Domnul I-a vindecat…20 min read

Iubiții mei,

În Duminica a 7-a după Rusalii avem Evanghelia de la Matei 9, 27-35…Evanghelia în care se vorbește despre doi orbi…pe care îi vindecă Domnul…și despre un om mut…care, de fapt, era demonizat…și care, din cauza demonului, nu putea să vorbească

Și, și pe acesta, Domnul l-a vindecat…

Iar Evanghelia de astăzi, în ediția BOR 2001, a ÎPS Bartolomeu Anania, este următoarea:

27. Și plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”.

28. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Ei Iau zis: „Da, Doamne!”.

29. Atunci S-a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credința voastră!”.

30. Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luați seama, să nu știe nimeni”.

31. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela.

32. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

33. Și scoțându-i-se demonul, mutul a vorbit. Iar mulțimile se minunau, zicând: „Așa ceva niciodată nu s-a arătat în Israel!”.

34. Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”.

35. Și Iisus străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”.

Deși textul Evangheliei de astăzi este relativ mic…aflăm însă de aici despre vindecare, despre credință, despre mântuire, despre minunarea în fața lui Dumnezeu și despre recunoștință.

Și astfel avem în versetul al 27-lea…în textul grecesc…vorbirea despre cei du,o tufloi.…doi orbi. Căci tiflos, în limba greacă, înseamnă orb.

De unde avem, în limba română, tigăile de teflon…adică oarbe…cu spațiu orb. Cele care au o anume rezistență la foc…și mâncarea nu se arde în ele…

Așa că…doi orbi…hvkolou,qhsanÎl urmau pe Iisus…

Se țineau după El…

Și când e vorba de Sfinții Apostoli se folosește același cuvânt: Următorii Domnului. Însoțitorii Domnului…

Deci doi orbi Îl însoțeau…pe Iisus…kra,zontej/ strigând.

Iar în limba greacă kra,zw înseamnă și a țipa și a striga.

Ei țipau…Își manifestau în mod vehement credința lor.

Căci aveau multă încredințare că Domnul îi va ajuta.

Și ei ziceau: VEle,hson h`ma/j( Ui`o.j Daui,d/ Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David.

Și acești doi orbi nu se confundă cu orbul despre care noi am mai vorbit…

Însă ei vedeau în Iisus pe Mesia!

Vedeau în Iisus pe Vlăstarul reieșit/ răsărit din rădăcina lui Iesei, din tatăl lui David…

Îl vedeau deci pe Iisus cu dublă genealogie: umană, de la David…adică împărătească…dar și cu fire dumnezeiască, pentru că era Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Tocmai din acest motiv acest miluiește-ne, acest eleison imas…de care sunt pline slujbele Bisericii…această dorință de a-Și face milă de noi…reprezintă tocmai esența rugăciunii noastre în fața lui Dumnezeu.

Căci Îi cerem lui Dumnezeu, în cadrul slujbelor noastre, să Își exprime dragostea Sa, mila Sa față de noi…așa după cum El dorește.

Fiindcă în Doamne, miluiește!…Îl lăsăm pe Dumnezeu să aibă inițiativa în viața noastră.

Căci nu spunem: Doamne, fă după cum vrem noi!…Ci Doamne miluiește! înseamnă să se facă voia Ta, Doamne, în noi, așa după cum Tu dorești!

Deci acești doi orbi…

Și observăm iarăși că acești doi orbi erau teologi!…

Niște oameni mânați de Dumnezeu…

Niște orbi mai văzători de Dumnezeu decât cei cu vedere bună

Ei se roagă într-un mod teologic Domnului…într-u mod noutestamentar, am putea spune…pentru că ei se roagă

să fie miluiți…după cum Dumnezeu dorește.

Și, după cum observați, nu se pune problema vederii.

Cei doi nu cer vindecarea de orbire…

Ci pun problema ca ei să fie luați în considerație. Să fie miluiți de către Dumnezeu.

De aceea Scriptura spune, că atunci când Iisus Hristos, Dumnezeu, a intrat în casă…în oivki,an/ ichian (și în termeni mistici, aici, prin casă…înțelegem Biserica, dacă căutăm o înțelegere duhovnicească a evenimentelor

petrecute), Dumnezeu a lucrat în ei minunea.

Căci minunea se petrece numai dacă noi suntem îmbisericiți/ introduși în Casa Domnului…în intimitatea Lui.

