Apostaţi contemporani10 min read

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine

şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceşti apostaţi contemporani sunt tot mai mulţi printre creştinii zilelor noastre; creştini de circumstanţă, oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de proprii adevăratului creştin.

Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinşi de o adâncă durere a inimii: oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele sămânţa adevărului, nu-şi mai preţuiesc ele zestrea chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată şi cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al vânzătorilor de neam şi ţara?

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasa a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări pe care dacă noi, fiecare în parte, nu ni le punem, vom pieri ca neam şi creştini. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi
urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza ca le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.
Chipurile apostaziei pot fi dulci sau amare

Dar poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc etc.?”

Primejdiile simt multe. Chipurile lor sunt şi mai multe. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lasă momit. Dar, totuşi, cel mai bine le cunosc, pentru că se luptă cu ele, cei care duc viaţa adevărat creştineasca; cei ce nu se tem de durerile vieţuirii creştine; cei ce râvnesc bucuriile suferinţei, care nu cochetează cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, fără viclene concesii moderniste şi ecumniste.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Exista astăzi mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie.

 Dar ce fel de apostazie? Este ea identica cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea din manualele de istorie bisericeasca şi din Vieţile Sfinţilor? Numai parţial. Se aseamănă cu cea istorica, pentru că dezbină de Hristos, de Biserica, de mântuire. Dar apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice de afirmare, prezintă şi chipuri noi, „atrăgătoare”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”. Vechea apostazie era tiranică, grosolană, dar mai ales făţişă, astfel incit iţi solicita împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.

    Dar astăzi? Apostazia în forme dintre cele mai rafinate este omniprezenta şi se insinuează hoţeşte în fiecare din noi şi în fiecare ungher al societăţii. Chiar şi prin casnicii noştri, adeverind cuvântul Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi precum cariul în lemn.
Dar asta nu înseamnă că nu ne putem împotrivi ei.
Având în vedere că apostazia se strecoară în inimile noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim mai întâi. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată.
Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care, zilnic, îşi hrănesc sufletele nu cu ziare sau televiziune, nu cu preocupările deşarte ale acestei lumi, nu cu îmbuibare, desfrânare, slavă deşartă sau lăcomia banilor, ci care se hrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu citirea neobosită a Sfintei Evanghelii şi a Vieţilor Sfinţilor, cu meditarea la cuvintele Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi păcatului şi apostaziei.

O teologie „umanistă”, socială şi conciliantă
Hărţuiala vine astăzi din toate direcţiile, cu paşi de pisică, iar păcatul loveşte cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe omul de rând – absolut toţi suntem încercaţi de păcate.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu întâistătătorii Bisericii, că apostazia aceasta generală ocoleşte conştiinţele prelaţilor noştri, arhierei şi clerici.
Ei bine, nu-i chiar aşa. Nimeni nu este infailibil în faţa rătăcirilor moderne. Lepădarea sau apostazia, astăzi ca şi întotdeauna, poate să ia chiar şi chipul lui Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, în alianţe „de pace”, în bănci ale „religiilor”, în fundaţii cu caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri şi dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai „nobile”.
Oare acesta să fie chipul lui Hristos? Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit şi înviat Hristos? Pentru concesii, compromisuri şi calcule meschine, pentru progres, confort, pentru diplomaţie sau pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?
Dar orice drept-credincios ştie că răspunsul este nu. Dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mă mai nevoiesc? Dacă mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială” înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut „progresul” şi nici „ordinea socială” modernă nu s-au mântuit.

Aceasta teologie „umanistă”, socială şi conciliantă, pune accentul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de marii sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvoritul, Ignatie Briancianinov, Ioan Iacob Hozevitul, Pavel Florenski, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul etc.) cât şi de gânditori ortodocşi precum Dostoievski, Leontiev etc.

Omul – un „bun” al unei oligarhii comerciale

Acest „umanism universalist”, la origine catolico-protestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”), care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi aserviţi „societăţii de consum”.

Dar ce este această „societate de consum” e foarte bine să ştim, ca să fim prevăzători. E societatea care-l transforma pe om într-un „bun” al unei oligarhii comerciale. E societatea care a făcut din marketing unicul ei principiu: religios, moral, social.

Trebuie sa recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţă dintre social şi moral. Dacă un creştin săvârşeşte un act imoral, dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu nu mai este Hristos, ci Statul, Guvernul, Constituţia, sau poporul, lumea şi legile ei. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, atent doar la datoria sa publică, iar apoi se poate întoarce liniştit acasă, îşi ia dejunul, se bucurăă liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. E tipul celui care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „eram la serviciu”, „am procedat după lege”, „am avut ordin”, „mi-am făcut datoria”, „şeful răspunde” etc.

Generaţia nepăsării

Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale tiraniei politice, de la comunism la orice regim satanic; acest

soi mişună printre noi şi astăzi, unii îşi spun chiar „credincioşi”, dar ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi suntem toţi cei care ne facem pilde de astfel de moravuri, favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, a şantajului, a unui interes meschin, a asigurării unui servici, a unui profit nemeritat etc.
Toate acestea la un loc, toata nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.

Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii, numea lumea contemporana „GENERAŢIA NEPĂSĂRII”, adăugând că „nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”

Da, într-adevar, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî părinţii, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, şi vai nouă, celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii

neamului omenesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33).

de ieroschimonah Hrisostom.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments