Iubiții mei,
În Duminica a 7-a după Rusalii avem Evanghelia de la Matei 9, 27-35…Evanghelia în care se vorbește despre doi orbi…pe care îi vindecă Domnul…și despre un om mut…care, de fapt, era demonizat…și care, din cauza demonului, nu putea să vorbească…
Și, și pe acesta, Domnul l-a vindecat…
Iar Evanghelia de astăzi, în ediția BOR 2001, a ÎPS Bartolomeu Anania, este următoarea:
„27. Și plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”.
28. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Ei Iau zis: „Da, Doamne!”.
29. Atunci S-a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credința voastră!”.
30. Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luați seama, să nu știe nimeni”.
31. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela.
32. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.
33. Și scoțându-i-se demonul, mutul a vorbit. Iar mulțimile se minunau, zicând: „Așa ceva niciodată nu s-a arătat în Israel!”.
34. Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”.
35. Și Iisus străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”.
Deși textul Evangheliei de astăzi este relativ mic…aflăm însă de aici despre vindecare, despre credință, despre mântuire, despre minunarea în fața lui Dumnezeu și despre recunoștință.
Și astfel avem în versetul al 27-lea…în textul grecesc…vorbirea despre cei du,o tufloi.…doi orbi. Căci tiflos, în limba greacă, înseamnă orb.
De unde avem, în limba română, tigăile de teflon…adică oarbe…cu spațiu orb. Cele care au o anume rezistență la foc…și mâncarea nu se arde în ele…
Așa că…doi orbi…hvkolou,qhsan…Îl urmau pe Iisus…
Se țineau după El…
Și când e vorba de Sfinții Apostoli se folosește același cuvânt: Următorii Domnului. Însoțitorii Domnului…
Deci doi orbi Îl însoțeau…pe Iisus…kra,zontej/ strigând.
Iar în limba greacă kra,zw înseamnă și a țipa și a striga.
Ei țipau…Își manifestau în mod vehement credința lor.
Căci aveau multă încredințare că Domnul îi va ajuta.
Și ei ziceau: VEle,hson h`ma/j( Ui`o.j Daui,d/ Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David.
Și acești doi orbi nu se confundă cu orbul despre care noi am mai vorbit…
Însă ei vedeau în Iisus pe Mesia!
Vedeau în Iisus pe Vlăstarul reieșit/ răsărit din rădăcina lui Iesei, din tatăl lui David…
Îl vedeau deci pe Iisus cu dublă genealogie: umană, de la David…adică împărătească…dar și cu fire dumnezeiască, pentru că era Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Tocmai din acest motiv acest miluiește-ne, acest eleison imas…de care sunt pline slujbele Bisericii…această dorință de a-Și face milă de noi…reprezintă tocmai esența rugăciunii noastre în fața lui Dumnezeu.
Căci Îi cerem lui Dumnezeu, în cadrul slujbelor noastre, să Își exprime dragostea Sa, mila Sa față de noi…așa după cum El dorește.
Fiindcă în Doamne, miluiește!…Îl lăsăm pe Dumnezeu să aibă inițiativa în viața noastră.
Căci nu spunem: Doamne, fă după cum vrem noi!…Ci Doamne miluiește! înseamnă să se facă voia Ta, Doamne, în noi, așa după cum Tu dorești!
Deci acești doi orbi…
Și observăm iarăși că acești doi orbi erau teologi!…
Niște oameni mânați de Dumnezeu…
Niște orbi mai văzători de Dumnezeu decât cei cu vedere bună…
Ei se roagă într-un mod teologic Domnului…într-u mod noutestamentar, am putea spune…pentru că ei se roagă
să fie miluiți…după cum Dumnezeu dorește.
Și, după cum observați, nu se pune problema vederii.
Cei doi nu cer vindecarea de orbire…
Ci pun problema ca ei să fie luați în considerație. Să fie miluiți de către Dumnezeu.
De aceea Scriptura spune, că atunci când Iisus Hristos, Dumnezeu, a intrat în casă…în oivki,an/ ichian (și în termeni mistici, aici, prin casă…înțelegem Biserica, dacă căutăm o înțelegere duhovnicească a evenimentelor
petrecute), Dumnezeu a lucrat în ei minunea.
Căci minunea se petrece numai dacă noi suntem îmbisericiți/ introduși în Casa Domnului…în intimitatea Lui.
