„Atunci L-au scuipat în obraz şi L-au bătut cu pumnii, iar alţii îi dădeau palme, zicând: „Profeţeşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit!” (Matei 26, 67-68)
“- Pentru ce au mai făcut asta, odată ce aveau să-L omoare? Pentru ce mai era nevoie de batjocura aceasta? – Ca să afli, din tot ce s-a petrecut atunci, cât de răi la suflet erau judecătorii Lui. Ca şi cum ar fi dat peste un animal de vânat, aşa erau de sălbătăciţi, aşa erau de înnebuniţi; au făcut petrecere din chinuirea Lui, au tăbărât asupra Lui cu bucurie, dându-şi la iveală firea lor cea ucigaşă.
Tu însă minunează-te de filozofia ucenicilor! Cu câtă amănunţime, cu cât adevăr istorisesc totul! Se vede de aici firea lor iubitoare de adevăr. Istorisesc aşa cum s-au petrecut cele ce păreau o ocară; nu ascund nimic, nu se ruşinează de nimic, ci socotesc cea mai mare slavă – după cum şi este – că Stăpânul lumii a primit să sufere unele ca acestea pentru noi.
Lucrul acesta arată şi purtarea de grijă cea nespusă a lui Hristos, dar şi răutatea de neiertat a acelora care au îndrăznit acestea faţă de Cel atât de liniştit şi blând, faţă de Cel Care le-a încântat urechile cu cuvinte care ar fi fost în stare să facă din leu miel. Lui Hristos nu I-a lipsit blândeţea, dar nici acelora, ocara şi sălbătăcia în tot ce făceau, în tot ce spuneau.
Pe toate acestea le-a prezis şi profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte şi arătând într-un cuvânt toată această ocară: „În chipul în care mulţi se vor minuna de Tine, spune Isaia, în acelaşi chip va fi necinstit chipul Tău de oameni şi slava Ta, de fiii oamenilor (Isaia 52, 14)”. Ce poate egală, oare, ocara aceasta? Au scuipat şi au pălmuit obrazul acela de care marea s-a dat înapoi când L-a văzut, de care soarele şi-a tras înapoi razele sale când L-a privit pe cruce. L-au lovit în cap, înnebuniţi de nebunia lor cumplită. L-au rănit cu răni pline de ocară; că L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit; iar la rănile acestea au mai adăugat şi ocara scuipatului. Au rostit apoi şi cuvinte pline de batjocură, spunând: „Profeţeşte-ne, Hristoase,cine este cel ce Te-a lovit!“. Îl batjocoresc aşa, pentru că mulţi spuneau că e profet.
Alt evanghelist spune că făceau asta acoperindu-I faţa cu haina (Luca 22, 64), ca şi cum ar fi avut în faţa lor un om de nimica, un om de trei parale. Şi nu numai oamenii liberi, ci şi sclavii fuseseră cuprinşi atunci de această nebunie. Pe acestea să le citim des, pe acestea să le ascultăm cum trebuie, pe acestea să le scriem în mintea noastră; că acestea sunt cinstea noastră. Cu acestea mă laud tare; mă laud nu numai cu miile şi miile de morţi pe care i-a înviat, ci şi cu patimile pe care le-a pătimit. Pe acestea Pavel neîncetat le aminteşte: crucea, moartea, patimile, ocările, insultele, batjocoririle. Uneori spune: „Să ieşim la El purtând ocara Lui (Evr. 13, 13)”; alteori: „Care, în locul bucuriei ce stă înainte, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea (Evr. 12, 2)”.
Iar Petru şedea afară în curte; şi s-a apropiat de el o slujnică, zicând: „Şi tu erai cu Iisus Galileanul“. Iar el s-a lepădat înaintea lor, a tuturor zicând: „Nu ştiu ce zici!” Ieşind el la poartă, l-a văzut pe el alta şi a zis: „Şi acesta era acolo cu Iisus Nazarineanul”. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ. Iar după puţin, apropiindu-se de cei ce stăteau, au zis lui Petru: „Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, că şi graiul te vădeşte“. Atunci a început să se blesteme şi să se jure: „Nu ştiu pe omul acesta“. Şi îndată a cântat cocoşul. Şi şi-a dus aminte Petru de cuvântul lui Iisus, care spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori“. Şi ieşind afară a plâns cu amar (Matei 26, 69-75)”.
O, noi şi străine lucruri! Când Petru L-a văzut pe învăţător numai prins atât de tare clocotea că a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului; dar acum, când ar fi trebuit să se revolte şi mai mult, să se înflăcăreze şi mai mult, să ardă şi mai mult – doar auzea cum îl ocărăsc pe Domnul -, acum Petru se leapădă de El.
-Dar pe care om nu l-ar fi scos din minţi cele petrecute atunci? -Da, e drept; dar ucenicul, biruit de frică, nu numai că nu se revoltă, dar se şi leapădă; îi este frică şi de ameninţarea unei slujnice sărmane şi neînsemnate; şi nu numai o dată, ci de două şi de trei ori, în scurtă vreme, şi nu în faţa judecătorilor; era doar afară, în curte. L-au întrebat când a ieşit pe poartă; şi nici aşa nu şi-a dat seama îndată de căderea lui.
