De curând am auzit pe Luca spunându-ne că un fariseu cheamă pe Domnul la
ospăţ, îl duce în foişor şi întinde masa obştească. Domnul nu refuză invitaţia,
nici nu evită pe fariseu, care nu-I era nici ucenic, nici credincios, ci era legat de
litera legii, care nu-şi deschisese ochii pentru cunoaşterea adevărului, ci avea
vederea foarte slabă pentru înţelegerea făgăduinţelor profeţilor.
Pentru ce ne-a lăsat în scris Luca acest capitol din viaţa Mântuitorului? Pentru
care din aceste două motive? Ca să cunoaştem faptele săvârşite de Iisus pe când
trăia în trup şi să luăm cunoştinţă de o istorie folositoare, sau ca să ne îndrepte
viaţa noastră pe o cale dreaptă şi fără cotituri, odată ce această istorisire este
plină de învăţăminte folositoare? Sunt de părere că pentru ultima pricină, şi se
cuvine ca şi voi să fiţi de aceeaşi părere cu mine.
Într-adevăr, sunt mulţi oameni egoişti care cred despre ei că au făcut numai
fapte bune şi drepte, care, întemeiaţi pe o concepţie deşartă, au o părere foarte
bună despre ei, numesc păcătoşi pe cei ce se apropie de ei şi înainte de a veni
judecata cea din urmă se despart de ceilalţi oameni, ca oile de capre, şi se uită la
uşa împărăţiei ca şi cum le-ar fi larg deschisă lor. Nu socotesc vrednici, pe cei
mulţi de a sta cu ei sub acelaşi acoperiş sau la aceeaşi masă; simt dezgust nu
numai de cei care merg pe calea extremă a vieţii, dar şi de cei care merg pe
calea de mijloc.
Luca, doctor mai mult al sufletelor decât al trupurilor, a scris istorisirea aceasta.
Istorisirea de faţă nu-i o simplă povestire, ci un leac pentru cei care suferă de
boala mândriei. Luca ne-a arătat că Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru,
singurul drept şi incomparabil de curat, trăieşte împreună cu cei păcătoşi, este
cu totul îngăduitor şi iertător cu ei, şi ia masa cu cei care n-au fost niciodată
curaţi. Nu ca să ia ceva din răutatea şi viciul lor, ci ca să le dea lor din dreptatea
şi curăţia Sa proprie, întocmai ca puterea luminii solare (atât cât putem înţelege
purtarea de grijă a Creatorului, luând ca termen de comparaţie creaţia). Ştim,
într-adevăr, că soarele nu luminează numai ţinuturile şese, ci şi văile şi
văgăunile. Dacă unii dintre noi sunt stăpâniţi de aceleaşi păreri ca şi cei mai sus
arătaţi, atunci să punem capăt acestor păreri, potrivit cuvântului ce spune: Să
imităm milostivirea şi iubirea de oameni a Stăpânului, să ne pogorâm la cei de
jos şi umiliţi nu pentru a ne înjosi şi umili stând împreună cu ei, ci dimpotrivă,
pentru a-i înălţa şi pe ei. Să procedăm ca şi înotătorii, care-şi petrec toată viaţa
pe apă, care scot la aerul acesta dătător de viaţă din adâncul apei pe cei ce sunt
pe cale de a muri prin înec.
Dar pentru că pericopa evanghelică ne dă cea mai bună explicare a acestei stări
de lucruri haide să ne îndreptăm spre scopul ce-l urmărim.
Tare mă minunez de cei care sunt îmbrăcaţi cu acest trup plin de patimi şi
iubitor de plăceri, biruiţi în flecare zi de somn şi de pântece, care nu fac
experienţa altor preocupări mai înalte, cunoscute nouă tuturor care participăm la
una şi aceeaşi fire omenească, tare mă minunez de aceştia când îi văd
îngăduitori cu ei, dar aspri judecători ai celor ce păcătuiesc; când îi văd
neputincioşi luptători, dar neîndurători legiuitori; nimicesc iubirea de oameni a
lui Dumnezeu şi astupă, după părerea lor, izvorul îmbelşugat al milei, şi cu
multă îndrăzneală închid celor rătăciţi intrarea în Împărăţia Cerurilor. Acest fel
de gândire n-are alt rezultat decât de a sădi în sufletele care caută vindecare
deznădejdea legii. Cel care a pierdut nădejdea de vindecare, ajunge dintr-odată
rob bolii şi străin tuturor făgăduinţelor făcute de Scripturile noastre. Căci nici nu
există în Scripturi, pentru cel ce le cercetează cu înţelepciune, vreun caz în care
să nu se fi dăruit har, iar iertarea să nu fi vindecat păcatul. Cine este oare atât de
surd, care să nu audă cuvintele lui Iov, strigate tuturor: „Nimeni nu-i lipsit de
întinăciune, chiar de ar fi viaţa lui o zi‖?