Orbii au venit la El…către El…și atunci Iisus i-a întrebat pe ei…
O întrebare capitală…pentru că se referă la credință și nu la vedere.
Și i-a întrebat: Pisteu,ete o[ti du,namai tou/to poih/saiÈ/
Credeți că am puterea să fac aceasta?
Și se subînțelege de aici faptul că orbii doreau vederea…Însă ei L-au lăsat pe Domnul să decidă modul cum El vrea să–i miluiască.
Și Hristos Dumnezeu merge la subiect…merge la ceea ce îi durea pe ei…în primă instanță.
Și cel mai important lucru pentru ei era vederea…
Însă, cu alte cuvinte, El i-a întrebat dacă cred în El.
Dacă ei văd în Cel pe care Îl numiseră Fiul lui David…în Mesia…pe Cel care putea să facă minunea vindecării ochilor lor.
Și răspunsul lor este perplexant! Pentru că ei…ca puțini alți oameni rari din Israel…au vorbit astfel de frumos…și de corect cu Domnul.
Și ei I-au zis: Nai., Ku,rie/ Da, Doamne!
Adică: cu adevărat noi credem că Tu poți să faci această minune!
Deci: noi credem că Tu ești Fiul lui Dumnezeu…că Tu ești Mesia..că Tu ești Trimisul lui Dumnezeu la noi…că Tu ești Cel pe care noi Îl așteptăm conform prorociilor…
Pentru că noi L-am așteptat pe Mesia, pe Cel care S-a născut din casa lui Iesei, a lui David…
Și pentru că Tu ești Acela…de aceea credem că Tu poți să faci această minune cu noi.
Și că această minune…sau orice minune este miluirea lui Dumnezeu față de noi.
Deci minunea nu se petrece pentru că noi suntem vrednici de ea…pentru că am fi făcut niște fapte speciale pentru care să primim în viața noastră o minune…
Ci, dimpotrivă, minunea lui Dumnezeu o primim pe măsura încredințării noastre lui Dumnezeu.
Versetul al 29-lea conține iarăși un verb important în iconomia mântuirii.
Și verbul este h[yato…aorist de la a[ptw…
S-a atins…de ochii lor/ tw/n ovfqalmw/n auvtw/n.
Și pentru că oftalmos înseamnă ochi în limba greacă…de aici avem, în română, oftalmologie. Adică știința despre ochi…
Sau oftalmologul: medicul care se ocupă cu probleme legate de ochi…și de vindecarea lor…
Deci Domnul S-a atins de ochii lor…zicând: Kata. th.n pi,stin u`mw/n genhqh,tw u`mi/n/ După/ conform/ potrivit credinței voastre să vi se facă vouă!
Și verbul a atinge…este continuat de verbul hvnew,|cqhsan/ ineohtisan în versetul al 30-lea…verb de la avnoi,gw/ anoigo [a deschide]…care înseamnă li s-au deschis…ce?…ochii lor…
Și aceasta…pentru că credința lor a fost autentică…
Ei au crezut în vindecare…și au spus acest lucru nu numai cu cuvântul…ci și cu inima lor.
Și ce înțelegem din această afirmație scripturală foarte profundă?
Că credința nu este doar declarativă…Că nu putem să
fluturăm pe buze toată ziua ideea că credem în
Dumnezeu…sunt credincios, fac, dreg, sunt cel mai bun…și
doar atât.
Ci credința are nevoie de examene.
Sau adevăratul credincios se vede atunci când…deși e
în neputință, e în boală, e în necaz…el nu crede că e părăsit
de Dumnezeu…nu crede că este singur…ci este încredințat
că Dumnezeu poate să–l scoată din orice primejdie majoră
sau minoră a vieții lui.
Fapt pentru care observăm de aici, că credința este o
realitate a adâncului omului și că credința adevărată țipă/
strigă către Dumnezeu cu toată inima…din tot sufletul…
De aceea suntem și îndemnați ca din tot sufletul și din
tot cugetul nostru să ne rugăm Domnului la slujbe și
mereu…
Și această credință care vine din adâncul ființei
omului este cea care îl vindecă pe om, care îl așază în
comuniune cu Dumnezeu.
Pentru că credința care este veridică este credința
cunoscută de Dumnezeu…și e credința ale cărei rugăciuni
Dumnezeu le ascultă.
Fapt pentru care observăm aici legătura interioară
dintre rugăciune, răbdare, boală, sănătate…și Dumnezeu.
