[…] Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sînteţi din lume” – spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte” […]. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, „multe sînt suferinţele drepţilor.” Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu, din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi Sfinţii – şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încît, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasă şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra – spun Sfinţii – se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gînduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, şi văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: Multe sînt necazurile drepţilor (Psalmi 33, 18), prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta sîntem puşi (1 Tesaloniceni 3, 3); intraţi prin poarta cea strîmtă (Matei 7, 13). Citeşte şi: Matei 6, 24; Ioan 15, 20; 1 Petru 4, 12-13; Isus Sirah 2, 1; Matei 5, 10; Iacob 1, 12; 2 Corinteni 4, 8-17; 1 Petru 4, 1; Apocalipsa 7, 14; Matei 7, 13-17 şi altele. Cu toţii ne aflăm în întuneric şi în umbra morţii, în mîinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. Chiar şi cei ce caută libertatea exterioară, cîtă osteneală şi sudoare trebuie să jertfească! Cu atît mai mult aici, cîte împiedicări şi înfrîngeri, cîte temeri şi înfricoşări! Va întreba, poate, careva: „Dar ce face Dumnezeu?.” El este Cel ce îi întocmeşte aceluia, parcă înadins, o astfel de cale plină de suferinţe, ba pentru a-l deprinde cu suferinţele Sale, ba pentru a-l ascunde de el însuşi, cînd se află în această nefericită stare. Nu poate Domnul să-Şi exprime mai bine dragostea faţă de cei care-L caută – spune Sfîntul Isaac Sirul – decît supunîndu-l la suferinţe. De aceea, ele sînt chiar indiciul neîndoielnic al binevoirii lui Dumnezeu, semnul că El Şi-a plecat ochii, alegîndu-l pe acela care începe să sufere pentru adevăr, pentru numele Său. Omul acela trece parcă la curăţat, ca aurul în creuzet. Cei străini de suferinţe, cei cărora totul le merge din plin, sînt preacurvari, după cuvîntul Apostolului. Osteneala, lacrimile, suferinţele sînt cea mai bună curăţare, sînt ca bătutul cu maiul pentru rufărie.
De aceea, Apostolul ia la rînd pe drepţii de la începutul lumii şi pînă acum şi îi vede pe toţi, pînă la unul, suferind, pătimind, în osteneli. Patriarhii au suferit; Proorocii au suferit; Domnul – Începătorul nevoinţei – a suferit cel mai mult dintre toţi; Apostolii, de asemeni; apoi, mucenicii, asceţii şi toţi Sfinţii, aşa cum vede Ioan Teologul în Apocalipsă: Aceştia […] de unde au venit? […] din strîmtorarea cea mare (Apocalipsa 7, 13-14); ei sînt cei care, după cum se spune acolo, nu şi-au cruţat sufletele.
De aceea, cel ce începe să lucreze pentru Domnul trebuie să-şi pregătească sufletul pentru încercări. Nici pace, nici îndulciri, nici înlesniri să nu aştepţi, ci osteneală, batjocuri şi privaţiuni – chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobîndeşte virtuţi, dar fără osteneală, cel ce stă în nevoinţe, dar cu înlesniri, fără strîmtorări dureroase, acela se află în amăgire. Ceva nu-i acolo în regulă. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămîi în dreptate. Duhul lumii este un uliu mîncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea, trebuie să fii pregătit la orice… Sfinţii Părinţi exprimă această pregătire simplu şi în puţine cuvinte: du-te ca la moarte şi pune-ţi în inimă legămîntul că eşti osîndit la moarte – moarte care ţi se pregăteşte în fiece clipă, fără să ştii de unde şi cum. Numai acela va rezista neclintit – se spune – care va merge cu un asemenea legămînt pe calea adevăratei vieţi creştine. Căci imediat ce va muri cu simţirea sau cu legămîntul inimii, atunci orice va întîlni va fi mai slab decît ceea ce se aştepta, adică mai slab decît moartea. Pentru aceasta, ei aduc pilda Mîntuitorului despre împăratul care îşi face socoteala oastei înainte de război, sau cea despre gospodarul care începe să-şi zidească o casă. Evaluează-ţi supărările pe care le aştepţi şi mori cu gîndul şi cu simţirea, pentru că numai moartea va aduce liniştea necesară, aşteptată pe calea lui Hristos. „Nu poate fi ucenicul Meu cel […] ce nu-şi urăşte sufletul său” – spune Domnul. Să fii pregătit ca pentru moarte; Sfîntul Isaac Sirul explică cu precădere acest lucru şi îl repetă adesea: „Orice ai întîlni – spune el – spune-ţi că ai murit şi te vei uşura; pacea şi traiul tihnit sînt cele mai nesuferite lui Dumnezeu.”
Toate acestea le sînt de trebuinţă nu numai celor ce s-au rupt de lume; cei ce trăiesc în lume au şi mai mare nevoie de o astfel de stare. Pe toate acestea le întîmpină adevăraţii rîvnitori ai evlaviei; celor falşi le este uşor. La acest legămînt făcut cu inima trebuie să mai adaugi o fierbinte şi neclintită nădăjduire în Dumnezeu Atotţiitorul, trebuie să îţi păstrezi credinţa că, în pofida întunecimii drumului, tu eşti al lui Dumnezeu, nu eşti respins, nu eşti dispreţuit, ci eşti vegheat de El; credinţa că El este cu tine, că El te ţine, în timp ce eşti sfîşiat din toate părţile. Închipuieşte-ţi că eşti ţinut de mîna lui Dumnezeu, ca o basma murdărită, care este scuturată ca să se cureţe. Păstrează credinţa că, orice ispită ar veni, dinăuntru sau din afară, ai puterea să o depăşeşti, pentru că Domnul nu te va lăsa în ispită mai mult decît poţi să rezişti. El ne călăuzeşte şi ne formează cu adîncă înţelepciune. Ţine minte, de asemeni, că ajutorul Său este aproape, că va apărea imediat ce îl vei chema şi că numai cu un asemenea ajutor vei putea depăşi ispita, fără să cazi; de aceea, să ştii că orice depăşire a ispitelor i-o datorezi Lui. Încercările care au fost depăşite fără a-L chema pe Dumnezeu şi nepuse pe seama Lui, nu-I sînt plăcute şi rămîn neroditoare, pentru că, întotdeauna, lasă în urmă îngîmfare şi părere de sine.
Nu trebuie însă nici să ne aruncăm cu capul înainte în năpaste: mîndra încredere în sine este neplăcută Domnului şi este întotdeauna pedepsită. Fii gata de orice, chiar şi de moarte, dar aşteaptă totul cu fierbinte nădăjduire în Dumnezeu şi predîndu-te Lui. Nu are decît să te ducă unde şi cum binevoieşte. Nu te împotrivi, nu dori ba una, ba alta, nici înlesniri, nici suferinţe. Să te ducă El; mergi cu faţa descoperită, aşteptînd numai necazuri, nădăjduind în Dumnezeu şi predîndu-te Lui. Fără o asemenea stare nu vei face un pas pe calea adevărată. Toţi cei ce se întorc fac aceasta pentru că sînt nepregătiţi pentru luptă şi nevoinţă, sau din pricina încrederii în forţele proprii. Propriul foc interior te poate ajuta, însă nu pentru mult timp. El se răceşte de la sine, şi omul rămîne fără nimic.