Orbii au venit la El…către El…și atunci Iisus i-a întrebat pe ei…

O întrebare capitală…pentru că se referă la credință și nu la vedere.

Și i-a întrebat: Pisteu,ete o[ti du,namai tou/to poih/saiÈ/

Credeți că am puterea să fac aceasta?

Și se subînțelege de aici faptul că orbii doreau vederea…Însă ei L-au lăsat pe Domnul să decidă modul cum El vrea i miluiască.

Și Hristos Dumnezeu merge la subiect…merge la ceea ce îi durea pe ei…în primă instanță.

Și cel mai important lucru pentru ei era vederea…

Însă, cu alte cuvinte, El i-a întrebat dacă cred în El.

Dacă ei văd în Cel pe care Îl numiseră Fiul lui David…în Mesia…pe Cel care putea să facă minunea vindecării ochilor lor.

Și răspunsul lor este perplexant! Pentru că ei…ca puțini alți oameni rari din Israel…au vorbit astfel de frumos…și de corect cu Domnul.

Și ei I-au zis: Nai., Ku,rie/ Da, Doamne!

Adică: cu adevărat noi credem că Tu poți să faci această minune!

Deci: noi credem că Tu ești Fiul lui Dumnezeu…că Tu ești Mesia..că Tu ești Trimisul lui Dumnezeu la noi…că Tu ești Cel pe care noi Îl așteptăm conform prorociilor…

Pentru că noi L-am așteptat pe Mesia, pe Cel care S-a născut din casa lui Iesei, a lui David…

Și pentru că Tu ești Acela…de aceea credem că Tu poți să faci această minune cu noi.

Și că această minune…sau orice minune este miluirea lui Dumnezeu față de noi.

Deci minunea nu se petrece pentru că noi suntem vrednici de ea…pentru că am fi făcut niște fapte speciale pentru care să primim în viața noastră o minune…

Ci, dimpotrivă, minunea lui Dumnezeu o primim pe măsura încredințării noastre lui Dumnezeu.

Versetul al 29-lea conține iarăși un verb important în iconomia mântuirii.

Și verbul este h[yato…aorist de la a[ptw

S-a atins…de ochii lor/ tw/n ovfqalmw/n auvtw/n.

Și pentru că oftalmos înseamnă ochi în limba greacă…de aici avem, în română, oftalmologie. Adică știința despre ochi…

Sau oftalmologul: medicul care se ocupă cu probleme legate de ochi…și de vindecarea lor…

Deci Domnul S-a atins de ochii lor…zicând: Kata. th.n pi,stin u`mw/n genhqh,tw u`mi/n/ După/ conform/ potrivit credinței voastre să vi se facă vouă!

Și verbul a atinge…este continuat de verbul hvnew,|cqhsan/ ineohtisan în versetul al 30-lea…verb de la avnoi,gw/ anoigo [a deschide]…care înseamnă li s-au deschis…ce?…ochii lor…

Și aceasta…pentru că credința lor a fost autentică

Ei au crezut în vindecare…și au spus acest lucru nu numai cu cuvântul…ci și cu inima lor.

Și ce înțelegem din această afirmație scripturală foarte profundă?

Că credința nu este doar declarativă…Că nu putem

fluturăm pe buze toată ziua ideea că credem în

Dumnezeu…sunt credincios, fac, dreg, sunt cel mai bun…și

doar atât.

Ci credința are nevoie de examene.

Sau adevăratul credincios se vede atunci când…deși e

în neputință, e în boală, e în necaz…el nu crede că e părăsit

de Dumnezeu…nu crede că este singur…ci este încredințat

că Dumnezeu poate l scoată din orice primejdie majoră

sau minoră a vieții lui.

Fapt pentru care observăm de aici, că credința este o

realitate a adâncului omului și că credința adevărată țipă/

strigă către Dumnezeu cu toată inima…din tot sufletul…

De aceea suntem și îndemnați ca din tot sufletul și din

tot cugetul nostru să ne rugăm Domnului la slujbe și

mereu…

Și această credință care vine din adâncul ființei

omului este cea care îl vindecă pe om, care îl așază în

comuniune cu Dumnezeu.

Pentru că credința care este veridică este credința

cunoscută de Dumnezeu…și e credința ale cărei rugăciuni

Dumnezeu le ascultă.

Fapt pentru care observăm aici legătura interioară

dintre rugăciune, răbdare, boală, sănătate…și Dumnezeu.