Cine ar putea să-şi închipuie că este atât de cinstit şi de curat încât să socotească
că iertarea este de prisos şi că nu are nevoie de mila lui Dumnezeu când are săşi
dea seama de faptele sale înaintea tribunalului lui Dumnezeu? Chiar dacă ar fi
ajuns prin viaţa lor până la cea mai înaltă treaptă de dreptate şi de sfinţenie,
încât să calce, potrivit cuvintelor Scripturii, cu adevărat peste şerpi şi peste
scorpii, chiar dacă ar fi proclamaţi învingători şi încununaţi în lupta cu păcatul,
totuşi n-ar trebui să judece viaţa tuturor celorlalţi după propria lor bărbăţie, ci să mărturisească că viaţa lor plină de virtuţi se datorează lui Dumnezeu Care le-a
dat harul, prin care au fost stăpâni pe propria lor fire, şi n-au fost biruiţi de
ispitele satanice, iar pe de altă parte să întindă o mână iubitoare celor
neputincioşi, să-i ridice din ţărână şi să-i curăţească de întinăciuni. Dacă ar
proceda aşa, ar dobândi îndată lauda propriei lor virtuţi şi bărbaţii şi totodată ar
primi şi cununile dragostei ce au avut-o faţă de semenii lor.
Acum însă se găsesc oameni printre noi care se târăsc pe jos, care nu duc o viaţă
îngerească asemănătoare puterilor netrupeşti, ci una pentru care ar putea să fie
traşi la răspundere şi de care să-ţi baţi joc; şi tocmai aceşti oameni judecă pe
semenii lor cu asprime şi-i condamnă cu puteri absolute, încât eu, înăbuşit de
mândria şi îngâmfarea lor, le spun cuvintele evanghelice: „Nu vedeţi bârnele din
proprii voştri ochi, dar vreţi să scoateţi paiul din ochii altora, legaţi în spatele
altora sarcini foarte grele; umblaţi de colo, colo cu priviri severe de aspri
judecători, dar neputincioşi să vă purtaţi propriile voastre poveri; v-aţi aşezat
mai dinainte în scaunul de judecată al lui Hristos şi aţi răpit dreptul de sentinţă
al Judecătorului tuturor; sunteţi nişte robi vrednici de dispreţ:, dar judecători
neînduplecaţi ai semenilor voştri. Dacă spuneţi că aveţi râvnă pentru Dumnezeu,
imitaţi pe Dumnezeu, originalul chipului vostru, căci sunteţi făcuţi după chipul
lui Dumnezeu!
O, creştini, nume ce exprimă iubirea de oameni, imitaţi dragostea lui Hristos!
Uitaţi-vă la bogăţia iubirii Sale de oameni! Când a voit să Se arate oamenilor
prin trup de om, a trimis pe Ioan, predicatorul pocăinţei, introducătorul căinţei,
şi pe toţi profeţii dinainte de Ioan care au fost dascăli ai convertirii. Apoi, după
puţin timp S-a arătat El, strigând oamenilor cu propria Sa voce: „Veniţi către
Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”.
Cum primea Hristos pe cei care răspundeau chemării Sale? Dădea cu uşurinţă
iertarea păcatelor, degrabă eliberarea de necazuri şi dureri. Cuvântul a sfinţit,
Duhul a pecetluit; omul cel vechi a fost înmormântat, cel nou s-a născut şi a
crescut prin har. Ce-a urmat de aici? Omul a ajuns prieten cu Dumnezeu, în loc
de duşman; fiu, în loc de străin; iniţiat în tainele credinţei, în loc de necunoscător;
sfânt, în loc de necredincios.
