Grija cea dintîi şi de toată vremea, atît timp cît trăim pe pămînt, trebuie să fie aceea de a ne despătimi, adică de a dezrădăcina patimile din noi, deci de a le părăsi desăvîrşit şi a le înlocui cu faptele bune opuse lor.
Aceasta ar trebui să ne fie ţinta de căpetenie, atît timp cît trăim pe pămînt, despătimirea.
Nu a ne împlini profesional cît mai bine, sau a ne aranja cît mai confortabil trupeşte în lumea aceasta, sau a face în aşa fel încît copiii noştri să facă şcoli înalte (cîte 2-3 facultăţi), sau a le asigura cheile de la apartament şi maşină atunci cînd se vor căsători, un serviciu confortabil etc.
Sfîntul Simeon Noul Teolog zice că nimeni nu se va mîntui fără osteneală, şi chinuri, şi fără pocăinţă adevărată şi fără paza întocmai a poruncilor lui Dumnezeu. Pentru a ajunge să împlinim cele spuse de Sfîntul Simeon trebuie să ne cunoaştem cît mai bine pe noi înşine şi să avem luare aminte în privinţa tuturor mijloacelor mai însemnate pentru mîntuire: paza minţii, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfînţilor Părinţi, cercetarea zilnică a conştiinţei şi spovedania.
Unii, prea puţini între creştinii de astăzi, mai luptă pentru despătimire. Însă – lipsiţi fiind de povăţuitori duhovniceşti iscusiţi şi neadăpîndu-se zilnic din scrierile Sfinţilor Părinţi care scriu despre felul cum trebuie să ne despătimim şi să facem adevărată pocăinţă – nu înaintează prea mult duhovniceşte. N-au luarea aminte îndreptată spre adevărata ţintă, lupta cu gîndurile, lucrul cel mai important de făcut în vederea despătimirii.
Fiindcă tot războiul nevăzut – adică acela cu dracii, după Sfinţii Părinţi – se dă mai întîi în mintea noastră, este în legătură cu gîndurile. Dacă nu vom păcătui cu gîndul şi cu închipuirea, nu vom ajunge nici la păcatul cu fapta şi, mai ales, la repetarea lui pînă a ne deveni o a doua natură, din care cu greu mai putem ieşi.
Deci lucrul cel mai important cît trăim pe pămînt, stă în a avea necontenită luare aminte la gîndurile ce ne vin în minte, spre a le recunoaşte pe cele ce ne vin de la diavoli şi spre a le îndepărta.
Iar pentru a face aceasta, trebuie să cunoaştem bine voia lui Dumnezeu, descoperită în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Citirea lor curăţeşte mintea, o face să se îmbogăţească cu gînduri cuvioase şi să poată îndepărta cu uşurinţă gîndurile rele cu care ne îndeamnă vrăjmaşii noştri nevăzuţi.
Însă nu doar aceasta ne ajută pentru păzirea minţii de gîndurile rele, ci – în chip cu totul deosebit, pe lîngă luarea-aminte la sine – rugăciunea cea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Avînd neîncetat în minte pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos, putem să punem în faţa Sa, de la prima lui apariţie, orice gînd care ne trece prin minte. Şi aceasta, deoarece Sfinţii Părinţi zic că toate gîndurile care ne vin în minte trebuie puse din prima clipă în legătură cu Mîntuitorul.
Şi atunci cînd vedem că ele vin de la vrăjmaşul, să le îndepărtăm. Trebuie deci să nu le primim, să nu vorbim cu ele şi să nu le luăm în seamă deloc, ci să ne preocupăm doar cu rugăciunea şi cu gîndurile pe care le vedem a fi bune, în urma punerii lor din prima clipă în legătură cu Mîntuitorul.
Sfinţii Părinţi împart gîndurile în două categorii: gînduri care „taie” şi gînduri care „se taie”.
Şi anume, cele rele le taie pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune.
Ei ne dau spre pildă venirea în minte a gîndului bun al găzduirii străinilor spre slava lui Dumnezeu, arătînd însă că vrăjmaşul diavol ne şopteşte să îi primim pe străini doar pentru slava noastră. Deci el taie gîndul nostru bun cu cel rău insuflat de el. Dar şi noi, dacă luăm aminte la gîndurile ce ne trec prin minte şi observăm că ele ne vin de la vrăjmaşul, ca şi în cazul gîndului de a-i primi pe străini pentru slava proprie, le putem tăia la rîndul nostru, punîndu-le în legătură cu Dumnezeu, de pildă dorind să-i primim pe străini pentru slava lui Dumnezeu.
Nu trebuie sa ne tulburăm deloc de năvala necontenită a gîndurilor celor rele. Ele trebuie să vină, căci Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşii noştri nevăzuţi să facă aceasta, pentru a se arăta alegerea noastră, fie spre bine, fie spre rău. Atunci cînd dobîndim neschimbarea în una dintre cele două stări, sîntem deja pregătiţi pentru a fi luaţi în viaţa cealaltă – fie în Rai, fie în iad.
Deci noi trebuie să stăm împotriva gîndurilor rele, alungîndu-le prin rugăciune, prin citirea scrierilor sfinte – amîndouă făcute cu luare aminte, cum s-a spus mai sus – şi prin paza minţii, punînd toate gîndurile care ne trec prin minte în legătură cu Dumnezeu, iar nu în legătură cu felul cum priveşte lumea lucrurile. Aceasta este greşeala de căpetenie a majorităţii creştinilor zilelor noastre: raportarea la judecăţile lumii a tuturor gîndurilor, cuvintelor şi faptelor. Lucru afară de care nu este altul mai rău, deoarece – potrivit Sfintei Scripturi – „Cine e prieten cu lumea e duşman cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Dacă am încerca să vedem de la care duhuri ne vin gîndurile şi le-am pune din prima clipă în legătură cu Dumnezeu, spre a le duce mai departe pe cele bune şi a le îndepărta cu totul pe cele rele, am reuşi cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, să gîndim, să cuvîntăm şi să făptuim aşa cum vrea El.