Observăm că boala și sănătatea țin de Dumnezeu…În
sensul că Dumnezeu ne scapă de boală…Dumnezeu ne dă
sănătate…
Dar nu Dumnezeu este inițiatorul bolii noastre!…așa
cum am spus și altă dată…ci noi suntem cei care, de unii
singuri, ne facem bube în cap…
Însă pentru a avea o relație cu Dumnezeu trebuie să ne încredințăm în mod total Lui…
În sensul că Dumnezeu poate să facă minuni în viața noastră și în viața tuturor. Și că în măsura în care noi ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu pe atât și Dumnezeu lucrează minuni imense în noi.
Și aici nu e vorba numai despre faptul de a ne deschide ochii, de a ne face inima la
loc…bună…funcțională…sau să ne scape de boala de nervi.
Adică de minunile legate de sănătatea fizică…
Ci Dumnezeu lucrează mult mai multe minuni în viața
noastră. Faptul că, peste zi, ne aduce un moment de bucurie,
un moment de acalmie…că ne aduce o sporire a păcii și a
iubirii în inima noastră…că ne aduce un prieten…că ne
favorizează o trecere către cineva…sau orice altceva…toate
acestea sunt minuni imense ale bunătății Sale.
Iar noi, personal, ne bucurăm de toate aceste
minuni…și Îl slăvim pe Dumnezeu pentru faptul că merge
computerul…că merge stiloul…că am putut să găsesc o
carte…că am putut să găsesc o referință…că cineva m-a
salutat pe stradă…că cineva e sănătos…că cineva a primit o
mare binecuvântare în viața lui de la Dumnezeu…
De aceea ne bucurăm, personal, de foarte multe
lucruri. Și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate
acestea…care…la prima vedere, par neimportante…dar sunt
foarte importante…
Și considerăm că toate aceste lucruri sunt minuni!
Și cum să nu fie minuni?!…
În ziua de astăzi putea să mă doară în gât atât de
mult…deși, și acum mă doare…și abia vorbesc…dar totuși vă
predic dumneavoastră…cu multă dragoste…
Putea să mă doară foarte mult…și să nu vă pot predica nicidecum…
Puteam fi bolnav…
Sau prins în atâtea lucruri și să nu vă pot rosti nimic la
această oră…pentru această duminică…
Iar faptul că vă pot vorbi…e o mare minune!
E o mare minune că am avut un somn bun…E o mare
minune că am ceva pe masă…de mâncat…E o mare minune
că pot să mă rog, că pot să slujesc, că pot să vorbesc…
E o mare minune că există oameni cu care poți să vorbești…cu care poți să lucrezi…
Deci toate aceste lucruri sunt minuni mari!
Minuni mari…care atunci când nu le mai avem…când
nu mai avem sănătate, când nu mai avem oameni în jurul
nostru…observăm cât de importante erau în viața noastră și cât de greu ne este fără ele.
Iar dacă privim retrospectiv viața noastră…dacă ne
analizăm cu atenție…înțelegem că viața noastră e un șir
imens de minuni…de minuni imense ale lui Dumnezeu.
Și toate aceste minuni cotidiene…nu sunt mici…ci mari!
Iar dacă scrutăm mila lui Dumnezeu cu noi înțelegem de ce Părinții noștri ortodocși, români, au tradus, ca în
greacă, milele și nu milă.
De ce milele lui Dumnezeu și nu mila lui Dumnezeu?
Pentru că toate aceste momente, părut disparate, de
ajutor al lui Dumnezeu în viața noastră, sunt tot atâtea mile/
momente de milă revărsate în noi.
Și pentru ca să avem ideea că mila lui Dumnezeu nu
este numai o chestiune de o clipă…sau o chestiune de o
zi…ideea de mile/ de miluiri ale lui Dumnezeu exprimă
faptul că în fiecare clipă Dumnezeu Își întinde harul Său ca
niște raze de milă, de milostivire în viața noastră.
Adică exprimă consecvența lui Dumnezeu în dăruirea
milei Sale, faptul că El ne umple de milă continuu…și nu ocazional.
Mesajul din versetul al 30-lea însă nu se încheie…
E un verset foarte interesant…
De ce este interesant pentru noi?
Pentru că este un verset foarte rar…în care Hristos le
poruncește…zice cuiva…
E greu de tradus…
ÎPS Bartolomeu Anania zice aici…a tradus…cu: asprime.