Dacă un om, îmbogăţit cu daruri atât de mari şi nemăsurate, păcătuieşte faţă de
darnicul şi bunul său Binefăcător, apoi noi, judecători aspri şi neînduplecaţi, nul
lăsăm nici să deschidă gura, îl nimicim şi-l suprimăm din viaţa aceasta, iar în
cealaltă îl osândim pe veci. Cu totul alta este hotărârea Domnului, Care
miluieşte de mii şi mii de ori, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci aşteaptă
întoarcerea sa. N-au fost pedepsiţi aşa cei care altădată au păcătuit faţă de har.
Dimpotrivă, o altă milă a urmat primei mile, iertare se adaugă iertării; picăturile de lacrimi au aceeaşi putere ca şi baia botezului, iar suspinul din inimă readuce
harul plecat puţin timp.
Dacă nu mă crezi pe cuvânt, întreabă-l pe Petru, care şedea în casa arhiereului,
şi-ţi va spune că, plângând amarnic, a fost curăţit păcatul tăgăduirii lui Hristos.
N-a ajuns din nou Simon, ci a rămas Petru apostolul. Sunt de părere că şi Iuda
Iscarioteanul, dacă n-ar fi fost îndată propriul său călău, socotind păcatul său cu
neputinţă de iertat, şi dacă ar fi cerut îndurare şi milă căzând la pământ, n-ar fi
fost lipsit de îndurările care se revarsă peste întreaga lume. Dovada celor spuse
de mine o fac toţi evreii care au crezut după ce au răstignit pe Domnul şi care şiau
spălat în baia botezului odată cu sufletele şi mâinile. Dacă au fost miluiţi şi
iertaţi răstignitorii, oare nu s-ar fi bucurat de iertare şi vânzătorul?
Şi Pavel îi lega altădată pe creştini, dar purtând mai târziu lanţuri pentru Hristos,
a îndepărtat crimele prin identitatea pătimirii. Pavel a mai păcătuit aruncând cu
pietre în Ştefan şi aprobând pe ucigaşi, dar fiind şi el lovit cu pietre a şters
păcatele. Matei şi Zaheu erau vameşi, dar călcând în picioare funcţia de vameş,
prin dispreţul banilor, Zaheu L-a primit pe Iisus în casa sa, dar mai mult în
sufletul său, iar Matei a fost arătat evanghelistul şi scriitorul faptei minunate ale
lui Hristos. Trebuie să-ţi aminteşti şi de vameşul care s-a suit la biserică
împreună cu fariseul ca să se roage, ca şi de femeia care a pierdut drahma şi a
găsit-o.
Dacă s-ar gândi cineva la oamenii care au trăit de la început şi până în vremea
noastră, va găsi că mulţi la începutul vieţii lor au fost plini de păcate, iar mai
târziu s-au întors la credinţă mânaţi de dorul unei vieţi mai bune. Numai lui
Dumnezeu îi este propriu şi specific de a face totul fără de păcat. Omul însă,
care stă sub naştere şi stricăciune şi este supus atâtor patimi, n-ar putea
niciodată să scape de osândă dacă ar fi tăiată nădejdea iertării.
Uită-te la David, împăratul lui Israel, pe care Dumnezeu l-a făcut împărat după
alegere şi l-a împodobit prin laudele propriei Sale mărturisiri, zicând: „Am găsit
bărbat după inima Mea, pe David, fiul lui Iesei‖.
David, cu toate că a primit mărturia aceea strălucită din partea lui Dumnezeu,
totuşi a alunecat în patima iubirii trupeşti şi a căzut în acele păcate pe care le
cunoaştem cu toţii. Cu toate acestea, după ce a fost mustrat de profet şi-a
recunoscut păcatul, şi a lăsat consemnat în scris generaţiilor viitoare suferinţele
pocăinţei sale. Şi vedem, ca într-o icoană, în Psaltire, durerea sa; când îi era
trupul topit de durere; când prefăcea noaptea, timpul obştesc de odihnă în urma
oboselilor muncilor, în timp de lacrimi; când îşi uda patul cu lacrimile
pleoapelor ca prin nişte izvoare, şi ne-a lăsat nouă psalmul al cincizecilea,
model de pocăinţă şi de înduplecare a lui Dumnezeu. N-a fost în zadar plânsul lui.
