Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic
După ce ne-am pregătit sufleteşte pentru o viaţă spirituală profundă, am descoperit slăbiciunea firii noastre, am fost încurajaţi să ne întoarcem la Tatăl din calea rătăcirii şi ne-am adus aminte că suntem chemaţi să dăm socoteală pentru faptele noastre în faţa dreptului Judecător, iată-ne înaintea Postului Mare. Ce înseamnă acesta pentru noi?
Nu este altceva decât o invitaţie de a trăi împreună cu Hristos, însoţind prin rugăciune întreaga omenire, neamul omenesc, de la Adam şi Eva până la plinirea Misterului Pascal, în care ne iniţiază şi liturghia de astăzi prin Evanghelie. Misterul Pascal cuprinde întreaga viaţă pământească a Fiului lui Dumnezeu, petrecută aici, pe pământ, în mijlocul nostru. Dar punctul culminant şi deplin al semnificaţiei Misterului Pascal se află în misterul chinului, morţii, învierii şi înălţării glorioase a lui Hristos la Cer.
Născuţi în păcat, îngreunaţi de păcatul strămoşesc, înclinaţi spre a înfăptui mai degrabă răul decât binele, despărţiţi de Dumnezeu prin cufundarea într-o prăpastie din care ni se părea că nu mai putem ieşi, nici măcar nu puteam visa, că am putea să trecem la o altă viaţă, mai bună şi mai fericită; de aceea a venit Dumnezeu pe Pământ şi ne-a arătat calea spre mântuire.
Dar iată, după multe secole de eforturi zadarnice pentru propriul bine, în care omul a încercat cu mâinile sale să-şi asigure mântuirea, într-o noapte, se coboară pe pământ Fiul lui Dumnezeu. «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe propriul Său Fiu l-a oferit, pentru ca oricine, crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa cea veşnică» (cf. Ioan 3, 16).
Dumnezeu putea să se împace cu noi şi într-alt mod. A putut, să ne arunce, la fel ca unor cerşetori, propria Sa iertare. Dar nu a făcut aceasta. Ne-a preţuit foarte mult şi ne-a respectat demnitatea de făpturi umane. Am fost iubiţi de El într-un mod cu totul deosebit. Prin urmare, ne-a trimis pe pământ pe propriul Său Fiu. Acesta acceptă fiinţa noastră şi devine ca fiecare dintre noi. Şi astfel ca om, dar în acelaşi timp neîncetând să fie şi Dumnezeu, îşi începe misiunea Lui, trecând împreună cu întreaga omenire din Egiptul duşman în casa Tatălui. Postul Mare, pe care peste puţin timp îl începem, arată cea mai dificilă, cea mai dureroasă şi tragică parte a acestei treceri, trecerea prin suferinţă şi moarte. Chiar şi pentru Iisus este o experienţă atât de mare, că din gura Sa se desprinde rugămintea: «Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (vezi Mt. 26, 39).
Dar Părintele nu a îndepărtat paharul. Fiul a fost nevoit să-l bea în întregime şi o face din iubire. În caz contrar, mergând după Hristos, văzând capitularea Conducătorului nostru, niciodată nu am mai fi avut curajul de a intra cu capul sus în suferinţă şi în moarte. Şi am fi avut dreptate, căci poarta drumului ar fi fost permanent închisă. Deci, El, a păşit primul şi ne-a deschis nouă poarta, prin care trecând, să putem accede spre mântuire.
Începutul Postului mare ne invită să privim cu seriozitate la această parte dureroasă a trecerii lui Hristos prin istoria omenirii şi să ne aflăm cât mai aproape de El, să învăţăm cum se poartă crucea şi cum se poate muri cu demnitate pe ea.
Exemplul lui Iisus, clătinându-se pentru păcatele noastre sub greutatea crucii, şi murind în părăsire, cere de la noi cea mai eficace predică din lume, convertirea.
Nu este ceva ciudat faptul că perioada Postului Mare este o perioadă de ispăşire, de mortificare, în care suntem invitaţi să facem acte de penitenţă, însoţite de umilinţă şi modestie în cămara sufletului nostru. Suntem chemaţi să demonstrăm o convertire autentică.