Observăm că boala și sănătatea țin de Dumnezeu…În

sensul că Dumnezeu ne scapă de boală…Dumnezeu ne dă

sănătate

Dar nu Dumnezeu este inițiatorul bolii noastre!…așa

cum am spus și altă dată…ci noi suntem cei care, de unii

singuri, ne facem bube în cap…

Însă pentru a avea o relație cu Dumnezeu trebuie să ne încredințăm în mod total Lui…

În sensul că Dumnezeu poate să facă minuni în viața noastră și în viața tuturor. Și că în măsura în care noi ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu pe atât și Dumnezeu lucrează minuni imense în noi.

Și aici nu e vorba numai despre faptul de a ne deschide ochii, de a ne face inima la

loc…bună…funcțională…sau să ne scape de boala de nervi.

Adică de minunile legate de sănătatea fizică

Ci Dumnezeu lucrează mult mai multe minuni în viața

noastră. Faptul că, peste zi, ne aduce un moment de bucurie,

un moment de acalmie…că ne aduce o sporire a păcii și a

iubirii în inima noastră…că ne aduce un prieten…că ne

favorizează o trecere către cineva…sau orice altceva…toate

acestea sunt minuni imense ale bunătății Sale.

Iar noi, personal, ne bucurăm de toate aceste

minuni…și Îl slăvim pe Dumnezeu pentru faptul că merge

computerul…că merge stiloul…că am putut să găsesc o

carte…că am putut să găsesc o referință…că cineva m-a

salutat pe stradă…că cineva e sănătos…că cineva a primit o

mare binecuvântare în viața lui de la Dumnezeu…

De aceea ne bucurăm, personal, de foarte multe

lucruri. Și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate

acestea…care…la prima vedere, par neimportante…dar sunt

foarte importante…

Și considerăm că toate aceste lucruri sunt minuni!

Și cum să nu fie minuni?!…

În ziua de astăzi putea să mă doară în gât atât de

mult…deși, și acum mă doare…și abia vorbesc…dar totuși

predic dumneavoastră…cu multă dragoste…

Putea să mă doară foarte mult…și să nu vă pot predica nicidecum…

Puteam fi bolnav…

Sau prins în atâtea lucruri și să nu vă pot rosti nimic la

această oră…pentru această duminică…

Iar faptul că vă pot vorbi…e o mare minune!

E o mare minune că am avut un somn bun…E o mare

minune că am ceva pe masă…de mâncat…E o mare minune

că pot să mă rog, că pot să slujesc, că pot să vorbesc…

E o mare minune că există oameni cu care poți să vorbești…cu care poți să lucrezi

Deci toate aceste lucruri sunt minuni mari!

Minuni mari…care atunci când nu le mai avem…când

nu mai avem sănătate, când nu mai avem oameni în jurul

nostru…observăm cât de importante erau în viața noastră și cât de greu ne este fără ele.

Iar dacă privim retrospectiv viața noastră…dacă ne

analizăm cu atenție…înțelegem că viața noastră e un șir

imens de minuni…de minuni imense ale lui Dumnezeu.

Și toate aceste minuni cotidiene…nu sunt mici…ci mari!

Iar dacă scrutăm mila lui Dumnezeu cu noi înțelegem de ce Părinții noștri ortodocși, români, au tradus, ca în

greacă, milele și nu milă.

De ce milele lui Dumnezeu și nu mila lui Dumnezeu?

Pentru că toate aceste momente, părut disparate, de

ajutor al lui Dumnezeu în viața noastră, sunt tot atâtea mile/

momente de milă revărsate în noi.

Și pentru ca să avem ideea că mila lui Dumnezeu nu

este numai o chestiune de o clipă…sau o chestiune de o

zi…ideea de mile/ de miluiri ale lui Dumnezeu exprimă

faptul că în fiecare clipă Dumnezeu Își întinde harul Său ca

niște raze de milă, de milostivire în viața noastră.

Adică exprimă consecvența lui Dumnezeu în dăruirea

milei Sale, faptul că El ne umple de milă continuu…și nu ocazional.

Mesajul din versetul al 30-lea însă nu se încheie

E un verset foarte interesant…

De ce este interesant pentru noi?

Pentru că este un verset foarte rar…în care Hristos le

poruncește…zice cuiva…

E greu de tradus…

ÎPS Bartolomeu Anania zice aici…a tradus…cu: asprime.