Evanghelistul Luca spune că Hristos S-a uitat la el (Luca 22, 61), arătând că Petru nu numai că s-a lepădat de Domnul, dar că nici nu şi-a adus singur aminte, deşi a cântat cocoşul, ci a fost nevoie să i-o amintească tot învăţătorul; iar privirea Lui a fost în locul glasului. Atât de speriat era.
Evanghelistul Marcu spune, la rândul său, că Petru s-a lepădat întâia oară atunci când cocoşul a cântat întâia oară; iar când s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară (Marcu 14, 66-72). Marcu istoriseşte mai cu de-amănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, că a fost ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decât ceilalţi evanghelişti, pentru că a fost ucenicul lui Petru.
Poate că cineva m-ar întreba: Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, când Matei spune că Domnul a zis: „Amin zic ţie, că mai înainte de a cânta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori (Matei 26, 34)”, iar Marcu spune că după ce s-a lepădat a treia oară cocoşul a cântat a doua oară (Marcu 14, 72).
-Spusele evangheliştilor sunt cu totul adevărate şi nu se contrazic. Pentru că de obicei cocoşul cântă la fiecare cântat de trei ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cântece repetate ale cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la cădere şi nu i-a adus aminte. Aşa că sunt adevărate şi spusele lui Matei şi ale lui Marcu. înainte de a termina cocoşul întâiul său cântat, Petru s-a lepădat de trei ori. Şi nici după ce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a îndrăznit să plângă înaintea tuturora, ca să nu-l dea de gol lacrimile, ci „a ieşit afară şi a plâns cu amar“.
„Iar dacă s-a făcut ziuă, L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat (Matei 27, 1-2)”.
Pentru că arhiereii voiau să-L omoare şi pentru că nu puteau să facă ei aceasta din pricina sărbătorii, L-au dus la guvernator.
Tu însă uită-mi-te cum s-au amestecat lucrurile, ca uciderea Lui să aibă loc în timpul sărbătorii Paştelui. Aşa fusese rânduit de sus.
„Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, căindu-se a întors cei treizeci de arginţi (Matei 27, 3)”. Lucrul acesta îl învinuieşte şi pe Iuda şi pe arhierei. Pe Iuda, nu pentru că s-a căit, ci pentru că s-a căit prea târziu; s-a osândit singur; el însuşi a mărturisit că L-a vândut; pe arhierei, că nu s-au căit, deşi le stătea în puterea lor să se schimbe. Uită-te când s-a căit Iuda! Când păcatul s-a săvârşit deplin, şi a luat sfârşit. Aşa e diavolul: nu-i lasă pe cei ce nu priveghează să vadă păcatul mai înainte, ca să nu se pocăiască cei prinşi de el. Iisus i-a grăit atâtea, dar Iuda nu s-a îndreptat; că atunci s-a căit, când a săvârşit pe deplin păcatul; dar nici atunci cu folos. Că s-a osândit pe sine însuşi, că a aruncat arginţii, că a înfruntat dispreţul poporului iudeu, toate bune şi de lăudat; dar că s-a sinucis, asta e de neiertat, asta e o faptă diavolească. Diavolul l-a îndepărtat de pocăinţă, ca să nu aibă vreun folos de pe urma ei. Făcându-l să-şi ia viaţa, moare de o moarte de ruşine, ajunsă cunoscută întregii lumi.
Uită-mi-te însă că prin toate străluceşte adevărul! Şi prin cele ce fac şi prin cele ce suferă duşmanii lui Hristos! Chiar moartea aceasta a vânzătorului coase gurile celor ce L-au osândit şi nu le lasă să aibă nici umbră de neruşinată apărare. Ce-ar mai putea spune aceia când vânzătorul rosteşte o astfel de sentinţă împotriva lui însuşi? Dar să auzim şi cuvintele pe care le spune:
„A întors cei treizeci de arginţi arhiereilor şi a zis: „Greşit-am vânzând sânge nevinovat“. Iar ei au zis: „Ce ne priveşte pe noi! Tu vei vedea!” Şi, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat (Matei 27, 3-5)”. N-a mai putut îndura chinurile conştiinţei, care îl biciuiau. Uită-mi-te că şi iudeii păţesc la fel. Şi ei ar fi trebuit să se îndrepte în urma celor ce păţiseră până atunci; şi ar fi trebuit să se oprească; dar nu, ei nu se opresc până ce nu împlinesc păcatul.