Însă cuvântul grecesc evnebrimh,qh permite și
semnificația: mișcat/ mânat de mânie.
Cu alte cuvinte că Domnul ar fi fost mânat de multă
exactitate în relația cu ei…de dorința de a I Se asculta
cuvântul…
Adică faptul că ar fi avut o stare de multă duritate în
exprimare vizavi de cei doi orbi, acum vindecați de orbirea lor.
Însă ar fi greșit să spunem acest lucru…să folosim
această variantă de traducere.
Căci ceea ce vrea să spună verbul amintit e că Domnul a avut o față aspră, foarte dură când le-a vorbit celor doi oameni vindecați…
În sensul că a vrut să se vadă pe fața Lui…și în
cuvintele Sale dorința Lui expresă că ei nu au voie să
mărturisească minunea.
Și de ce le-a poruncit Domnul…cu asprime, să nu mărturisească minunea?
Pentru că îi vedea că ei erau foarte deciși…să mărturisească tuturor.
Și de ce erau foarte deciși să-I mulțumească în acest fel lui Dumnezeu?
Și vedem asta și din țipătul…din strigătul lor către Domnul…
Pentru că aveau o foarte mare încredințare…și o
foarte mare evlavie…o foarte mare încredere în Fiul lui Dumnezeu.
…Și Domnul știa că ei o să spună la toți…ceea ce se petrecuse cu ei.
Și tocmai d-aia Domnul le spune cu gravitate…ca să ne învețe și pe noi…să nu ne lăudăm cu 5 lei, cu zece lei…dați cuiva…sau pentru ajutorul dat cuiva…
Căci nu trebuie să–i țipăm toată viața cuiva că l-am
ajutat…
Fiindcă Domnul ne învață aici discreția…Ne învață înțelepciunea…Ne învață cumințenia…Ne învață să fim delicați cu oamenii pe care-i ajutăm…și să vrem ca lucrurile să rămână numai între noi.
Să nu știe toată lumea fapta noastră de conștiință…
Nu în sensul că o faptă bună nu e bine să fie auzită de
alții…Ba da! Dimpotrivă: fapta bună este un exemplu care
întărește…care dinamizează viața oamenilor.
Uneori, dacă nu vorbim despre oamenii pe care îi
cunoaștem și despre ceea ce facem…se poate trage concluzia, în mod greșit, că nu facem nimic bun.
Că nu suntem utili…și că nu suntem buni de nimic.
Însă aici Domnul ne învață…că atunci când facem lucruri frumoase în viața oamenilor…și a noastră…să fim discreți…adică să vorbim în limitele smereniei, ale bunului simț despre ceea ce am făcut și facem…
Adică să nu facem tam-tam grețos vizavi de niște fapte delicate, de foarte multă profunzime și umanitate…
Și oricât de ieșite din comun ar fi faptele noastre, adică de extraordinare…e bine să nu ne lăudăm de unii singuri cu ele.
Iar dacă omul căruia tu i-ai făcut bine…vrea să remarce gestul tău…sau să–ți mulțumească…atunci e liber să o facă…și prin asta e binecuvântat Dumnezeu, pentru că i-a sporit mulțumirea și credința în el.
Însă dacă optează pentru faptul de a fi nerecunoscător…și trece cu vederea fapta bună pe care i-ai făcut-o…nu trebuie să–l atenționezi vizavi de acest
lucru…adică să îl faci să fie recunoscător cu forța.
Pentru că el știe că tu i-ai făcut bine…
Nu a uitat binele tău…
Și de aceea nu cam mai vrea să te vadă: pentru că lucrul bun făcut lui este ceva…împovărător pentru nerecunoștința pe care o are…
Și cu toate că Domnul le-a poruncit acestor oameni cu gravitate, cu asprime…să nu spună nimănui minunea…să nu cunoască nimeni vindecarea pe care El le-o dăruise…foștii orbi, spune Scriptura, evxelqo,ntej/ au ieșit…
Și aici apare nu ideea de a vesti…ci de a împrăștia vestea…
Și ei au împrăștiat vestea despre El evn o[lh| th/| gh/|
evkei,nh|/ în tot pământul acela.
Ei au răspândit vestea minunii…
Au răspândit peste tot…ce?…această noutate
frumoasă, dumnezeiască din viața lor…minunea lui
Dumnezeu făcută în viața lor.
Dar L-au vestit pe El și nu s-au vestit pe ei!