Însă cuvântul grecesc evnebrimh,qh permite și

semnificația: mișcat/ mânat de mânie.

Cu alte cuvinte că Domnul ar fi fost mânat de multă

exactitate în relația cu ei…de dorința de a I Se asculta

cuvântul

Adică faptul că ar fi avut o stare de multă duritate în

exprimare vizavi de cei doi orbi, acum vindecați de orbirea lor.

Însă ar fi greșit să spunem acest lucru…să folosim

această variantă de traducere.

Căci ceea ce vrea să spună verbul amintit e că Domnul a avut o față aspră, foarte dură când le-a vorbit celor doi oameni vindecați…

În sensul că a vrut să se vadă pe fața Lui…și în

cuvintele Sale dorința Lui expresă că ei nu au voie să

mărturisească minunea.

Și de ce le-a poruncit Domnul…cu asprime, să nu mărturisească minunea?

Pentru că îi vedea că ei erau foarte deciși…să mărturisească tuturor.

Și de ce erau foarte deciși să-I mulțumească în acest fel lui Dumnezeu?

Și vedem asta și din țipătul…din strigătul lor către Domnul…

Pentru că aveau o foarte mare încredințare…și o

foarte mare evlavie…o foarte mare încredere în Fiul lui Dumnezeu.

…Și Domnul știa că ei o să spună la toți…ceea ce se petrecuse cu ei.

Și tocmai d-aia Domnul le spune cu gravitate…ca să ne învețe și pe noi…să nu ne lăudăm cu 5 lei, cu zece lei…dați cuiva…sau pentru ajutorul dat cuiva…

Căci nu trebuie i țipăm toată viața cuiva că l-am

ajutat…

Fiindcă Domnul ne învață aici discreția…Ne învață înțelepciunea…Ne învață cumințenia…Ne învață să fim delicați cu oamenii pe care-i ajutăm…și să vrem ca lucrurile să rămână numai între noi.

Să nu știe toată lumea fapta noastră de conștiință…

Nu în sensul că o faptă bună nu e bine să fie auzită de

alții…Ba da! Dimpotrivă: fapta bună este un exemplu care

întărește…care dinamizează viața oamenilor.

Uneori, dacă nu vorbim despre oamenii pe care îi

cunoaștem și despre ceea ce facem…se poate trage concluzia, în mod greșit, că nu facem nimic bun.

Că nu suntem utili…și că nu suntem buni de nimic.

Însă aici Domnul ne învață…că atunci când facem lucruri frumoase în viața oamenilor…și a noastră…să fim discreți…adică să vorbim în limitele smereniei, ale bunului simț despre ceea ce am făcut și facem…

Adică să nu facem tam-tam grețos vizavi de niște fapte delicate, de foarte multă profunzime și umanitate…

Și oricât de ieșite din comun ar fi faptele noastre, adică de extraordinare…e bine să nu ne lăudăm de unii singuri cu ele.

Iar dacă omul căruia tu i-ai făcut bine…vrea remarce gestul tău…sau ți mulțumească…atunci e liber să o facă…și prin asta e binecuvântat Dumnezeu, pentru că i-a sporit mulțumirea și credința în el.

Însă dacă optează pentru faptul de a fi nerecunoscător…și trece cu vederea fapta bună pe care i-ai făcut-o…nu trebuie l atenționezi vizavi de acest

lucru…adică să îl faci să fie recunoscător cu forța.

Pentru că el știe că tu i-ai făcut bine

Nu a uitat binele tău…

Și de aceea nu cam mai vrea să te vadă: pentru că lucrul bun făcut lui este ceva…împovărător pentru nerecunoștința pe care o are…

Și cu toate că Domnul le-a poruncit acestor oameni cu gravitate, cu asprime…să nu spună nimănui minunea…să nu cunoască nimeni vindecarea pe care El le-o dăruise…foștii orbi, spune Scriptura, evxelqo,ntej/ au ieșit

Și aici apare nu ideea de a vesti…ci de a împrăștia vestea…

Și ei au împrăștiat vestea despre El evn o[lh| th/| gh/|

evkei,nh|/ în tot pământul acela.

Ei au răspândit vestea minunii…

Au răspândit peste tot…ce?…această noutate

frumoasă, dumnezeiască din viața lor…minunea lui

Dumnezeu făcută în viața lor.

