Omul trebuie să se lipsească, nu numai de păcat, ci şi de cele mai nevinovate lucruri, apoi să aibă dispoziţia să le îmbrăţişeze pe toate acelea pe care le-a îmbrăţişat Hristos, pe cele mai nemulţumitoare, mai grele, mai ruşinoase, pe cele mai înfricoşătoare, pe cele mai amare. Până şi moartea trebuie s-o îmbrăţişeze omul şi nu doar s-o rabde.
Astfel, de bună voie, cu mulţumire, din tot sufletul şi din toată inima, cu toată iubirea să îmbrăţişăm Patimile Domnului, pe care, desigur, nu trebuie să le creem noi. Acestea sunt prezente în toată clipa în viaţa noastră, înaintea noastră, lângă noi, în jurul nostru, înlăuntrul nostru şi apar tocmai pentru că există în om voinţa, egoismul, ego-ul, revolta.
Neîncetat omul are în faţă suferinţa, tristeţea, mâhnirea, strâmtorarea, amărăciunea, crucea şi moartea.
Şi iată că trebuia să le îmbrăţişeze pe toate acestea, ca să moară omul cel vechi, omul păcatului, să piară sinele, egoismul şi să învieze împreună cu Hristos, omul virtuţii, omul harului, omul sfinţeniei, omul cel nou, omul în Hristos.
Dacă avem în vedere aceste lucruri, putem după aceea să ne găsim în încurcătură pentru că nu ştim în ce fel să lucrăm, şi ne întrebăm: „Ce trebuie, oare, să facem?”
Acestea sunt lucruri simple, fraţii mei! Hristos nu a venit ca om pe pământ, ca să ne spună doar ceea ce ne-a spus, apoi să Se răstignească şi să desăvârşească o lucrare, ci le-a făcut pe toate ca să ne cheme pe fiecare în parte să devenim oameni adevăraţi, oameni întru Hristos, următori Lui pe calea Golgotei, ieşiţi din mormânt împreună cu El, Domnul cel înviat. Prin urmare, cu cât ne vom împotrivi acestor strâmtorări, cu atât suntem mai departe de Hristos, nu vom merge şi nu ne vom răstigni împreună cu Acesta. Astfel, vine Săptămâna Mare, trece şi Invierea şi din nou, nu se întâmplă nimic în sufletul nostru.
Se poate să ne placă toate aceste cântări din săptămâna Patimilor, să fim emoţionaţi, să ne fie milă, să-L compătimim pe Domnul, unii să şi plângă, dar nu câştigăm nimic din toate acestea. Bineînţeles că nu sunt rele, dar nu ne folosim dacă înlăuntrul nostru nu se mişcă nimic, dacă nu avem dispoziţia să ne lipsim de viaţă şi de frumuseţile lumii acesteia ca să devenim ascultători Părintelui ceresc şi să îmbrăţişăm cu tot sufletul pătimirile.
Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le facă fiecare creştin.
Întreaga noastră mentalitate despre viaţă funcţionează invers, pe de o parte evităm pătimirile, iar de cealaltă avem mare grijă să nu cumva să pierdem, să nu cumva să ne lipsim de plăcerile vieţii acesteia.
Astfel mersul nostru nu este corect. Fireşte, în cele din urmă, cu voie sau fără voie, suferim pătimirile, dar când ne amăgim cu bunurile acestei lumi, din nou, viaţa noastră este de cele mai multe ori ca un iad.