Suspinele lui adânci au atras asupra sa îndurarea. A primit stăpânirea puterii
împărăteşti, dar şi prietenia lui Dumnezeu şi îndrăzneala de a-L ruga.
La fel s-a întâmplat cu împăratul ninivitenilor; din pricina mulţimii păcatelor,
atât şi poporul condus de el mergeau la pieire; cel care mustra păcatul lor le-a
vestit că se apropie peste puţin timp ziua pedepsei. Totuşi, ninivitenii au scăpat
de a face experienţa nenorocirilor, pentru că s-au pedepsit în chip înţelept pentru
păcatele lor. Proorocul Iona s-a supărat că nu s-au îndeplinit relele ce le spusese
el şi s-a purtat obraznic faţă de milostivirea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, Care
ne face cunoscut, şi prin vorbe şi prin fapte, cât este de mare bunăvoinţa Lui faţă
de oameni, face ca să crească un vrej deasupra profetului ca să-i ţină umbră
împotriva razelor soarelui; pe când însă Iona dormea sub umbra vrejului,
Dumnezeu a uscat deodată vrejul. Dar pentru că din pricina uscării vrejului îl
ardea soarele s-a deşteptat şi a început să se blesteme şi să-şi dorească moartea.
Dacă profetul s-a întristat atât de mult din pricină că s-a uscat un vrej, oare
Dumnezeu n-ar avea milă de o cetate atât de mare ajunsă aproape de pieire?
Aflaţi, oameni aspri şi neînduplecaţi, bunătatea Celui ce ne-a creat pe noi şi
imitaţi-o! Nu fiţi judecători aspri şi neîndurători ai semenilor voştri! Aşteptaţi
până ce va veni Cel care descoperă cele ascunse ale inimilor şi va da fiecăruia,
în viaţa ce-o aşteptăm, în virtutea puterii Sale de Stăpân, starea ce i se cuvine.
Nu pronunţaţi hotărâri neomenoase, ca nu cumva să aveţi parte de aceleaşi
sentinţe şi să fiţi sfâşiaţi, ca de nişte dinţi foarte ascuţiţi, de cuvintele propriilor
voastre guri.
Sunt de părere că spusele evanghelice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi
judecaţi‖. Au tocmai sensul de a ne feri de acest păcat. Prin aceste cuvinte nu ni
se ia dreptul de a judeca cu milă şi iubire de oameni, ci ni se interzice de a
osândi cu mai multă asprime decât însuşi Judecătorul. Uşurează aşadar balanţa
judecăţii tale, dacă vrei să nu fie atrase şi faptele tale spre talgerul de osândire al
balanţei, când judecata lui Dumnezeu va cântări, ca într-o balanţă, viaţa noastră.
Tu, care eşti înconjurat de trup şi trăieşti în trup, să nu dispreţuieşti niciodată în
viaţa ta îngrijirea doctorului! Oricât de zdravăn şi de sănătos ai fi, totuşi nu se
poate să nu te îmbolnăveşti vreodată, încât să n-ai nevoie de îngrijirea
doctorului! Ai un suflet, înclinat spre cele pământeşti! Atâta vreme cât el
îndeplineşte pe ascuns pornirile trupului, nu îndepărta mila din sufletul tău, ca
nu cumva să fii lipsit de iertare, când vei avea nevoie de ea.
Eşti preot şi a dat Dumnezeu să fii în fruntea unui popor. Uită-te cu milă la
căderile în păcat ale păstoriţilor tăi, cunoscând că deşi situaţia socială şi de viaţă
este deosebită de a celor mulţi, totuşi ai aceeaşi fire ca şi ei. Şi odată ce eşti
părtaş aceleiaşi firi, poate că vei fi părtaş şi păcatului.
Moise cunoştea asta, căci era om şi cunoştea firea omenească; pentru aceea a
poruncit să se jertfească un viţel pentru preot; preotul avea negreşit păcate, deci
cu atât mai mult avea nevoie de curăţire. Ceea ce era pe vremea aceea viţelul,
aceea este acum pocăinţa ce se face fără mijlocirea a ceva trupesc şi rugăciunea
ce se aduce lui Dumnezeu fără vărsare de sânge. Noi, care ne lăudăm şi ne
îngâmfăm, să nu nimicim bunătatea şi mila, odată ce ştim că şi Aaron, preotul
acela foarte încercat, şi-a atras asupra sa ura lui Dumnezeu când poporul i-a
cerut să-i facă zei şi a căzut în cârtire împotriva lui Dumnezeu împreună cu sora
sa, Maria. Dacă cel care a cârtit nu s-ar fi rugat, n-ar fi scăpat de pedeapsă.