Dar L-au vestit pe El și nu s-au vestit pe ei!

Ei au vestit în tot pământul/ ținutul acela pe Hristos

prin prisma minunii…a bunătății Lui față de ei. Ei L-au

propovăduit prin prisma mulțumirii lor, a recunoștinței lor

față de El.

Versetul al 32-lea reprezintă o schimbare de

cadru…deși minunea se petrece în același loc.

Și Scriptura nu ne spune în mod explicit care este

acel loc…dar ne spune faptul, că după ce au plecat orbii

vindecați…de acum…văzători de Dumnezeu…dar și de

oameni…adică foarte mulțumitori, semn că minunea și fapta

bună trebuie răsplătite cu recunoștință…cu recunoștința

noastră și rugăciunea noastră pentru cei care ne-au ajutat și

ne-au vindecat…și cu doxologia noastră în fața lui

Dumnezeu…deci după ce pleacă orbii vindecați…care văd

drumul de acum…dar văd și drumul în viață…îl aduc în fața

Lui, iată!

În greacă: ivdou./ idu…

O interjecție specifică Scripturii, pentru că ea

introduce minuni, vederi dumnezeiești…Pentru că iată! e o particulă care ne avertizează asupra faptului că urmează

ceva important în relatarea Scripturii.

Și plecând ei, orbii vindecați…iată!/ idu!, prosh,negkan

auvtw/| a;nqrwpon…Și se folosește din nou un aorist al lui

prosfero…al lui a aduce înainte…al lui a oferi.

Și l-au adus înaintea Lui…așa cum aducem noi

Cinstitele Daruri în fața Domnului la Sfânta Proscomidie.

L-au lăsat în seama Lui…

L-au adus pe un om la El…la Iubitorul de oameni…

Și cum era omul?

Era cofos…adică mut.

Dar nu era un mut oarecare…ci un kwfo.n

daimonizo,menon: un mut demonizat.

Adică un om a cărui muțenie era de fapt demonizare.

El nu era mut în urma unei boli…ci era posedat de un

drac care era mut…care producea muțenie. Când el intra

într-un om îl făcea să nu mai poată vorbi.

Și aflăm din această precizare a Scripturii și din altele

ca aceasta că dracii produc multe boli aparente.

Dacă aici avem un drac care producea muțenie…în altă parte a

Scripturii găsim detalii despre dracii scuturători…care îi

aruncă pe oameni în apă și în foc…sau care îți dau puterea

să rupi lanțurile, legăturile de la mâini și de la picioare…

Iar demonii din cel din Gadara, dacă ne aducem

aminte, îl împingeau să trăiască prin morminte

Adică demonii îi împing pe oameni să își frângă

trupul, să și-l mutileze…așa, ca la body piercing20…făcândute

să te lupți împotriva trupului și a sănătății tale cu tot

dinadinsul.

Alături de aceste feluri de draci…există și draci care

aduc desfrânarea, care fac ca lucrurile din jurul tău

miroase urât, care îi ajută pe descântători…pe ale Garofița,

Garofina…să-ți facă „de dragoste”…„de moarte”, de ce-ți

mai face…Adică draci care îi ajută pe cei care lucrează cu

ei…

Există draci din ăia, așa cum vedem în Noul

Testament, care fac pe ventrilocii. Sau draci care te înalță în

aer, care te fac să pari un om cu „puteri paranormale”…

Adică, pe scurt, există o sumedenie de specii de draci,

deci cu caracteristici speciale…

Iar aici Domnul…și Evanghelia ne dau să aflăm că

există și muțenii care nu au rădăcini normale…adică căpătate

în urma unei boli fiziologice.

Adică există și muțenie ca urmare a posedării tale de

demoni.

Și aici Domnul nu mai vorbește cu cel posedat…sau

nu-i mai cere consimțământul…acestui mut demonizat…ci îl vindecă imediat.

Și asta din cauza că durerea inimii Sale pentru

oamenii necăjiți nu mai suporta prelugirea bolii.

Căci Domnul, Atotștiutorul, știa că trebuie să îl

vindece…pe om…pentru că acesta era scopul pentru care

fusese adus la El.

Tocmai de aceea Scriptura, aici, e foarte lapidară.

Căci în versetul al 33-lea se spune: kai.

evkblhqe,ntoj…și l-a scos…ecvlitentos de la ecvallo…tou/

daimoni,ou evla,lhsen o` kwfo,j…pe demon și mutul a vorbit…

Deci în urma scoaterii demonului din om…acela a început să vorbească.

