„Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”5 min read

„Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”

Să ne adunăm viaţa într-un gând.

Un gând care ar putea să ne ţină prin toate asprimile vieţii. Un gând care să potolească dezamăgirile şi sentimentul nedreptăţirii noastre de către lume şi semeni. Un gând care să împace răutatea văzută şi simţită a „lumii”, şi care să ne lase să fim luaţi înapoi în braţele Iubirii. Dar ce gând ar putea fi atât de desăvârşit şi atât de puternic?…

Numai un gând care nu e din lumea aceasta. Şi el ne spune aşa:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Ce gând şi ce cuvânt! Ce poruncă! Cum recunoaşte inima noastră adevărul acestui cuvânt ce stă mai în adâncul tuturor lucrurilor şi socotelilor noastre cu lumea! Căci Duhul a simţit îndoiala care a cuprins inima noastră şi păcatul cu care ne trăim vieţile încă din copilărie. Şi de aceea a venit cu un medicament pentru minţile noastre, pentru blazarea şi cinismul de care s-au îmbolnăvit. Au început ca boli ale minţii şi raţiunii noastre, şi au sfârşit prin a deveni boli ale inimii şi ale sufletului. Şi iarăşi, în pofida tuturor pronosticurilor noastre cu viaţa, în pofida logicii noastre care ni se pare dureros de corectă, Fiinţa ne reaminteşte iar, din afara lumii:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

La auzul acestui cuvânt straniu, ce sună a poruncă a iubirii, inima noastră se înfioară. Ceva… ceva ce încetase să bată demult în ea, un puls, un ritm abia simţit, începe să pâlpâie… Dum-dum-Dum. Şi o dată cu aceasta (câte!) a treia bătaie a inimii, renaşte şi un soi de intuiţie şi nădejde extraordinară ce vede lumina lucrurilor. Un ochi care vede ce nu putea să vadă, ce refuza să vadă viaţa altfel decât în naturalismul ei.

Căci iată, până acum, până la anii pe care i-am împlinit, am fost hrăniţi cu dovezi încontinuu parcă anume împotriva acestui Adevăr. Ceva ne-a ţinut, şi am fost ţinuţi, şi ne-am lăsat ţinuţi şi ne-am lăsat seduşi de toate şoaptele raţionale ale lumii. Căci parcă un Ispititor se străduia mereu să întoarcă zilnic acest Adevăr curat şi dumnezeiesc într-un altul ce trimitea mintea noastră într-un abur de moarte, deznădejde şi în Iad. „Să te îndoieşti…” Căci dacă potenţialul primului Adevăr e ziditor şi restaurator, al celui de-al doilea – care nici nu poate fi numit Adevăr – e distrugător şi dizolvator pentru fiinţa noastră. Şi nici nu-i nevoie să-l formulăm pe de-a-ntregul ca să ne dăm seama cât de teribil este.

Dar iată, să-l parafrazăm. Ca să ne dăm seama că în spatele mesajelor lumii cotidiene, pe care le primim foarte uşor în mintea noastră, stau acele „duhuri ale răutăţii care sunt în văzduhuri”. Zilnic ni se înfăţişează premisele. Iată, lumea e în război. În unele părţi ale globului, oamenii se poartă îngrozitor unii cu alţii. Ce motive ai avea să te simţi cu adevărat în siguranţă? Iată, la tine în ţară, se fură, există delicvenţă şi corupţie. Traiul e rău şi oamenii pleacă. Ţara în general e condusă rău şi viaţa e nesigură…

Şi aici vine gândul viclean care se insinuează în mintea noastră. De ce să nu te îndoieşti? De oameni, de ţara ta şi de ce e mai presus de oameni? Căci dacă ne îndoim şi de luminiţa de bine din oameni, vrăjmaşul ştie că urmează îndoiala de Cer, de îngeri şi de Dumnezeu. Iar această îndoială e întreţinută de o stare bolnăvicioasă, un soi de ură-judecată mocnită, alimentată de închipuirea dreptăţii personale şi a nedreptăţii celorlalţi. Un gând care ne şi mândreşte, ne şi izolează şi ne şi deznădăjduieşte. Dar care pare foarte corect, pentru că e pornit ca un gând pentru dreptate: „Lumea e rea, eu sunt bun. Ce să mă fac? Ce şanse am?”.

Dacă acceptăm acest gând viclean, războiul din mintea noastră nu se va mai sfârşi. Ne vom perpeli în frustrare şi în sentimentul părutei dreptăţi de sine. Şi vom ieşi din starea aceasta numai când o să primim un gând cu totul contrar, smerit şi dumnezeiesc. Un medicament nou, făcut din cel dintâi.