Tot în ajutorul întăririi noastre în gîndrile cele bune şi a izbăvirii desăvîrşite de cele rele, un mijloc foarte important este Taina Spovedaniei. Numai că aceasta nu trebuie făcută oricum, ci la un duhovnic iscusit în fapte şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu multă grijă în canonisirea păcatelor.
Sfîntul Ignatie Briancianinov spune că, mărturisind părintelui nostru duhovnicesc gîndurile şi simţămintele noastre cele păcătoase numaidecît ce se ivesc (chiar dacă duhovnicul nostru este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie), credinţa noastră în sfînta taină a spovedaniei ne va scăpa de ele. Harul lui Dumnezeu, care este prezent în taină, ne va vindeca. Propăşirea noastră duhovnicească, mai repede sau mai încet în timp, depinde în cea mai mare măsură de duhovnicul iscusit.
Astăzi, pentru a şti să căutăm şi alegem acest duhovnic iscusit, este mare nevoie a citi două dintre lucrările importante ale Sfinţilor Părinţi: Sfîntul Simeon Noul Teolog: Scrieri, volumul III; şi Sfîntul Teofan Zăvorîtul: „Viaţa Lăuntrică”.
Referitor la duhovnicul priceput, trebuie să ştim că nu învăţătura lumească şi scolastică din şcolile teologice de astăzi îl pot face iscusit pe acesta (vezi Sfîntul Simeon Noul Teolog şi ceilalţi Sfinţi Părinţi), ci viaţa curată trăită în ucenicie la un duhovnic iscusit, rugăciunea, cunoaşterea Canoanelor Sfinţilor Părinţi şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Toate acestea însă, făcute cu cea mai mare luare aminte.
Şi – nu în ultimul rînd, tot după Sfinţii Părinţi – foarte mult ne ajută pentru a ne despătimi cercetarea zilnică a conştiinţei. În fiecare seară ar trebui să ne cercetăm conştiinţa cu privire la păcatele săvîrşite în timpul zilei (ne putem folosi de listele de păcate din scrierile Sfinţilor Părinţi sau de anumite îndreptare de spovedanie), pentru a vedea care sînt cele mai grave dintre ele, care sînt pricinile lor, străduindu-ne cu toată puterea să le părăsim, înlocuindu-le cu faptele bune potrivnice lor.
Dar cercetarea zilnică a conştiinţei este rareori cerută de către duhovnici celor ce li se spovedesc, deşi la Sfinţii Părinţi aceasta era o temelie pentru sporirea duhovnicească. De aceea, odinioară, în multe mănăstiri, monahii se spovedeau zilnic. (Sfîntul Ioan Scărarul ne povesteşte faptul că a întîlnit monahi care purtau la cingătoare un carneţel în care îşi scriau zilnic toate păcatele, spre aducere aminte şi mărturisire.) Lucru pe care nu se pune nici un preţ în zilele noastre.
În schimb, se înmulţesc scrierile ce îndeamnă la împărtăşania făcută des, ba chiar locurile unde se practică aceasta, atît în bisericile de mir, cît şi în mănăstiri, deşi aproape întotdeauna aceasta nu este urmare a unei spovedanii adevărate, a unei canonisiri după Canoanele Sfinţilor Părinţi şi a împlinirii lor.
În astfel de cazuri, făcîndu-se cu nevrednicie, Sfînta Împărtăşanie nu poate fi decît spre pierzania veşnică, atît a celor ce o primesc, dar, întîi de toate, a celor ce o dau. (Să ne gîndim că atunci cînd se împărtăşeau zilnic şi de obşte, creştinii primelor veacuri „stăruiau în învăţătura Apostolilor (…) şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpînea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în biserică şi, frîngînd pîinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudînd pe Dumnezeu şi avînd har la tot poporul, Faptele Apostolilor 2:42-47.)
Aşadar, să ne nevoim toată viaţa pentru a avea luare aminte la sine-ne şi să ne păzim mintea pentru a îndepărta gîndurile ce ne vin de la vrăjmaşii nevăzuţi.
Să luăm în ajutor pentru aceasta rugăciunea şi punerea în legătură cu Dumnezeu a oricărui gînd, de la prima lui venire în minte, şi doar[40] citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Să ne spovedim la un duhovnic iscusit, care canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi, şi să ne împlinim cu rîvnă canonul primit la spovedanie.
Să ne cercetăm zilnic conştiinţa, pentru a ne cunoaşte cît mai bine pe noi înşine şi a şti cu care patimi trebuie sa luptăm mai întîi şi cum să facem aceasta.
Făcînd toate acestea, vom putea să dezrădăcinăm patimile din noi şi să le înlocuim cu faptele bune potrivnice lor.
Pentru că, odată părăsite patimile, în locul lor trebuie neapărat să punem faptele bune potrivnice lor, dacă vrem să ne mîntuim sufletele.
Aceasta să ne fie grija cea dintîi şi de toată vremea, atît timp cît trăim pe pămînt, iar nu alte griji deşarte, nefolositoare, şi pierzătoare de suflet.
