Și mergând ei spre mulțime, s-a apropiat de El un om căzânduI în genunchi”

Of, Doamne!…

O Evanghelie…unde începem cu statul în genunchi și sfârșim în întristare…Și ambele sunt expresii ale stării

noastre de păcătoșenie.

Pentru că, cu toții, trecem prin vederea păcatelor personale…și prin multe întristări. Prin multe dureri…Dureri

mai mult sau mai puțin…dorite. Sau meritate

Fapt pentru care suntem încercați, căliți prin focul atâtor dureri…atâtor netrebnicii câte se petrec în viața

noastră.

Și prin care trebuie să trecem…plecându-ne fruntea, smerindu-ne cugetul și acceptând…acceptând voia lui

Dumnezeu cu noi.

Voia lui Dumnezeu cu noi, lucru care e cea mai mare pedagogie dumnezeiască în viața noastră. Pentru că aceasta

reprezintă însăși traiectul/ drumul nostru spre Împărăția lui Dumnezeu.

 

Cuvintele lui Dumnezeu se iau cu sfială, cu frică de Dumnezeu și se înțeleg în mod curatpunându-le la inima noastră.

Însă niciodată Scriptura nu se termină!…

Pentru că adevărul dumnezeiesc este plin de abisalitate extraordinară. E plin de toată măreția dumnezeiască. Și acesta ne face un nespus de mare bine dacă încercăm să îl cercetăm cu evlavie…cu smerenie și cu dragoste…

Și începem cu versetul al 14-lea…Și mergând ei către/spre mulțime…

Cine? Domnul cu Sfinții Săi Apostoli…

Și  s-a apropiat…a venit la  El, la Domnul…

Cine?, un om, un bărbat, un tată de copil…un părinte îndurerat, sfâșiat de durere…

Și acesta a căzut în genunchi [înaintea] Lui. I S-a închinat Lui…

…starea de umilință și de cerere ardentă a iertării…presupune îngenuncherea.

 

Iar când noi facem metanii sau închinăciuni sau când stăm în genunchi avem starea de umilință în fața Lui, prin

care recunoaștem măreția Lui imensă…dar și păcătoșenia noastră.

Ne plecăm Dumnezeului nostru și cerem Maicii Domnului, și Sfinților și Îngerilor Lui ajutorul în viața noastră.

Și această stare în genunchi reprezintă nu numai o poziționare fizică a noastră ci, în primul rând, o frângere a

inimii noastre. O stare a umilinței și a recunoștinței noastre în fața lui Dumnezeu.

Iar acest verset 14 nu ne spune altceva decât faptul, că atunci când ai o problemă imensă…trebuie să ieși din

mulțime, din mulțimea celor care doar cască gura, și să te apropii de Dumnezeu și să-I ceri lui Dumnezeu, cu toată

tăria și cu toată dragostea, ajutorarea ta.

Pentru că El ne-a spus că credința mută munții. Face imposibilul posibil.Căci atunci când venim la Dumnezeu ca la Cel care

ne poate izbăvi de toate relele și bolile mărturisim de fapt că El este salvarea noast, a tuturor.

Așadar ieșirea din mulțime, ieșirea din anonimat…ieșirea din tăcere…se face prin venirea în fața Domnului și prin căderea în genunchi în fața lui Dumnezeu pentru ca -I cerem ajutorul.

Căci trebuie să ieșim din ohlos, din mulțime, din mulțumea gândurilor confuze, și să venim la Hristos cu inimă înfrântă și cu cuget smerit pentru ca să recunoaștem…ce?

...Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieștemă pe mine, păcătosul!

Pe mine…păcătosul…nu: Sfântul!

Pentru că niciodată, în nicio rugăciune ortodoxă, sfințenia nu se crede sfântă…ci își vede foarte atent, scrupulos de atent, cu multă tărie, păcatele, greșelile, căderile…

Căci miluirea noastră de către Dumnezeu eîmpărtășirea de prea marea milă a lui Dumnezeu față de

creația Sa.