Și, cu toată lapidaritatea Scripturii, înțelegem în mod foarte clar…că demonul era de vină pentru muțenia

omului…Căci atunci când l-a scos din om…acesta a început să vorbească.

Deci nu avea probleme cu aparatul fonic…cu gâtul…cum zice românul…

Acum…pentru că vorbeam despre mulțumire…și despre reacția mulțimilor…se spune aici: mulțimile erau

evqau,masan…uluite/ minunate/ răvășite de ceea ce văzuseră…de această minune…

Și ziceau: Ouvde,pote evfa,nh ou[twj evn tw/| VIsrah,lÅ Udepote…niciodată… Efani…de la feno…nu s-a văzut…astfel/ așa ceva…în Israil.

Deci niciodată nu a mai văzut nimeni în Israel astfel de minuni extraordinare…așa după cum făcea Domnul în fața lor.

Însă…la pândă stau fariseii!

Fariseii care trebuiau să mintă mulțimea, să o trimită în alt sens…care trebuiau să o învețe să hulească ceea ce

vede.

Și ei zic: VEn tw/| a;rconti tw/n daimoni,wn evkba,llei ta. daimo,nia/ În arhontele demonilor îi scoate pe demoni!

Și se subînțelege faptul că fariseii au spus că întru puterea Satanei…a arhontelui lor…a mai marelui

demonilor…Domnul face minuni.

Adică cu putere de la draci Se face că îi alungă pe

draci…și, în consecință, El este un vrăjitor.

Și iarăși vin hulitorii de Dumnezeu,

…omorâtorii de Dumnezeu…cei care Îl vor omorî pe Fiul lui Dumnezeu întrupat…și însămânțează în mintea

mulțimilor ideile hulirii lui Dumnezeu. Ale necinstirii Lui…

Când?

Imediat după ce El a făcut o minune

Iar la nivel spiritual, dacă participăm la o minune, tot

la fel vin și dracii la noi și ne șoptesc…încearcă să ne

răstălmăcească minunea…așa cum au făcut fariseii cu mulțimile…

Și pe cale mintală, nevăzut dar simțit de noi…demonii

ne aduc gânduri împotrivă…spunându-ne că s-ar putea să fie

o înșelătorie la mijloc…că s-ar putea să nu fie o minune

reală ceea ce noi tocmai am văzut și trăit…

Iar dacă admitem asta interior…și ne împărțim

inima…dacă începem să ne îndoim…pierdem toată bucuria

și schimbarea interioarămulțumirea la adresa lui

Dumnezeu…

La fel la predică! Dacă vii și îl asculți pe Părintele foarte duhovnicesc cum vorbește…înțelegi că el nu poate fi

un om tâmpit…ci un om al lui Dumnezeu, un om Sfânt

Dar dacă pleci…și mergi mai încolo, și îl întâlnești pe prietenul tău, Ionel, și îi spui ce ai auzit tu la Părintele la

predică…și îl inviți și pe el să meargă, să audă…cât de extraordinar este, ce viață are, cum predică…iar Ionel

spune: „bă, ăla e un nenorocit…e un tembel”…și dacă tu îl crezi pe Ionel, pentru că e prietenul tău…dar el e, de fapt, un

mincinos…un rău intenționat…și astupi în inima ta toată bucuria pe care ai avut-o văzându-l pe Părintele…nu faci

decât să negi în inima ta minunea, bucuria, înțelegerea duhovnicească…așa cum au încercat să facă fariseii cu

mulțimile…

Începi să te îndoiești…și să reprimi prima impresie…cea bună…despre ceea ce ai auzit la predică…

Căci prima impresie…când îl auzi vorbind pe un om al lui Dumnezeu…e impresia reală

Mai ales când acela și scrie…Și citești o carte, două…patruzeci de la el…

Sau asculți o predică, două, trei de-ale lui…

Sau vorbești cu el…te spovedești…de trei ori…de cinci ori…

Dacă făcând toate acestea…te simți extraordinar…dacă simți cum lucrează Dumnezeu în tine…dacă te folosește…Părintele acela nu poate fi…un tâmpit…un înșelat…un demonizat…ci un om al lui Dumnezeu.