Ei au vestit în tot pământul/ ținutul acela pe Hristos
prin prisma minunii…a bunătății Lui față de ei. Ei L-au
propovăduit prin prisma mulțumirii lor, a recunoștinței lor
față de El.
Versetul al 32-lea reprezintă o schimbare de
cadru…deși minunea se petrece în același loc.
Și Scriptura nu ne spune în mod explicit care este
acel loc…dar ne spune faptul, că după ce au plecat orbii
vindecați…de acum…văzători de Dumnezeu…dar și de
oameni…adică foarte mulțumitori, semn că minunea și fapta
bună trebuie răsplătite cu recunoștință…cu recunoștința
noastră și rugăciunea noastră pentru cei care ne-au ajutat și
ne-au vindecat…și cu doxologia noastră în fața lui
Dumnezeu…deci după ce pleacă orbii vindecați…care văd
drumul de acum…dar văd și drumul în viață…îl aduc în fața
Lui, iată!…
În greacă: ivdou./ idu…
O interjecție specifică Scripturii, pentru că ea
introduce minuni, vederi dumnezeiești…Pentru că iată! e o particulă care ne avertizează asupra faptului că urmează
ceva important în relatarea Scripturii.
Și plecând ei, orbii vindecați…iată!/ idu!, prosh,negkan
auvtw/| a;nqrwpon…Și se folosește din nou un aorist al lui
prosfero…al lui a aduce înainte…al lui a oferi.
Și l-au adus înaintea Lui…așa cum aducem noi
Cinstitele Daruri în fața Domnului la Sfânta Proscomidie.
L-au lăsat în seama Lui…
L-au adus pe un om la El…la Iubitorul de oameni…
Și cum era omul?
Era cofos…adică mut.
Dar nu era un mut oarecare…ci un kwfo.n
daimonizo,menon: un mut demonizat.
Adică un om a cărui muțenie era de fapt demonizare.
El nu era mut în urma unei boli…ci era posedat de un
drac care era mut…care producea muțenie. Când el intra
într-un om îl făcea să nu mai poată vorbi.
Și aflăm din această precizare a Scripturii și din altele
ca aceasta că dracii produc multe boli aparente.
Dacă aici avem un drac care producea muțenie…în altă parte a
Scripturii găsim detalii despre dracii scuturători…care îi
aruncă pe oameni în apă și în foc…sau care îți dau puterea
să rupi lanțurile, legăturile de la mâini și de la picioare…
Iar demonii din cel din Gadara, dacă ne aducem
aminte, îl împingeau să trăiască prin morminte…
Adică demonii îi împing pe oameni să își frângă
trupul, să și-l mutileze…așa, ca la body piercing20…făcândute
să te lupți împotriva trupului și a sănătății tale cu tot
dinadinsul.
Alături de aceste feluri de draci…există și draci care
aduc desfrânarea, care fac ca lucrurile din jurul tău să
miroase urât, care îi ajută pe descântători…pe ale Garofița,
Garofina…să-ți facă „de dragoste”…„de moarte”, de ce-ți
mai face…Adică draci care îi ajută pe cei care lucrează cu
ei…
Există draci din ăia, așa cum vedem în Noul
Testament, care fac pe ventrilocii. Sau draci care te înalță în
aer, care te fac să pari un om cu „puteri paranormale”…
Adică, pe scurt, există o sumedenie de specii de draci,
deci cu caracteristici speciale…
Iar aici Domnul…și Evanghelia ne dau să aflăm că
există și muțenii care nu au rădăcini normale…adică căpătate
în urma unei boli fiziologice.
Adică există și muțenie ca urmare a posedării tale de
demoni.
Și aici Domnul nu mai vorbește cu cel posedat…sau
nu-i mai cere consimțământul…acestui mut demonizat…ci îl vindecă imediat.
Și asta din cauza că durerea inimii Sale pentru
oamenii necăjiți nu mai suporta prelugirea bolii.
Căci Domnul, Atotștiutorul, știa că trebuie să îl
vindece…pe om…pentru că acesta era scopul pentru care
fusese adus la El.
Tocmai de aceea Scriptura, aici, e foarte lapidară.
Căci în versetul al 33-lea se spune: kai.
evkblhqe,ntoj…și l-a scos…ecvlitentos de la ecvallo…tou/
daimoni,ou evla,lhsen o` kwfo,j…pe demon și mutul a vorbit…
Deci în urma scoaterii demonului din om…acela a început să vorbească.