Dacă-i altcineva, nu preot, ci unul din popor, să se teamă să pună jug greu pe
alţii! Dacă cel pus ca să curăţească poporul are nevoie de curăţire, ce va păţi
oare cel care n-are puterea hirotoniei?
Să imităm grija pe care o are Mântuitorul de turma Sa. Să citim în Evanghelii,
şi, ca într-o oglindă, să învăţăm de acolo ideea de îngrijire şi de bunătate. Văd
acolo în parabole şi în cuvinte umbrite pe un bărbat păscând o sută de oi; când
una din oi s-a depărtat de turmă şi s-a rătăcit, n-a rămas lângă cele care păşteau
la un loc şi nu s-au rătăcit, ci a plecat în căutarea celei rătăcite; a străbătut văi şi
răpi, a trecut peste munţi înalţi şi mari, a mers plin de răbdare prin pustietăţi
până a găsit-o. Când a găsit-o n-a bătut-o, nici n-a luat-o la goană silind-o cu
asprime spre turmă, ci a pus-o pe umăr, o purta în spate cu bucurie, a alăturat-o
celorlalte oi, bucurându-se de ea mai mult decât de toate celelalte. Să căutăm să
pătrundem sensul ascuns în această parabolă. Negreşit, oaia de care-i vorba aici
nu-i oaie cu adevărat, iar păstorul este altcineva decât păstorul animalelor;
dimpotrivă, parabola aceasta cuprinde pilde instructive pentru preoţi. Ne învaţă
să nu deznădăjduim iute cu privire la oameni, dar nici să-i lăsăm în părăsire
când sunt primejduiţi; să-i căutăm cu râvnă şi să-i reîntoarcem la starea lor de
mai înainte; să ne bucurăm de cei care se întorc şi să-i alăturăm mulţimii celor
care au trăit drept.
Pe lângă aceasta, se cade ca preotul să pună în practică iubirea de oameni în
locul asprimii şi al tăierii; chiar dacă Stăpânul porunceşte ca să smulgi din
rădăcină pe cineva, ca pe o plantă nefolositoare, totuşi preotul trebuie, ca un bun
grădinar, să ceară de la Domnul cruţare şi îngăduinţă. Acest sens îl are parabola
smochinului neroditor. Domnul a voit să-l taie pentru că nu a rodit; grădinarul,
însă, îl roagă şi-i cere să-l mai îngăduie, să-i mal lase timp, dându-i bune nădejdi
pe temeiul propriei sale purtări de grijă. Nu tăia deci cu uşurinţă, tu, care ai
datoria să opreşti pe Domnul de a tăia, nici să nu te ducă la deznădejde faptul că
cineva nu aduce roade; dimpotrivă, dă-ţi toată osteneala ca să-l îngrijeşti; sapă-l,
prin mustrările ce i le faci; încălzeşte prin sfaturile tale, cum e încălzită planta
cu gunoi; adapă-l, prin revărsarea învăţăturilor; imprejmuieste-l, ca pe un gard,
prin poruncile care feresc de păcate. Datoria ta este de a cere; a Judecătorului,
de a judeca. Să ne silim să fim numiţi cu acelaşi nume cu care este numit
Domnul. Domnul este numit [Apărătorul, Mijlocitorul] pentru că îndupleca pe
Tatăl prin rugăminţile Sale pentru neamul omenesc. Acelaşi nume a primit şi
Duhul adevărului din pricina râvnei şi dragostei ce-o are pentru noi. Şi El se
numeşte Mângâietor, căci îndeobşte Se sârguieşte să mângâie şi să ceară iertare
pentru cei păcătoşi, şi nu pentru cei nevinovaţi şi lipsiţi de păcate. Imită,
preotule, purtarea de grijă de popor a lui Moise! Imită dispoziţia lui sufletească
ce-avea către poporul condus de el! Moise, când a înţeles că harul s-a îndepărtat
puţin de popor, a rugat pe Dumnezeu să nu Se supere pe un popor ce-a păcătuit;
şi se ruga de Dumnezeu ca să moară înainte de moartea poporului spre a nu
vedea nimicirea celor păstoriţi de el. Nimic nu-i mai bun decât a reproduce
cuvintele lui: „Mă rog ţie, Doamne! Poporul a păcătuit cu mare păcat înaintea ta
şi şi-a făcut luişi dumnezei de aur. Acum dacă ierţi păcatul lor, iartă-l. Dar dacă
nu-l ierţi, şterge-mă din cartea pe care ai scris-o!.