Păcatul lui Iuda se împlinise, că păcatul lui era vânzarea; al iudeilor însă nu se împlinise încă. Dar când l-au săvârşit şi ei deplin, când L-au ţintuit pe Domnul pe cruce, atunci i-au apucat şi pe ei chinurile conştiinţei şi spun, când: „Nu scrie: Acesta este împăratul iudeilor (Ioan 19, 21)” – Pentru ce vă temeţi, pentru ce vă tulburaţi? Pe cruce e ţintuit doar numai un trup mort! -, când îl păzesc şi spun: „Ca nu cumva să-L fure ucenicii Lui şi să spună că a înviat. Şi va fi rătăcirea cea din urmă mai rea decât cea dintâi (Matei 27, 64)”. Chiar dacă ar spune ucenicii că a înviat, minciuna s-ar vădi, dacă n-ar fi înviat cu adevărat. Dar cum aveau să spună ucenicii că a înviat, când ei nici n-au îndrăznit să stea lângă El la prinderea Lui, când verhovnicul apostolilor s-a lepădat de trei ori de El şi n-a îndurat nici ameninţările unei fetişcane. Dar, după cum v-am spus, arhiereii erau tulburaţi; ştiau că fapta lor e o nelegiuire; se vedea aceasta din cuvintele lor: „Tu vei vedea”.
Ascultaţi, iubitorilor de argint! Gândiţi-vă ce a păţit Iuda! A pierdut şi banii, a săvârşit şi păcatul şi şi-a pierdut şi sufletul. Aşa e tirania iubirii de argint. Nu s-a bucurat nici de arginţi, nici de viaţa de aici, nici de cea viitoare, ci pe toate le-a aruncat dintr-o dată. Şi după ce a fost dispreţuit de arhierei şi de bătrâni, s-a spânzurat. Dar, după cum am spus, unii îşi dau seama că au păcătuit după ce au săvârşit păcatul. Uită-te şi la arhierei şi la bătrâni! Deocamdată nu vor să-şi dea seama de grozăvia faptei lor; spun doar atât: „Tu vei vedea!” Dar tocmai aceste cuvinte le măresc vina. Prin aceste cuvinte mărturisesc că fapta lor este o crimă şi o nelegiuire; îmbătaţi de patimă însă nu vor să se depărteze de drăceasca lor încercare, ci se învăluiesc nebuneşte pe ei înşişi cu vălul unei neştiinţe plăsmuite.
Dacă ar fi spus aceste cuvinte după ce L-au răstignit, după ce L-au omorât, cuvintele acestea nu i-ar fi osândit atâta, deşi nici atunci n-ar fi avut vreun temei spusele lor. Dar cum puteţi spune asta când îl aveţi încă în mâinile voastre, când stă în puterea voastră să-I daţi drumul? Apărarea voastră vă este cea mai mare învinuire.
-Cum şi în ce chip?
-Pentru că au aruncat în spatele vânzătorului toată vina – că au spus: „Tu vei vedea!”-, pentru că puteau să se scape şi pe ei de crima uciderii lui Hristos, liberându-L; dar ei au întrecut nelegiuirea lui Iuda; au adăugat vânzării răstignirea.
Ce i-a împiedicat când i-au spus lui Iuda: „Tu vei vedea!” să, se îndepărteze de fapta lor necugetată şi îndrăzneaţă? Nimic, ci au făcut contrariul; au mai adăugat şi omorul; s-au încurcat, şi prin cele ce au făcut şi prin cele ce-au spus, în nişte păcate din care nu mai pot scăpa. Iar după acestea L-au dat pe mâna lui Pilat; şi au preferat să fie eliberat un tâlhar, nu Iisus; au ucis pe Cel Care nu le-a făcut nici un rău, ci le făcuse atâta bine.
– Ce a făcut Iuda? – Cînd a văzut că osteneala i-a fost zadarnică şi că arhiereii nu vor să primească arginţii? „A aruncat arginţii în templu şi plecând s-a spânzurat. Iar arhiereii, luând arginţii, au zis: „Nu se cade să-i punem în vistieria templului, că sunt preţ de sânge”. Şi făcând sfat au cumpărat cu ei ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui până în ziua de azi. Atunci s-a împlinit ceea ce s-a spus de Ieremia proorocul, care zice: „Şi au luat treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, şi i-au dat pe ei pe ţarina olarului, după cum mi-a spus mie Domnul (Matei 27, 5-10)”.
Ai văzut cum arhiereii sunt iarăşi osândiţi de conştiinţa lor? N-au pus arginţii în vistieria templului, ci au cumpărat cu ei o ţarină pentru îngroparea străinilor, pentru că ştiau că au cumpărat cu banii aceştia sânge. Era şi aceasta o mărturie împotriva lor şi o dovadă a trădării. Numele ţarinii a strigat tuturora, mai tare ca o trâmbiţă, crima lor. Şi arhiereii n-au făcut numai asta, ci au ţinut şi sfat – şi totdeauna au făcut aşa -, ca să nu fie nici unul nevinovat de acest păcat, ci toţi vinovaţi.
Toate aceste lucruri le-a prezis de demult profeţia. Vezi, dar, că nu numai apostolii, ci şi profeţii istorisesc cu de-amănuntul ocările aduse lui Hristos? Vezi că paginile profeţilor vorbesc şi vestesc mai dinainte patimile lui Hristos? Iudeii, fără să-şi dea seama, au împlinit profeţia. Dacă arhiereii ar fi aruncat argintul în vistieria templului, fapta lor n-ar fi ajuns atât de cunoscută; dar aşa, cumpărând o ţarină, au făcut totul cunoscut şi generaţiilor de mai târziu”.
Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia LXXXV de la Matei