Și, cu toată lapidaritatea Scripturii, înțelegem în mod foarte clar…că demonul era de vină pentru muțenia
omului…Căci atunci când l-a scos din om…acesta a început să vorbească.
Deci nu avea probleme cu aparatul fonic…cu gâtul…cum zice românul…
Acum…pentru că vorbeam despre mulțumire…și despre reacția mulțimilor…se spune aici: mulțimile erau
evqau,masan…uluite/ minunate/ răvășite de ceea ce văzuseră…de această minune…
Și ziceau: Ouvde,pote evfa,nh ou[twj evn tw/| VIsrah,lÅ Udepote…niciodată… Efani…de la feno…nu s-a văzut…astfel/ așa ceva…în Israil.
Deci niciodată nu a mai văzut nimeni în Israel astfel de minuni extraordinare…așa după cum făcea Domnul în fața lor.
Însă…la pândă stau fariseii!
Fariseii care trebuiau să mintă mulțimea, să o trimită în alt sens…care trebuiau să o învețe să hulească ceea ce
vede.
Și ei zic: VEn tw/| a;rconti tw/n daimoni,wn evkba,llei ta. daimo,nia/ În arhontele demonilor îi scoate pe demoni!
Și se subînțelege faptul că fariseii au spus că întru puterea Satanei…a arhontelui lor…a mai marelui
demonilor…Domnul face minuni.
Adică cu putere de la draci Se face că îi alungă pe
draci…și, în consecință, El este un vrăjitor.
Și iarăși vin hulitorii de Dumnezeu,
…omorâtorii de Dumnezeu…cei care Îl vor omorî pe Fiul lui Dumnezeu întrupat…și însămânțează în mintea
mulțimilor ideile hulirii lui Dumnezeu. Ale necinstirii Lui…
Când?
Imediat după ce El a făcut o minune…
Iar la nivel spiritual, dacă participăm la o minune, tot
la fel vin și dracii la noi și ne șoptesc…încearcă să ne
răstălmăcească minunea…așa cum au făcut fariseii cu mulțimile…
Și pe cale mintală, nevăzut dar simțit de noi…demonii
ne aduc gânduri împotrivă…spunându-ne că s-ar putea să fie
o înșelătorie la mijloc…că s-ar putea să nu fie o minune
reală ceea ce noi tocmai am văzut și trăit…
Iar dacă admitem asta interior…și ne împărțim
inima…dacă începem să ne îndoim…pierdem toată bucuria
și schimbarea interioară…mulțumirea la adresa lui
Dumnezeu…
La fel la predică! Dacă vii și îl asculți pe Părintele foarte duhovnicesc cum vorbește…înțelegi că el nu poate fi
un om tâmpit…ci un om al lui Dumnezeu, un om Sfânt…
Dar dacă pleci…și mergi mai încolo, și îl întâlnești pe prietenul tău, Ionel, și îi spui ce ai auzit tu la Părintele la
predică…și îl inviți și pe el să meargă, să audă…cât de extraordinar este, ce viață are, cum predică…iar Ionel
spune: „bă, ăla e un nenorocit…e un tembel”…și dacă tu îl crezi pe Ionel, pentru că e prietenul tău…dar el e, de fapt, un
mincinos…un rău intenționat…și astupi în inima ta toată bucuria pe care ai avut-o văzându-l pe Părintele…nu faci
decât să negi în inima ta minunea, bucuria, înțelegerea duhovnicească…așa cum au încercat să facă fariseii cu
mulțimile…
Începi să te îndoiești…și să reprimi prima impresie…cea bună…despre ceea ce ai auzit la predică…
Căci prima impresie…când îl auzi vorbind pe un om al lui Dumnezeu…e impresia reală…
Mai ales când acela și scrie…Și citești o carte, două…patruzeci de la el…
Sau asculți o predică, două, trei de-ale lui…
Sau vorbești cu el…te spovedești…de trei ori…de cinci ori…
Dacă făcând toate acestea…te simți extraordinar…dacă simți cum lucrează Dumnezeu în tine…dacă te folosește…Părintele acela nu poate fi…un tâmpit…un înșelat…un demonizat…ci un om al lui Dumnezeu.