Vezi că Moise prefera mântuirea mulţimii în locul mântuirii sale? Vezi că cere
să fie şters din cartea scrisă de Dumnezeu, dacă nu reuşeşte să capete iertare
pentru popor? Conducătorii de acum ai poporului sunt aspri cu păcătoşii; alungă
pe cei care se duc la ei; se fac că nici nu văd pe cei care cad la picioarele lor;
obrazul nu li se îmblânzeşte de lacrimile celor ce plâng.
Pentru care motiv a scris Luca, dar mai bine spus Duhul cel Sfânt, pilda fiului
risipitor, care, după ce a insultat pe tatăl lui prin plecarea sa, a cheltuit toată
averea luată de la părinţi în plăceri, în beţii şi cu femei? Când a dat mai târziu de
greutăţi, încât a fost nevoit să se facă păzitor de porci şi să mănânce aceeaşi
mâncare ca porcii, s-a întors înţelepţit la casa părintească. Tatăl lui, când l-a
văzut, nu l-a alungat, nici n-a îndepărtat de la uşa sa pe cel reîntors, ci tocmai
dimpotrivă: a alergat înaintea celui ce se apropia de casa părintească, l-a cuprins
de gât, a vărsat lacrimi de dragoste pe umărul lui, l-a făcut iarăşi fericit din
nenorocit ce era, l-a îmbrăcat cu haina ce-o poartă stăpânii, i-a pus în deget un
inel, a schimbat ziua în zi de sărbătoare şi a pregătit ospăţ îmbelşugat şi luminat.
Istorioara aceasta este o parabolă în care ni se arată că Biserica este ca o casă
părintească, ce primeşte cu dragoste pe toţi oamenii. Parabola aceasta ne învaţă
ca oamenii să nu mai trăiască la un loc cu porcii, cu alte cuvinte cu diavolii, ci
să ajungă, din străini ce sunt, iarăşi fii; ne învaţă ca oamenii să trăiască, prin
voinţa lui Dumnezeu, ca şi fiul cel desfrânat prin hotărârea tatălui, împreună cu
bărbaţi sfinţi ca şi cu nişte fraţi. Tu nu imita gândul fratelui mai mare, nici nu
murmura împotriva îndurării şi dragostei tatălui. Că a primit în casă pe fiul
desfrânat, ruşinea familiei. Mai mult, admiră bunătatea, imită bunăvoinţa lui
Dumnezeu, ia în braţe şi îmbrăţişează pe cei întorşi din rătăcirea lor. În chipul
acesta vei fi povăţuitor orbilor şi dascăl celor rătăciţi.
Am vorbit îndeajuns şi nu trebuie să spun mai mult către cei cu sufletul aspru şi
neînduplecat, care se folosesc de cuţit în loc de dragoste.
Ascultă-mă acum, tu, care trebuie să te întorci la credinţă, cum se cuvine să te
întristezi din pricina păcatelor tale şi cum femeia păcătoasă – să-ţi plângi din
inimă greşalele. Dar, dacă vrei, uită-te mai bine la femeia păcătoasă despre care
ni s-a citit azi din Evanghelia scrisă de Luca. Imită smerenia şi înţelepciunea
acelei femei şi ia exemplu exact de pocăinţă. A venit în casa fariseului. Nu s-a
ruşinat de mulţimea mesenilor, nici n-a fugit pentru că vremea ospăţului era
nepotrivită pentru mărturisire. Dimpotrivă, stăpânită de întristare, cuprinsă de
mare jale din pricina greşalelor ei, s-a apropiat îndată de tămăduitorul păcatelor!