Iar rugăciunea ortodoxului cere milă…și nu recompense. Pentru că în Ortodoxie primează bunul simț,

smerenia, cumsecădenia, vederea și recunoașterea de sine.

Și când te vezi cu adevărat…nu te vezi decât ca păcătos…ca om păcătos…pentru că îți vezi păcatele în comparație cu

marea sfințenie și frumusețe a lui Dumnezeu.

Dar dacă nu ai aceste virtuți care te fac conștient de tine…totul se strică în comportamentul tău. Căci peștele se

împute de la cap. Capul fiind aici modul în care ne raportăm la Dumnezeu și la semenii noștri.

Pentru că e evident faptul că dacă în fața lui Dumnezeu ne considerăm „niște Sfinți”…aroganța față de

oameni e de zeci de ori mai mare.

Și dacă ni se strică gândurile, care se schimbă repede…ni se strică și faptele. Comportamentul…

Căci din pruncie, cum spune rugăciunea, mintea

omului e îndreptată spre rău…Alunecă repede spre păcat…

Iar gândurile rele, acceptate grosso modo sau împachetate în aparența nevinovăției, sunt cele care ne

urâțesc.

Și dacă ne urâțim interior începem să fim scrupuloși cu păcatele altora…dar lacși cu ale noastre. Cerem de la toți

multă sfințenie sau considerație față de noi fără ca noi să ne ridicăm la propriile noastre exigențe.

Și astfel considerăm că suntem foarte impozanți…și avem nevoie de temenelele tuturor.

Însă, în adevăratul sens al cuvântului, viața ortodoxului este o continuă…cădere în genunchi în fața lui

Dumnezeu.

De aceea, în acatistele noastre, adesea, vorbim despre căderea cu inima la Dumnezeu. Adică despre faptul că El e

prima și ultima noastră instanță, prima și ultima noastră raportare, Cel care ne ajută să înțelegem și să facem

lucrurile pe care le înțelegem.

Acesta e motivul pentru care El e centralitatea vieții noastre, în jurul Lui se petrec toate și de la El așteptăm

răspunsul/ confirmarea pentru toate.

Pentru că a cădea înaintea Lui înseamnă, în primul rând, acceptarea cu cutremurare sfântă a prezenței și a

măreției Sale. A importanței Lui absolute în viața noastră și a întregii creații.

Căci îngenuncherea adevărată e cea a inimii și conștiinței…fără de care starea în genunchi nu înseamnă

decât o aplecare a trupului.

Dar dacă sufletul se pleacă Domnului, în sensul că admite toate poruncile Sale și voia Sa cu el, atunci

îngenuncheat sau nu din punct de vedere fizic…omul se simte rob al lui Dumnezeu…și așteaptă mila Lui mereu.

De aceea adevărata evlavie izvorăște din curăția inimii și din ascultarea lui Dumnezeu și ea nu este o imitare

exterioară a comportamentului smerit.

Pentru că nu trebuie să părem smeriți și evlavioși…ci starea noastră de-a fi trebuie să fie un mediu viu, vivificat,

înviat continuu de slava Lui.

Căci ce trăim în suflet, adică prezența slavei Lui, aceea ne arcuiește trupul.

Slava Lui ne pune la pământ…ne adâncește în smerenie.

Fără de care îngenuncherile nu au nimic de spus lui Dumnezeu…ci sunt un fel de sport, de relaxare a mușchilor.

Și, la fel, a te apleca doar din gură pentru binecuvântare…doar pentru a te durea spatele…nu te

propulsează” mai departe în viața duhovnicească.

Nu îți rezolvi cu nimic problemele…dacă inima ta nu simte prezența Lui…și aceasta nu te încovoaie

Căci Dumnezeu e foarte sincer…cu cei care nu își permit să glumească cu bucuria lor.

Așadar, îngenuncherea înseamnă acceptare iubitoare a lui Dumnezeu…

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 2

1 Shares