“Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni“ Mat. 9, 30
Sfantul Evanghelist Matei ne pune în faţă două vindecări săvârşite de către Domnul, total diferite, atât prin bolile de care sufereau cât şi prin consecinţele acestor vindecări. Mai întâi este vorba despre doi orbi care strigau către Domnul să-i vindece, insistând în rugămintea lor, ÎL urmează pe Iisus, până în casa unde intrase Domnul, iar acolo îi vindecă. După ce li s-au deschis ochii celor doi orbi, Domnul Iisus le porunceşte, aşa cum se întâmplase în cazul multor vindecări, să nu spună nimănui, să nu vorbească despre această vindecare; “poruncindu-le cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni “ Mat.9, 30
După ce orbii au plecat au adus înaintea Domnului un mut îndrăcit, care după vindecare: “ După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit.” ver. 33
Aceste două vindecări, în care vedem două atitudini diferite ale Mântuitorului, ne fac să ne întrebăm: de ce cei doi orbi au fost opriţi să vorbească, iar mutul nu a fost oprit, ci a fost lăsat să vorbească?
Această atitudine are un înţeles profund duhovnicesc prin faptul că orbii, în momentul vindecării lor, nu puteau să aibă o percepţie, o înţelegere corectă a stărilor de lucruri din jurul lor deşi aveau simţul auzului şi auzeau ceea ce se întâmplă în jurul lor lipsa vederii îi împiedeca să înţeleagă în profunzime starea duhovnicească a celor din jur, astfel că mesajul lor ar fi fost unul greşit.
Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în Lucrarea lui Dumnezeu când vedem atâţia fraţi care în ciuda faptului că au ani de zile de prezenţă pe calea mântuirii nu au percepţia corectă, nu au darul vederii sănătoase, nu văd stările nepotrivite, potecile întortochiate, pericolele ascunse care pândesc sufletele, ca să le poată avertiza, aşa cum Domnul îi spune lui Petru : “după ce te vei întoarce la Dumnzeu, să întăreşti pe fraţii tăi” Luc. 22, 32
Pe de altă parte, vedem că mutul după ce a fost vindecat a fost lăsat să vorbească de către Însuşi Domnul Iisus, tocmai pentru faptul că orice mut, care deşi nu vorbeşte are posibilitatea, prin simţul văzului, să facă o evaluare corectă a reacţiilor, sentimentelor şi stării sufleteşti, de pe chipurile celor ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.
Una dintre regulile predicii este aceea ca vorbitorul să urmărească chipurile celor ce-l ascultă, astfel înţelegând reacţia de aprobare sau respingere, sau de indiferenţă a auditoriului, astfel având posibilitatea de a continua sau întrerupe vorbirea sa.
Un mărturisitor cu experienţă îşi dă seama de impactul Cuvântului Domnului asupra ascultătorilor, poate să vadă bucuria, lacrimile, căinţa şi hotărârea, indiferenţa sau plictiseala, împietrirea şi batjocora a celor ce dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu.
De aceea mutul a fost lăsat să vorbească, pentru că acesta ştia ce să spună ascultătorilor săi, ştia ce mesaj să transmită acestora. El vorbea unor ascultători care auziseră de atâtea ori Cuvântul Domnului Iisus şi rămăseseră surzi pentru că: “cel mai greu de străpuns este zidul urechilor omeneşti. De multe ori este mai uşor de străpuns un munte sau o stâncă decât o ureche spre inimă.”
Pentru aceste motive întelegem că cei care aveau urechile sănătoase erau mai surzi în faţa Cuvântului decât surdul şi mutul care nu putea vorbi, de aceea Domnul Iisus l-a pus pe mut să vorbească doar-doar va ajunge acest cuvânt la urechile surde şi inimile împietrite.
“Dar vai cât de multe din urechile care ani de zile tot aud chemările Cuvântului lui Dumnezeu nu se lasă străpunse de acest Cuvânt, pentru ca el să ajungă la minte şi apoi la inimă, spre a le înnoi şi slva. O, Dumnezeule, cât de învârtoşate pot fi unele inimi! Şi cât de înfundate unele urechi!
Urechile au auzit mereu bunele îndemnuri ale lui Dumnezeu.
Au auzit repetatele lui mustrări.
Au auzit despre înştiinţările Sfântului Său Cuvânt
Sau ale dreptăţii pedepselor Sale…
– Şi ele vor mărturisi contra inimii care n-a vrut să asculte ceea ce ele au auzit.
Urechile noastre au auzit duioasele chemări frăţeşti,
caldele rugăciuni părinteşti,
cererile şi gemetele celor lipsiţi,
ţipetele deznădejdii multora,
vaietele durerilor sfâşietoare…
– Şi ele ne-au înştiinţat inima de toate acestea. Dar vai de inima care nu ascultă la timp ceea ce are un timp.
Toate-toate înştiinţările le-au auzit sau le aud încă urechile noastre.
Sunetul tuturor acestora urechile noastre l-au slobozit să pătrundă la înţelegera minţii noastre,
pentru ca inima noastră să sară grabnic la împlinirea datoriei pe care o avea faţă de fiecare din aceste strigăte şi chemări.
Ferice de inima care îşi înţelege şi îşi îndeplineşte datoria ei.
Cu urechile noastre am auzit istoria omenirii,
a poporului lui Dumnezeu,
a poporului nostru
sau atâtor vieţi şi întâmplări,
ca din toate acestea, să tragem învăţăminte mântuitoare.
Ajută-ne Doamne !