Când a venit, nu L-a rugat pe Domnul stând în faţa Lui, ci s-a aşezat la spatele
Lui, socotindu-se nevrednică, din pricina înfăţişării ei, de a putea vorbi cu El. Na
stat fără nici o treabă acolo, ci I-a luat picioarele Lui, şi şi-a despletit părul
capului; prin cele ce făcea îşi arată întristarea sufletului ei; a început să verse
lacrimi peste picioarele Lui şi cerea milă cu multă zdrobire sufletească. Şi vărsa
atât de multe lacrimi încât ploua pe picioarele Lui; apoi, iarăşi, a şters umezeala
de pe picioare cu părul capului ei, astfel că şi-a arătat toată evlavia şi umilinţa
sufletului ei. Dar ca să spun pe scurt, femeia s-a pocăit de păcatele ei prin toate
simţirile şi prin toate mădularele sale. Se poate presupune ce fapte a săvârşit
înainte femeia aceasta ce şi-a plâns în public şi atât de făţiş păcatele ei.
Noi, însă, făgăduim şi vestim că ne pocăim, dar nu ne dăm nici o silinţă de a
arăta fapte de pocăinţă; continuăm să avem aceeaşi viaţă pe care o aveam şi
înainte de a ne mărturisi păcatul. Veselia-i tot atât de mare, îmbrăcămintea la
fel, desfătarea mesei îmbelşugată, somnul lung şi lenevos până la saţiu;
ocupaţiile şi grijile zilei, unele după altele, aştern peste suflet uitarea propriei
noastre purtări de grijă. Am scris numai numele pocăinţei, dar pocăinţa e fără
rod şi fără putere. Noi înşine ne despărţim de taine şi de împărtăşirea nespuselor
sfinţenii; nu ne dăm nici o silinţă să ne întoarcem la ele, ci le dispreţuim ca pe o
ieftină desfătare. Înţelege, omule, că te-ai despărţit de împărtăşirea acelor taine
prin care ai fost învrednicit de mari daruri! Dacă ai avea cinstea să stai la masă
cu împăratul, iar apoi ai fi îndepărtat, luându-ţi-se această cinste, spune-mi, câţi
bani n-ai cheltui ca să ajungi iarăşi prieten cu împăratul şi să stai din nou la
masă cu el? Câte uşi n-ai supăra cu rugăminţile tale, gemând, socotind viaţa de
nesuferit, arătându-ţi durerea profundei tale supărări prin descompunerea şi prin
cutele obrazului? Vei mişca, după cum se spune, chiar pietrele, până ce vei
îndepărta nenorocirea de la tine. Când eşti, însă, despărţit de prietenia cu
Dumnezeu şi când cazi dintr-o cinste cu adevărat înaltă, ce lucru mare şi vrednic
faci ca să-ţi arăţi umilinţa sufletului tău ticăloşit?
Nu este potrivit ca să ducă aceeaşi viaţă ca şi cei sănătoşi cel care spune că
boleşte, căci altul este regimul celui bolnav, şi altul traiul celui sănătos. Nu vezi
cât este de mare deosebirea dintre un om sănătos şi unul bolnav? Cel bolnav
zace într-o cameră mică şi nu-l mai preocupă nici o grijă; nu-l interesează
agricultura, chiar dacă era pasionat agricultor; bancherul şl negustorul lasă
deoparte grija de avuţii; se hrăneşte cu apă şi pâine, chiar dacă mai înainte
întindea masa sibaritică şi plină de toate bunătăţile. Pe bolnav nu-l mai încântă
jocurile copiilor, stă despărţit de soţie; zi şi noapte doctorii stau lângă el; îi
sileşte, cu mari onorarii, ca, de dragul unui câştig frumos, să-l facă sănătos. În
această stare se găseşte cel bolnav cu trupul.
Tu însă, care stai rău cu sufletul, te duci la doctorul netrupesc, te mărturiseşti cu
prefăcătorie doctorului, îi arăţi boala, dar laşi ca boala să te consume, să te roadă
boala şi să se mărească! Înţelepţeşte-te odată! Cunoaşte-te pe tine însuţi! Ai
supărat pe Dumnezeu; ai mâniat pe Creatorul tău, Care are stăpânire peste
această viaţă, iar în cealaltă este Domn şi Judecător. Ai păcătuit îmbuibându-te
cu tot felul de bunătăţi? Vindecă-ţi desfătarea ta prin post! Desfrâul ţi-a vătămat
sufletul? Castitatea să-ţi fie leacul bolii! Lăcomia cea doritoare de multe bogăţii
îţi aprinde sufletul? Milostenia să-ţi golească îmbuibarea, căci milostenia şi
datul este mijlocul de curăţire al celor lacomi.