Dar dacă tu, având experiența întâlnirii cu el, a întâlnirii directe, te îndoiești la un moment dat de

el…datorită a trei inși care îl vorbesc de rău…înseamnă că tu pui la îndoială harul lui Dumnezeu și certitudinea pe care

Dumnezeu ți-o dă în ființa ta despre el.

Adică negi luminarea lui Dumnezeu și accepți gândurile Satanei.

Iar ele, gândurile Satanei, vin la noi pe diferite

căi…Căci poți citi un articol despre el, poți auzi pe cineva vorbind despre el…sau poate să ți se pară chiar ție, într-un anumit moment de oboseală și de ispitire…că ceva, un anume lucru scârțâie la el…

Deci, ca și în această situație, demonii vin și ne maculează…ne înnegresc părerea noastră bună despre cineva…spre defavoarea noastră.

Fapt pentru care așa se strică prieteniile duhovnicești…așa se strică marile iubiri duhovnicești: din

două idei proaste, venite de la demoni, pe care le crezi…și se alege praful de aceste sfinte relații, de aceste sfinte

comuniuni de iubire.

Și ajungi să te temi tocmai de omul dumnezeiesc…

Începi să te temi de el…considerând că sfatul lui e un lucru rău

Dar nu te temi de farsori, de cei care te învață la rele…

De ăia nu te temi…

Pe ei îi consideri prieteni…

Iar pe oamenii lui Dumnezeu…de oamenii lui Dumnezeu…fugi…

Și găsim în viețile Sfinților…și puteți căuta asta…foarte multe pasaje în care Sfinții…erau considerați de

către alții niște…oameni „suspecți”.

Spre exemplu, Părintele nostru, Sfântul Simeon Noul Teolog, Dumnezeiescul călăuzitor și învățător al vieții noastre, mărturisește adesea în opera sa cum că oamenii păcătoși, pătimași…îl laudă ca predicator „sfânt” și „cunoscător” pe unul care este șarlatan…care le vorbește frumos, le vorbește cu floricele, cu multe metafore de la alții…care le laudă patimile…și de aceea îl consideră sfânt”…dar când vine unul și le vorbește despre curățirea de patimi, despre vederea lui Dumnezeu, despre nevoință, milostenie, iertare de păcate și iertarea altora…adică despre lucruri grele…păsta îl declară imediat „un om înșelat”, „un om tâmpit”, „un om anacronic”.

În viețile Sfinților, mai vechi sau mai recenți, întâlnim adesea faptul că erau confundați cu…oamenii păcătoși.

Foarte mulți Sfinți au fost acuzați de desfrânare pe nedrept. Alții au fost acuzați de tot felul de erezii…sau de tot

felul de păcate…cu care nu aveau nimic de-a face…

Pentru că erau mult prea Sfinți în comparație cu contemporanii lor care îi acuzau

Însă, din cauza lor, ei au suferit amarnic…

De ce?

Pentru că oamenii îi confundau cu cine nu trebuia.

Versetul al 35-lea ne vorbește despre faptul că Domnul propovăduia peste tot.

Și El intra în ta.j po,leij pa,saj/ toate cetățile…kai. ta.j

kw,maj/ și satele…dimprejur…dida,skwn/ învățând…

Verbul didasco de la care vine didascalic…și didactic…Pentru că profesoratul se ocupă cu învățarea tinerilor…

Domnul, deci, învăța evn tai/j sunagwgai/j auvtw/n/ în sinagogile lor…în adunările evreilor…

Kai. khru,sswn…de la chirisso…a proclama, a vesti, a

propovădui…

Și propovăduia…ce?…Evanghelia Împărățieito.

Euvagge,lion th/j Basilei,aj…a Împărăției lui Dumnezeu…kai.

qerapeu,wn/ și vindeca…pa/san no,son/ toată boala…nosos

înseamnă boală în limba greacă…kai. pa/san

malaki,an…malachia însemnând neputință…sau slăbiciune.

Adică: și toată neputința/ slăbiciunea umană.