În timp ce mergem spre Golgota, împreună cu Hristos, ne aflăm deja înlăuntrul Raiului
Începând din acest moment când spunem lucrurilor pe nume, să începem cu toţii să gândim astfel şi mâine la slujba de dimineaţă şi la cea de seară, care este slujba Mirelui şi în toate zilele Săptămânii celei Mari. Dacă am face aşa, am simţi lucrurile cu desăvîrşire deosebite! Toţi avem greutăţi, avem suferinţe şi în loc să le înţelegem corect mesajul şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, ne tânguim, sau poate ne şi răzvrătim, deşi ar fi trebuit să spunem aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc, pentru că neavând eu deloc dorinţa să îmbrăţişez suferinţele şi astfel să Te urmez, Tu îmi ieşi în întâmpinare şi îmi dai doar câteva! Cum să-Ţi mulţumesc?“
Aşadar, dacă am înţelege corect suferinţele şi le-am vedea ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu – pentru că într-adevăr aşa este – cât de diferit ne-am simţi, ne-am da seama că deşi mergem spre Golgota împreună cu Hristos, ne aflăm deja înlăuntrul Raiului! Adeseori, ne simţim atât de nefericiţi pentru că ne lipseşte un lucru sau altul – de fapt nu ne lipseşte nimic şi chiar dacă ne-ar lipsi ceva n-ar trebui să fim nefericiţi – am putea să spunem din nou: „Dumnezeul meu, Tu mi-ai luat-o înainte şi îţi mulţumesc pentru că eu n-am avut dorinţa să mă lipsesc de anumite lucruri mulţumitoare, dar Tu mi-ai ieşit înainte şi ai îngăduit să vină astfel de strâmtorări, încât să fiu lipsit. Îţi mulţumesc Dumnezeul meu, Îţi sunt recunoscător!“
Şi toate acestea să fie sărbătoare, să fie o altă binecuvântare. Toate cântările pe care le vom auzi mâine seară şi în toată Săptămâna Mare: „Iată Mirele vine…“, „Iată mergem la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat…“, „Veniţi să mergem şi noi să ne răstignim împreună cu El…“, „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim…“, vom simţi că sunt alcătuite special pentru noi. Desigur, nu în sensul „ce frumoase tropare!”, ca să fim mişcaţi, să ne liniştim puţin, ci cu sensul că toate acestea trebuie să ne determine să mergem împreună cu Hristos, să suferim alături de El, să intrăm în mormânt odată cu El şi să ieşim de acolo înviaţi.
Prin urmare, acesta este primul lucru de care avem trebuinţă. Bineînţeles, dacă nu ai credinţă nu poţi să le simţi aşa, nu poţi să le primeşti, ci vei spune în mintea ta: „De ce aşa? De ce altfel? Părintele prea a exagerat!” Vei spune vrute şi nevrute.
Oricum, de aici ar trebui să începem. Înlăuntrul acestora se află credinţa, căinţa, smerenia, iubirea în Hristos, răbdarea; înăuntru se află şi zelul şi dorinţa cea bună şi rugăciunea. Atunci când omul începe să gândească aşa, sufletul lui este deschis rugăciunii şi se roagă neîncetat.
Deci, petrece cineva în Săptămâna cea mare după cuviinţă sau nu? Merge la slujbe şi nu se mai satură să stea în biserică şi înţelege toate cele pe care le aude? Se bucură de toate acestea pe care le ascultă şi le simte? Poate spune cineva că este pentru prima dată în viaţă când simte astfel? Este adevărat faptul că atunci când omul începe puţin câte puţin să se lase pe seama lui Dumnezeu şi să capete încredere în El, iar Dumnezeu să-i grăiască şi să-l viziteze, simte înlăuntrul lui o altfel de stare, simte o schimbare. Cu toate acestea, însă, de fiecare dată Dumnezeu Se descoperă omului într-un mod special pe care omul îl trăieşte ca pentru prima dată, simte ca şi cum ar fi ceva diferit de ceea ce a fost înainte, fără ca să fie însă diferit, pentru că din punct de vedere al calităţii, viaţa duhovnicească este aceeaşi pe pământ şi-n cer.
Adică, aici se întâmplă aceeaşi poveste ca şi cu aurul. Ai o bucată de aur neprelucat, este aur, dar are şi multe impurităţi. Vezi că este aur şi-l cureţi, şi-l tot cureţi şi cu cât faci această lucrare, cu atât pare mai strălucitor. Aurul este de la început strălucitor prin el însuşi, dar străluceşte mai tare odată cu îndepărtarea impurităţilor. Aceasta pe care ne-o dă Dumnezeu, aceasta este viaţa sfântă, divină, viaţa cerească în Hristos şi este de la început întru totul sfântă şi dumnezeiască. Dar pentru că omul are atâta „zgură” înlăuntrul lui, i se pare că viaţa pe care o primeşte nu este sfântă şi că Dumnezeu I se arată de parcă ar fi prima dată. Este şi acesta un semn că sufletul a găsit calea şi că Dumnezeu începe să aibă încredere în el. Şi dacă sufletul nu dă înapoi şi nu se trufeşte, va înainta continuu cu harul lui Dumnezeu, tot mai sus şi când va pleca din această lume, deja va fi ajuns la sfârşit. Oarecum aşa stau lucrurile, şi nu cred că trebuie să spunem mai multe.
Nu trebuie să-l constrângem pe om, să-l condamnăm, ci să-i lăsăm libertatea să se mai gândească, să cugete, să lucreze aşa cum a făcut şi până acum, dar să nu se tânguie că nu cunoaşte adevărul. Aşadar, cu acestea vă urez ca Dumnezeu să ne învrednicească să cinstim cu adevărat Săptămâna cea Mare şi Învierea Domnului.
Arhim. Simeon Kraiopoulos – Taina Suferinţei