Alături de colaborarea cu Iisus-Mântuitorul, constând într-o corectare sub îndrumarea Lui a comportamentelor noastre morale rele, apare şi necesitatea unei conlucrări cu Dumnezeu, care să izvorească dintr-o voinţă bună şi dintr-o decizie fermă de a ne împărtăşi din chinurile şi moartea lui Hristos. În această perioadă de post, avem datoria să-I arătăm lui Hristos, cât de mult dorim să ne aflăm de partea Lui, cât de mult înţelegem suferinţa şi chinurile Sale, moartea, pe care a acceptat-o pentru noi.
Pietatea creştină trebuie să se manifeste în om, în mod intuitiv şi călduros, prin trăirea unui profund sentiment al adevărului evanghelic, fapt care-l face pe creştin să parcurgă Postul Mare cu o adevărată devoţiune faţă de Dumnezeu. Acest lucru produce în el lacrimi amare, înţelegerea drumului crucii, şi nevoia timpului acordat meditării Patimilor Domnului, a coroanei de spini dureroase, precum şi altor multe forme de devoţiuni spirituale, prin care omul cu sensibilitatea inimii lui încearcă să pătrundă suferinţa îndurată de Dumnezeu pentru creaţia Sa, ca să mângăie inima întristată de moarte a Mântuitorului (vezi Matei 26, 38).
Trecerea prin suferinţă, chinuri şi moarte, s-a terminat pentru Iisus cel înviat şi plin de glorie cu Înălţarea la cer. Şi asupra vieţii noastre, de-a lungul întregului Post Mare, luminează evident gloria apropiatei victorii. În liturghia ce se celebrează zilnic, care aminteşte de Sacrificiul Mântuitorului nostru pe cruce, se aude în Biserică şi în timpul Postului Mare, sunetul de clopot al nopţii Învierii. Şi nu poate fi altfel! Dacă vom merge împreună cu Iisus, chiar dacă am merge prin suferinţă şi moarte, întotdeauna ne vom îndrepta spre victorie. A-L însoţi, înseamnă a trăi misterul, neînsemnând altceva decât a merge până la mormânt şi a lăsa acolo ceea ce este vechi şi rău, şi a păşi spre o nouă noapte a Învierii, care este aşa de aproape de noi.
Denumirea de Miercurea cenuşii dată începutului Postului Mare în ritul latin (prima zi a Postului Mare în practica Bisericii Romano-Catolice), nu este întâmplătoare. Semnificaţia ei ne priveşte şi pe noi, chiar dacă facem parte din Biserica Răsăriteană, conştientizând că suntem praf şi cenuşă. Vrem sau nu, vom cunoaşte acest sfârşit dar şi trecerea de la lumea materială la cea veşnică. Pământul şi praful nu reprezintă întregul adevăr despre om. Se cuvine să ne dăm seama că trecând prin viaţa pământească, avem datoria de a înfăptui o lucrare care să ne aşeze de-a dreapta Mântuitorului. Acest lucru ni-l spune tuturor Iisus Hristos, invitându-ne pe toţi: «Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie» (Marcu 1, 15).
Rugăciune
Îţi mulţumim Doamne, întotdeuna şi pretutindeni. Părinte Sfânt şi Atotputernic, veşnic Dumnezeu, prin Hristos Domnul nostru, prin al Cărui exemplu şi haruri se întăreşte credinţa aceluia care posteşte, se însufleţeşte speranţa şi se înflăcărează iubirea. El este cu adevărat Pâinea vieţii care ne conduce spre viaţa eternă, este hrana care însufleţeşte şi înviorează sufletul nostru.
Cuvântul Tău, prin care ai creat toate lucrurile, este singura hrană a vieţii nu numai pentru oameni, ci şi pentru îngeri. O, Doamne, nu lăsa niciodată să ne lipsească această hrană spre care Tu ne îndemni şi pe care suntem datori să o dorim, Corpul şi Sângele Fiului Tău, Domnul şi Mântuitorul nostru.
Iisuse, fă ca postul să ne îmbrace în haina sfântă a umilinţei, iar cenuşa iluziilor să fie înlocuită de gândurile, dorinţele şi faptele noastre arătate faţă de Tine, faţă de cei sărmani şi neajutoraţi, căci numai prin aceasta va răsări în noi lumina unei conştiinţe bune şi a unui suflet împăcat cu Dumnezeu. În acest fel, rănile provocate de păcate vor fi vindecate de Iubirea cea adevărată care este la Tine ajungând să privim lumea în lumina Învierii. Amin.