Răpirea averilor străine ne-a
vătămat? Să se întoarcă cele răpite la propriul lor stăpân! Minciuna ne-a adus
până aproape de pierzare? „Pierde-vei, spune Scriptura, pe toţi cei ce grăiesc
minciună!‖. Mărturisirea adevărului să oprească primejdia! Călcarea jurământului
aduce cu sine securea aeriană a fiului lui Zaharia şi ameninţă să ne
taie? Să îmbrăcăm toată armura pocăinţei, ca să dăm la o parte tăişul securii. A
fost rob cineva, în chip necredincios, unor învăţături eretice? Să pună pe fugă
rătăcirea printr-o gândire ortodoxă. Aceasta este pocăinţa: iertarea şi nimicirea
păcatelor săvârşite fie cu fapta, fie cu gândul, potrivit unei dispoziţii sufleteşti.
Cel care-şi dă seama de folosul pocăinţei, dar se învârte mereu în noroiul
fărădelegii, se aseamănă robului care deşi cunoaşte mânia stăpânului său, totuşi
continuă în ochii stăpânului său să facă răul şi-şi întăreşte păcatul.
Fii sensibil
faţă de boala ce te înconjoară! Zdrobeşte-ţi inima cât poţi de mult! Caută-ţi fraţi
uniţi cu tine prin aceleaşi sentimente ca să-ţi ajute în jalea ta pentru a te izbăvi!
Arată-mi lacrimile tale amare şi îmbelşugate, ca să amestec cu ele şi pe ale
mele! Ia părtaş al durerii tale şi pe preot, ca pe un părinte! Care este omul care
să-şi dea fals titlul de părinte sau să aibă sufletul de cremene, ca să nu se
întristeze împreună cu fiii săi întristaţi şi să nu se bucure când ei din nou se
bucură? Un preot se întristează de păcatul săvârşit de cel pe care-l are drept fiu
din pricina credinţei, cum s-a întristat Iacov când a văzut haina plină de sânge a
fiului său, Iosif, cum s-a întristat David de pierderea lui Abesalom, cum s-a
întristat Eli când au murit pe câmpul de bătaie fiii lui: Ofni şi Finees, cum s-a
întristat Moise când poporul cel necredincios a născocit facerea viţelului de aur.
Ai mai multă încredere în părintele care te-a născut după Dumnezeu decât în
părinţii trupeşti! Arată-i preotului, fără să roşeşti, păcatele tale ascunse!
Dezgoleşte-i lui faptele sufletului, pe care nu poţi să le spui altora, arătându-i, ca
unui doctor, boala ta cea ascunsă! Preotul se va îngriji ca să nu-ţi fie pătată nici
cinstea ta, dar se va îngriji şi de vindecarea ta! Ruşinea fiilor loveşte mai mult pe părinţi decât pe fiii care au săvârşit ruşinea. Slava fiilor este slava părinţilor,
la fel şi ruşinea.
Scadenţa vieţii noastre, fraţilor, nu ne este cunoscută! Să ajungem la sfârşitul
vieţii noastre cu multă purtare de grijă faţă de noi! Nu-i oare absurd ca aceia
care au grijă de vindecarea trupului să se cureţe pe ei cu medicamente înainte de
răsăritul constelaţiei Câinelui, pentru ca nu cumva ceea ce este umed în ei să se
strice din pricina prea marii călduri şi să dea naştere la boală, iar cei care trebuie
să poarte grijă de suflet să nu preîntâmpine ziua nesigură a morţii şi căldura
focului din iad, care arde fără încetare şi nu se stinge niciodată? Ai avut drahma
cea evanghelică, prin care erai cu adevărat bogat, dar ai pierdut-o din pricina
trândăviei tale. Aprinde făclia pocăinţei! Pleacă-te cu râvnă! Caută-ţi comoara
ascunsă printre patimile pământeşti. Când o găseşti, ridic-o şi păstreaz-o, ca să
se bucure împreună cu tine vecinii cu bucuria cea întru Hristos, Căruia se cuvine
slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(din: Asterie al Amasiei, “Omilii şi predici“, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă,
