E

Eminescu credincios sau …

„Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu. Nu se misca un fir de par din capul nostru fara stirea lui Dumnezeu”…

Mihai Eminescu
In fiecare an, mijlocul lui ghenar ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data nașterii. Așadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment să ne reamintim de cel ce a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit. Parcurgându-i zilele trecute câteva din articole, l-am regăsit pe Eminescu tonic, mereu surprinzător. De fapt, chiar atunci când îl citim ori recitim din scoarță în scoarță, poetul nostru național are încă multe cu care să ne uimească. Opera publicistică este un tezaur neprețuit al gândirii sale complexe. Vă mărturisesc că am rămas impresionat de diversitatea temelor abordate, precum și de profunzimea opiniilor legate de anumite probleme de ordin social-politic, economic, ba chiar religios. În amintirea genialului poet, ca în fiecare an, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim aspecte mai puțin cunoscute.

Bunăoară vi l-ați închipuit pe inegalabilul botoșănean a fi un vajnic apărător al Sfintei noastre Ortodoxii? Cu toate că la vârsta studenției Eminescu s-a preocupat de cunoașterea și a altor religii, totuși a rămas fidel spiritualității neamului din care a răsărit. Deși nu și-a propus să scrie tratate despre dogme, totuși, dându-și seama că religia face parte ontologic din ființa umană, nu a negat manifestarea ca atare. De aceea tema religioasă o regăsim nu doar în poezii, ci și în activitatea publicistică.

Așadar, a iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că el s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune. Aspectul acesta devine mai important dacă ne gândim că în ultimele zile ale anului trecut dușmanii Bisericii, irozii zilelor noastre, căutând să-L ucidă pe Hristos în sufletele conaţionalilor, au trâmbițat prin mass-media o altă murdară dezinformare privind necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului din București. Nu știu dacă ei vor fi auzit de Eminescu sau de părerea lui legată de edificiul simbol al credinței bimilenare a poporului român. De aceea lor, dar nu numai, le amintim de articolul publicat în ziarul „Timpul”, din iulie 1881, unde Eminescu afirma că Bucureștiul, capitala României, cu o populație – pe atunci – de un sfert de milion, avea nevoie numaidecât de o catedrală. Oraşul numără astăzi aproape două milioane de locuitori, deci de opt ori mai mult ca în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Oare ce-ar zice Eminescu referitor la un asemenea subiect?

Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. Într-un articol publicat pe 2 februarie 1879, jurnalistul de la „Timpul” critică dur atitudinea reprezentatului guvernului în teritoriu față de decizia Episcopului de Argeș, Ghenadie Petrescu, care a dispus înmormântarea după rânduiala ortodoxă a lui Nicolae Codreanu, fiul sufletesc al Bisericii dreptmăritoare. Trecând peste cele statornicite de chiriarh, un grup de „prieteni” ai defunctului, susținuți de prefect, l-au înhumat după ritualul „liber-cugetătorilor”, adică fără oficierea slujbei de înmormântare. Iată atitudinea categorică a lui Eminescu: „nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum am ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”.

Nu au fost cazuri singulare. Eminescu a apărat cu demnitate și responsabilitate Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a neamului nostru românesc”, după cum a numit-o, ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Față de unele încercări de suprimare a limbii române din școlile transilvănene, Eminescu ia poziție fermă: „noi românii formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.”

Impresionantă atitudine! Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste, pătrunși de aceeași nestrămutată convingere ca genialului nostru confrate: „istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închinat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.

„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu)

0 Shares