Și observăm din această mențiune cum că trebuie,

cum spune Sfântul Pavel, să slujim „cu timp și fără timp” [II

Tim. 4, 2] în „via Domnului” [Is. 5, 7], acolo unde suntem…

Și, slavă lui Dumnezeu!, avem diverse ocazii, trăind

în societate, să ajutăm…să fim proprii comuniunii, să fim

proprii dialogului, să dăm un sfat bun…să fim oameni cu

obraz, oameni cu coloană vertebrală…și nu niște nesimțiți

notorii, care ne rugăm numai la Biserică…iar când vine

vorba, în societate, să dai și tu un sfat bun sau să ajuți pe cineva…să te faci că plouă

Deci avem toate motivele să fim buni și milostivi cu oamenii. Și ajutători…Atâta timp cât observăm ce minuni dumnezeiești a făcut și face Dumnezeu cu noi…

Iar toată această purtare de grijă a lui Dumnezeu…toată providențierea lui Dumnezeu în viața noastră…toată această vindecare, curățire, sfințire a noastră…trebuie să ne învețe să fim responsabili față de alții.

Să fim niște oameni ai timpului nostru, care gândim coerent.

Care nu ne pierdem în fraze…ci gândim esențialul a ceea ce trebuie să facem în viața noastră…și în societatea noastră.

Care știm ceea ce vrem.

Care știm ceea ce putem.

Dar care, în același timp, facem totul cu voia lui

Dumnezeu…cu binecuvântarea lui Dumnezeu, în Biserica Sa, fapt pentru care ne simțim împăcați.

Și sentimentul cel mai profund, iubiții mei, pe care trebuie să îl aveți dumneavoastră…fiecare dintre dumneavoastră…dacă vă faceți treaba bine acolo unde

munciți și vă comportați ca niște creștini…este acesta: de a fi împăcați.

De a fi liniștiți în ceea ce faceți și sunteți…

De a fi bucuroși…că, în ciuda tuturor păcatelor

dumnevoastră…și ale noastre, noi toți…trăim în Biserica lui

Dumnezeu și încercăm să fim niște lumini pentru ceilalți.

Adică niște oameni care îi luminează și pe alții…pe cei care nu cam dau pe la Biserică sau o drăcuie în toate felurile…

Bucuria de a fi lumini…și sare pentru această lume…

Căci sarea credinței și a vieții ortodoxe păstrează sănătatea acestei lumi.

Adică să știm să povățuim…dar și să mustrăm pe cei care merg aiurea în viață.

Să arătăm incompatibilitățile dintre ei și dreapta credință.

Însă, faptul de a evidenția păcatele altora…nu trebuie să ne facă niște răzvrătiți notorii…niște oameni care nu fac altceva toată ziua decât să caute noduri în papură.

Căci nu e o soluție faptul de a te certa toată ziua, în

tine însuți, cu președintele țării, cu patriarhul României sau

cu preotul de la tine din sat…sau din parohia de la oraș…

Fiindcă datoria noastră nu e cearta…nu e continua aversiune…ci aceea de a ne sfinți viața, pentru ca să fim bucuroși, împliniți în noi înșine…și de folos celorlalți.

Pentru că, așa după cum știm fiecare, nu putem să fim oameni viabili în societatea de astăzi, dacă nu avem mintea

în ordine, dacă nu știm să gândim brici, repede…să relaționăm repede cu oamenii…

Dacă nu știm legile după care funcționează lumea noastră. Și dacă nu știm modul de comportament…și la

masă…și când te invită cineva…și când mergi pe stradă…și când ești la Biserică…

Iar dacă nu știm toate aceste lucruri…bineînțeles ieșim din peisaj

Și acest lucru nu ne este folositor…pentru că ne arată

niște oameni necuviincioși.

Iar Evanghelia de astăzi ne spune, în mod fundamental, că oamenii care se bucură de minunile lui Dumnezeu trebuie să fie niște oameni recunoscători, niște oameni cu bun simț și niște oameni care știu întotdeauna

privească cu multă atenție, cu multă sensibilitate, cu multă

pătrundere, cu multă perspicacitate lucrurile din viața lor…și din jurul lor.

Acestea fiind spuse…vă dorim multă sănătate și bucurie în viața dumneavoastră!

Și vă cerem scuze că avem o voce așa de deteriorată astăzi…

Dumnezeu să ne întărească pe toți!

Dumnezeu să ne umple de bucurie duhovnicească!

Și să încercăm…să încercăm – acesta e mesajul nostru, personal – să încercăm să vedem cum este să comunicăm!

Să comunicăm cuviincios…și cum e să nu mai fim atât de duplicitari.

Să fim simpli în acțiunile noastre…în viețile noastre…

Pentru că simplitatea este semnul că mergem cu Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească și să ne binecuvinteze!

Pentru rugăciunile Sfinților, Părinților noștri,

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!

 

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments