Makarios Simonopetritul
Parabola vameşului şi fariseului îşi dobândeşte întreaga valoare în iconomia
duhovnicească a Triodului. Aşezată la intrarea în Postul Mare, ea îl previne pe
credincios împotriva slavei deşarte la care l-ar putea expune eforturile sale ascetice.
Ca întreaga cateheză imnografică, învăţătura despre smerenie are funcţia esenţială
de a echilibra regulile postului şi ascezei pe care le prevede typikon-ul, punând în
evidenţă dimensiunea lor duhovnicească. Fiindcă fariseul era într-adevăr un drept
care postea două zile pe săptămână şi păzea Legea aşa cum un creştin zelos ar
putea păzi cu stricteţe regulile typikon-ului, dar s-a îngâmfat cu slavă deşartă
slăvindu-se cu faptele sale şi judecând pe aproapele său: vameşul.
Aceasta e
atitudinea de care trebuie să fugim încă de la începutul parcursului ascetic pentru a
putea primi răsplătirile duhovniceşti ale virtuţilor pe care le vom fi practicat în
timpul Postului Mare: ele trebuie ţinute ascunse în inimă evitând cu toată atenţia
judecarea aproapelui. Slava deşartă şi corolarul ei, maimuţăreala virtuţii prin
ostentaţie, sunt două patimi care-l pândesc pe ascet la începutul şi sfârşitul cursei
sale. Comentând această parabolă, imnografii urmau o învăţătură comună vechii
tradiţii monahale.
Un părinte al monahilor, avva Evagrie, afirma, de exemplu: „Păzeşte-te ca
diavolul să nu te surprindă prin laude ca să te înalţe în ochii tăi pentru ca să te
facă să te trufeşti cu virtuţile tale. ca şi fariseul: ci loveşte-te pe tine însuţi ca
vameşul, bate-te în piept spunând: Dumnezeule, milostiveşte-Te de mine
păcătosul!”
Desigur, după învăţătura Părinţilor, dată fiind legătura intimă între suflet şi
trup, prin post şi asceză ajungem la smerenie. Smerindu-şi trupul prin privarea de
alimente, credinciosul îşi va putea abate, pe parcursul celor patruzeci de zile ale
Postului Mare, sufletul de la atracţia plăcerilor făcându-l astfel să coboare în
adâncul smereniei. Dar fariseul nu postea „cum se cuvine‖, căci dacă vrem să
străbatem cu folos Postul Mare. trebuie „să învăţăm legile postului‖ şi să ne
omorâm trupul „cu ştiinţă‖ şi discernământ, amestecând smerenia în toate virtuţile:
„Leagă de înfrânare smerenia, fără de care cea dintâi se va afla nefolositoare‖. Căci
smerenia e superioară ascezei şi postului, aşa cum virtuţile sufletului sunt
superioare virtuţilor trupului!
„Până când nu se smereşte – spune Sfântul Isaac Sirul – omul nu primeşte
răsplata faptelor sale. Răsplata nu se dă prin fapte, ci prin smerenie”.
Toate virtuţile cântate de Triod sunt, aşadar, supuse dispoziţiei lăuntrice a
smereniei celui ce le practică. Şi. de-a lungul Postului Marc, acesta va trebui să-şi
aducă aminte exemplul vameşului şi fariseului. Prin meditaţia continuă la această
parabolă în mintea sa (nous). el va putea ajunge la străpungere, adică la o inimă
înfrântă şi smerită care singură va putea aduce jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu
(Psalmul 50:19).
Faptul că evocarea acestei parabole e prezentă în idiomelele Săptămânii a IV-a din
Postul Mare nu e un simplu vestigiu al structurii primare a Triodului: ea aduce
aminte de necesitatea vigilenţei şi perseverării în fuga de slava deşartă a fariseului
şi în imitarea smereniei vameşului. Căci dreptul trebuie să fie din ce în ce mai atent
să nu se slăvească pe sine atribuindu-şi lui însuşi virtuţile. „Conştiinţa păcătosului
îl obligă la smerenie, în timp ce simţământul faptelor sale bune îl înalţă pe cel
drept”, spunea Sfântul Ioan Hrisostom.
Nu numai la început, ci în toată perioada Triodului, ascetul trebuie, prin urmare, să
înveţe să imite smerenia vameşului.
„Să nu ne rugăm, fraţilor, ca fariseul [pharisaikos], căci cel ce se înalţă pe sine
se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul [telonikos], prin
postire, strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii!”.
Această rugăciune a vameşului (Luca 18:13) unită cu rugăciunea celor doi orbi
(Matei 9:27) sub forma: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păcătosul şi mă
miluieşte!” (ho Theos hilastheti moi to amartolo kai eleeson me) se va repeta de
douăsprezece ori în toate slujbele Postului Mare o dată cu metaniile mici ce
însoţesc rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Mai mult, ea este, după cum se ştie,
modelul „rugăciunii lui Iisus‖ şi de aceea respiraţia monahului trebuie legată în
permanenţă de ea de-a lungul întregului „Post Mare al vieţii sale”.
Începutul smereniei şi al căinţei adevărate stă în recunoaşterea deşertăciunii
proprii, în voinţa de a ne asemăna fariseului şi de a implora pe Hristos să ne dea
în milostivirea Sa smerenia vameşului.
În timpul Postului mare trebuie să fugim de glasul trufaş şi de mulţimea cuvintelor
unuia şi să imităm străpungerea şi rugăciunea tăcută a celuilalt, trebuie să evităm
suficienţa fariseului şi să imităm smerenia şi mărturisirea vameşului, trebuie să ne
aducem aminte numai de păcatele noastre pentru a nu judeca pe aproapele şi să ne
rugăm cu străpungere pentru a nu scoate deşertăciune din virtuţile noastre. În
definitiv, va trebui să imităm sau mai degrabă să ne rugăm ca să dobândim virtuţile
atât ale unuia, cât şi ale celuilalt:
„Să ne sârguim a imita [mimeisthai] virtuţile fariseului şi a râvni cu aprindere
[zeloun] smerenia vameşului; urând ceea ce este nepotrivit de la amândoi, adică
lipsa de minte a unuia şi întinăciunea păcatelor celuilalt”.
(Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”,
traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu)