Dar dacă tu, având experiența întâlnirii cu el, a întâlnirii directe, te îndoiești la un moment dat de
el…datorită a trei inși care îl vorbesc de rău…înseamnă că tu pui la îndoială harul lui Dumnezeu și certitudinea pe care
Dumnezeu ți-o dă în ființa ta despre el.
Adică negi luminarea lui Dumnezeu și accepți gândurile Satanei.
Iar ele, gândurile Satanei, vin la noi pe diferite
căi…Căci poți citi un articol despre el, poți auzi pe cineva vorbind despre el…sau poate să ți se pară chiar ție, într-un anumit moment de oboseală și de ispitire…că ceva, un anume lucru scârțâie la el…
Deci, ca și în această situație, demonii vin și ne maculează…ne înnegresc părerea noastră bună despre cineva…spre defavoarea noastră.
Fapt pentru care așa se strică prieteniile duhovnicești…așa se strică marile iubiri duhovnicești: din
două idei proaste, venite de la demoni, pe care le crezi…și se alege praful de aceste sfinte relații, de aceste sfinte
comuniuni de iubire.
Și ajungi să te temi tocmai de omul dumnezeiesc…
Începi să te temi de el…considerând că sfatul lui e un lucru rău…
Dar nu te temi de farsori, de cei care te învață la rele…
De ăia nu te temi…
Pe ei îi consideri prieteni…
Iar pe oamenii lui Dumnezeu…de oamenii lui Dumnezeu…fugi…
Și găsim în viețile Sfinților…și puteți căuta asta…foarte multe pasaje în care Sfinții…erau considerați de
către alții niște…oameni „suspecți”.
Spre exemplu, Părintele nostru, Sfântul Simeon Noul Teolog, Dumnezeiescul călăuzitor și învățător al vieții noastre, mărturisește adesea în opera sa cum că oamenii păcătoși, pătimași…îl laudă ca predicator „sfânt” și „cunoscător” pe unul care este șarlatan…care le vorbește frumos, le vorbește cu floricele, cu multe metafore de la alții…care le laudă patimile…și de aceea îl consideră „sfânt”…dar când vine unul și le vorbește despre curățirea de patimi, despre vederea lui Dumnezeu, despre nevoință, milostenie, iertare de păcate și iertarea altora…adică despre lucruri grele…păsta îl declară imediat „un om înșelat”, „un om tâmpit”, „un om anacronic”.
În viețile Sfinților, mai vechi sau mai recenți, întâlnim adesea faptul că erau confundați cu…oamenii păcătoși.
Foarte mulți Sfinți au fost acuzați de desfrânare pe nedrept. Alții au fost acuzați de tot felul de erezii…sau de tot
felul de păcate…cu care nu aveau nimic de-a face…
Pentru că erau mult prea Sfinți în comparație cu contemporanii lor care îi acuzau…
Însă, din cauza lor, ei au suferit amarnic…
De ce?
Pentru că oamenii îi confundau cu cine nu trebuia.
Versetul al 35-lea ne vorbește despre faptul că Domnul propovăduia peste tot.
Și El intra în ta.j po,leij pa,saj/ toate cetățile…kai. ta.j
kw,maj/ și satele…dimprejur…dida,skwn/ învățând…
Verbul didasco de la care vine didascalic…și didactic…Pentru că profesoratul se ocupă cu învățarea tinerilor…
Domnul, deci, învăța evn tai/j sunagwgai/j auvtw/n/ în sinagogile lor…în adunările evreilor…
Kai. khru,sswn…de la chirisso…a proclama, a vesti, a
propovădui…
Și propovăduia…ce?…Evanghelia Împărăției…to.
Euvagge,lion th/j Basilei,aj…a Împărăției lui Dumnezeu…kai.
qerapeu,wn/ și vindeca…pa/san no,son/ toată boala…nosos
înseamnă boală în limba greacă…kai. pa/san
malaki,an…malachia însemnând neputință…sau slăbiciune.
Adică: și toată neputința/ slăbiciunea umană.