– Şi tu eşti rău. Dar să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Şi aici se întâmplă un lucru minunat. Unim două gânduri şi se face Adevărul întreg. Căci deşi trăim în statistica răului, ieşim din ea. Fiindcă mai întâi trebuie să vină un gând de pocăinţă, de acceptare a răutăţii personale, ca să poţi sta apoi în faţa curăţeniei Existenţei şi să mărturiseşti bunătatea Ei. Ca să crezi în binele Existenţei, trebuie mai întâi să laşi sentimentul dreptăţii – reale sau închipuite – şi să te smereşti. Şi vei câştiga ceva mult mai măreţ decât corectarea unui om rău. Vei câştiga sentimentul recuperării Existenţei, şi că ai un capăt de bine de unde să apuci lumea. Un bine care nu e al tău şi care e mai presus de tine.

Dar acest fel de Adevăr îl spune Dumnezeu numai oamenilor slabi, îmbolnăviţi de gânduri de judecată, şi care trăiesc în suferinţe mai degrabă închipuite de relaţia lor cu o lume pe care o vor ideală. Însă oamenii care suferă în mod autentic – care zac în boală, sau sunt singuri, sau au pierdut pe cineva drag, sau au fost răniţi de răutatea gratuită a semenilor sau a rudelor, sau îi doare suferinţa altuia – pe aceia îi mângâie Dumnezeu aşa:

– Tu să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Căci vin momente în care poate suntem ispitiţi ca Iov. Când pierdem ceva cu adevărat drag, când ne doare ceva cu adevărat, fizic sau sufleteşte, când ne simţim prinşi într-un fel de cuşcă a vieţii – căsătoriţi sau singuri –, când gânduri negre ne fac să ne îndoim de Existenţă. Dar, minune!, faptul că răul personal din viaţa mea poate coexista cu Binele Existenţei, înseamnă că el, răul, nu are putere cu adevărat. Nu i s-a dat. Doar atât cât îi las eu asupra mea.

Mâna pe care eu vreau s-o îndrept să mă răzbun pe cineva, glasul pe care vreau să-l ridic înspre cineva, gândul neîmpăcat pe care eu îl îndrept către cineva, poate chiar spre El – toate se lovesc într-o plasă de Bunătate şi Iertare a Existenţei. Ca un orb, cred că vreau şi că pot să rănesc Binele atotcuprinzător cu meschinul meu rău. Şi Bunătatea Existenţei care e mai dinainte de mine şi de răul meu, şi Iertarea care e mai dinainte de răzbunarea mea, mă face să las sabia din mână. A faptei, a cuvântului şi a gândului. A dreptăţii mele, reale sau închipuite.

Mă face să nu mai vreau să mai fac rău, nici celorlalţi, nici mie şi existenţei mele, căci sunt covârşit de gândul: „De ce să fac rău, dacă Existenţa este Bună?”. Şi „de ce să gândesc rău, dacă Existenţa este Bună”. Şi, mai presus de toate – şi asta ne mângâie dumnezeieşte de tot răul suferit de pe lume: „De ce să-mi pară rău, dacă Existenţa este Bună?”.

Să ne adunăm viaţa într-un gând. Un gând nebunesc şi paradoxal, dincolo de lumea aceasta. De pe patul neîmplinirilor vieţii noastre, de pe patul eşecurilor personale – tocmai de acolo – să mărturisim bunătatea Existenţei. Iată, Sfântului Siluan Athonitul i s-a dat un gând pe măsura şi viaţa lui, de neînţeles şi de nepurtat pentru oamenii slabi ca noi: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Dar de la noi nu cere Dumnezeu aşa ceva, ci ne-a dat ceva uşor de ţinut dar la fel de desăvârşit. Căci ce poruncă mai frumoasă şi mai plină de graţie putea să ne dea Duhul, care să ne scoată din eterna contemplare a răului şi a eşecului de pe lume? Şi care să ne mângâie, şi să ne vindece, să apucăm viaţa cu mâini noi. Parcă ne e îndestul un aşa gând. Parcă e pentru noi.

Mai întâi noi:

– Doamne, nu răul lumii şi bunătatea mea. Ci răul meu şi bunătatea Existenţei!

Ca să primim gândul Lui:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Sursa -Ierodiacon Iustin T., 29 iunie 2019  (Ortodoxiatinerilor.ro )

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments