În limbajul bisericesc cuvântul „patimă” are două sensuri principale. El desemnează atât păcatul devenit omului „a doua fire”, cât şi starea de suferinţă, de chin. Faptul nu este întâmplător deoarece din punct de vedere al credinţei creştine păcatul şi suferinţa sunt două realităţi profund legate. Iar acest lucru se observă până şi la nivelul limbajului.
Ştim din Sfânta Scriptură că plata păcatului este moartea spirituală şi trupească. Păcatul impune astfel drept condiţii ale firii umane pervertite, înstrăinate de Dumnezeu, suferinţa şi moartea. Aşa cum nu există om fără de păcat nu există om care să nu le cunoască pe acestea. Vorbim de o lege implacabilă a condiţiei noastre de acum. Această „plată a păcatului” nu reprezintă însă pedeapsa pentru păcat, cât leacul pentru acesta.
Patimile lui Hristos, temei al despătimirii noastre
Există în istorie o singură Persoană care S-a supus într-un mod unic şi irepetabil acestei „legi”, Hristos, Dumnezeu-Omul. Ne spun Sfinţii Părinţi că Mântuitorul a fost întru totul asemenea nouă afară de păcat. El a moştenit însă firea umană cu toate afectele ei, adică cu toate „rănile” păcatului şi necesităţile ce decurg din acestea. Mântuitorul a flămânzit, a plâns, a dormit, a suferit şi a cunoscut moartea. Ca Dumnezeu întrupat Hristos S-a supus, din dragoste pentru noi, aceleiaşi legi a „plăţii păcatului”, deşi ar fi putut mântui neamul omenesc şi pe altă cale. A făcut-o pentru că El să Se regăsească în suferinţa şi moartea fiecărui om, dar mai ales pentru ca fiecare om să se regăsească în suferinţa şi moartea pe care, ca Dumnezeu, Le-a biruit prin Înviere.
De aceea, perioada liturgică pe care o parcurgem acum, Săptămâna Patimilor, ne cheamă, ca la rândul nostru, să participăm într-un mod cu totul special la patimile Celui fără de păcat. Auzim această chemare într-o cântare de la Denia din Vinerea Mare: „Închină-mu-ne Patimilor Tale Hristoase…”. Nu se cere de la noi un simplu exerciţiu intelectual, de memorie sau de imaginaţie, ci prosternare, participare în chipul cel mai real cu putinţă.
Noi continuăm adesea să participăm la ele tot din perspectiva omului care nu numai că nu a înţeles adevărata însemnătate a celor întâmplate, dar care chiar Îl osândim la moarte. O facem ca şi Iuda, fariseii, cărturarii, soldaţii romani sau iudeii care strigau „Răstigneşte-L!, Răstigneşte-L!”. Iar dovada concretă a acestui fapt sunt păcatele şi patimile noastre. Mai mult decât atât, ne revoltăm şi refuzăm a purta de multe ori cu smerenie şi credinţă chiar consecinţele propriilor noastre păcate. Ne clătinăm ca o trestie în bătaia vântului când se pune problema asumării suferinţei şi morţii.
Credem într-un Iisus istoric, fără a-L mai vedea pe Hristosul Bisericii, pe Hristos-euharistic, Care este cu noi până la sfârşitul veacurilor. Este trist că deşi numărăm anii istoriei plecând de la Hristos, nu am ajuns în schimb „să numărăm” anii vieţii noastre şi măsura deplinătăţii ei (mai degrabă a lipsei ei), plecând tot de la El.
Ori tocmai aceste momente binecuvântate pe care le prăznuieşte atât de intens în aceste zile Biserica pot constitui acel „început bun” pe care mereu şi mereu îl vom pune undeva mai sus pe scara urcuşului duhovnicesc. Ne-am obişnuit din nefericire cu „mersul înapoi” sau cu „căderile” (acel amăgitor „stat pe loc”), deşi Părinţii Bisericii ne spun că urcuşul duhovnicesc prin care Îl cunoaştem pe Dumnezeu se cere a fi unul neîncetat.
Numai participând aşa cum Biserica ne îndeamnă şi ne mijloceşte prin rânduielile sale, la Patimile Celui fără de păcat, putem face din patimile noastre, din suferinţele şi încercările prin care trecem, o cale de despătimire. După cum Hristos „cu moartea pe moarte a călcat”, şi noi, uniţi cu El, putem cu „patimile pe patimi să călcăm”.
Acesta este demersul ascetic pe care Biserica ne cere să-l urmăm împreună cu Hristos cel Înviat, după cum dă mărturie în cântările sale pascale: „Cu patima Ta, Hristoase, din patimi ne-am eliberat şi cu Învierea Ta din stricăciune ne-am izbăvit.”
Radu Alexandru