Și observăm din această mențiune cum că trebuie,
cum spune Sfântul Pavel, să slujim „cu timp și fără timp” [II
Tim. 4, 2] în „via Domnului” [Is. 5, 7], acolo unde suntem…
Și, slavă lui Dumnezeu!, avem diverse ocazii, trăind
în societate, să ajutăm…să fim proprii comuniunii, să fim
proprii dialogului, să dăm un sfat bun…să fim oameni cu
obraz, oameni cu coloană vertebrală…și nu niște nesimțiți
notorii, care ne rugăm numai la Biserică…iar când vine
vorba, în societate, să dai și tu un sfat bun sau să ajuți pe cineva…să te faci că plouă…
Deci avem toate motivele să fim buni și milostivi cu oamenii. Și ajutători…Atâta timp cât observăm ce minuni dumnezeiești a făcut și face Dumnezeu cu noi…
Iar toată această purtare de grijă a lui Dumnezeu…toată providențierea lui Dumnezeu în viața noastră…toată această vindecare, curățire, sfințire a noastră…trebuie să ne învețe să fim responsabili față de alții.
Să fim niște oameni ai timpului nostru, care gândim coerent.
Care nu ne pierdem în fraze…ci gândim esențialul a ceea ce trebuie să facem în viața noastră…și în societatea noastră.
Care știm ceea ce vrem.
Care știm ceea ce putem.
Dar care, în același timp, facem totul cu voia lui
Dumnezeu…cu binecuvântarea lui Dumnezeu, în Biserica Sa, fapt pentru care ne simțim împăcați.
Și sentimentul cel mai profund, iubiții mei, pe care trebuie să îl aveți dumneavoastră…fiecare dintre dumneavoastră…dacă vă faceți treaba bine acolo unde
munciți și vă comportați ca niște creștini…este acesta: de a fi împăcați.
De a fi liniștiți în ceea ce faceți și sunteți…
De a fi bucuroși…că, în ciuda tuturor păcatelor
dumnevoastră…și ale noastre, noi toți…trăim în Biserica lui
Dumnezeu și încercăm să fim niște lumini pentru ceilalți.
Adică niște oameni care îi luminează și pe alții…pe cei care nu cam dau pe la Biserică sau o drăcuie în toate felurile…
Bucuria de a fi lumini…și sare pentru această lume…
Căci sarea credinței și a vieții ortodoxe păstrează sănătatea acestei lumi.
Adică să știm să povățuim…dar și să mustrăm pe cei care merg aiurea în viață.
Să arătăm incompatibilitățile dintre ei și dreapta credință.
Însă, faptul de a evidenția păcatele altora…nu trebuie să ne facă niște răzvrătiți notorii…niște oameni care nu fac altceva toată ziua decât să caute noduri în papură.
Căci nu e o soluție faptul de a te certa toată ziua, în
tine însuți, cu președintele țării, cu patriarhul României sau
cu preotul de la tine din sat…sau din parohia de la oraș…
Fiindcă datoria noastră nu e cearta…nu e continua aversiune…ci aceea de a ne sfinți viața, pentru ca să fim bucuroși, împliniți în noi înșine…și de folos celorlalți.
Pentru că, așa după cum știm fiecare, nu putem să fim oameni viabili în societatea de astăzi, dacă nu avem mintea
în ordine, dacă nu știm să gândim brici, repede…să relaționăm repede cu oamenii…
Dacă nu știm legile după care funcționează lumea noastră. Și dacă nu știm modul de comportament…și la
masă…și când te invită cineva…și când mergi pe stradă…și când ești la Biserică…
Iar dacă nu știm toate aceste lucruri…bineînțeles ieșim din peisaj…
Și acest lucru nu ne este folositor…pentru că ne arată
niște oameni necuviincioși.
Iar Evanghelia de astăzi ne spune, în mod fundamental, că oamenii care se bucură de minunile lui Dumnezeu trebuie să fie niște oameni recunoscători, niște oameni cu bun simț și niște oameni care știu întotdeauna să
privească cu multă atenție, cu multă sensibilitate, cu multă
pătrundere, cu multă perspicacitate lucrurile din viața lor…și din jurul lor.
Acestea fiind spuse…vă dorim multă sănătate și bucurie în viața dumneavoastră!
Și vă cerem scuze că avem o voce așa de deteriorată astăzi…
Dumnezeu să ne întărească pe toți!
Dumnezeu să ne umple de bucurie duhovnicească!
Și să încercăm…să încercăm – acesta e mesajul nostru, personal – să încercăm să vedem cum este să comunicăm!
Să comunicăm cuviincios…și cum e să nu mai fim atât de duplicitari.
Să fim simpli în acțiunile noastre…în viețile noastre…
Pentru că simplitatea este semnul că mergem cu Dumnezeu.
Dumnezeu să ne întărească și să ne binecuvinteze!
Pentru rugăciunile Sfinților, Părinților noștri,
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes
