Pr. Constantin Sturzu
Femeia cananeianca ne învață că rugăciunea poate să ia și un alt chip, al treilea,
care este o sinteză a celorlalte două și, în același timp, mai presus de ele: să ceri lui
Dumnezeu ceva pentru un altul ca pentru tine însuți.
Multe sînt locurile din Evanghelii care scandalizează logica lumească, dar parcă
nici unul nu e mai greu de înțeles pentru un neinițiat (în sensul duhovnicesc al
cuvintului) ca pericopa ce se va rosti mâine în biserici (de la Matei 15, 21-28).
Cum să nu te smintești când vezi cum Iisus, mult-milostivul iubitor de oameni, refuză a ajuta o femeie disperată, la capătul puterilor, a cărei fiică era “rău chinuită
de demon” (v. 22)? Cum să nu empatizezi cu acea cananeiancă zdrobită de durere
și să nu resimți din plin tăcerea, indiferentă și, mai apoi, jignirea aduse de Cel care
făcuse atâtea minuni pentru alții, cu mult mai puțină credință și smerenie decât
această femeie. Dar să vedem cum au decurs lucrurile acum aproximativ două mii
de ani și să revedem scena petrecută undeva “în părțile Tirului și ale Sidonului” (v.
21).
Femeia care s-a apropiat de Domnul era de alt neam, fiind descendentă a lui
Canaan. Acest popor era tratat de majoritatea iudeilor din acele timpuri cu dispreț,
fiind un neam idolatru. Lucru deloc surprinzator, de-a lungul istoriei sau chiar în
zilele noastre, existând la unele popoare o aversiune și o desconsiderare a celorlalți
până la a-i trata ca pe animale (a se vedea ce se întâmplă și acum în unele țări
africane).
Această femeie îndrăznește să se apropie de un iudeu (Iisus din Nazaret), convinsă
fiind ca Acesta o poate izbăvi, precum pe alții, și pe fiica sa de demonul ce o
chinuia. Cred că nu puțini sunt aceia care au văzut, mai ales la slujba sfântului
maslu, cât de îngrozitor se manifestă cei îndrăciți. Cât de dificil este chiar și să
asculți urletele lor, să vezi o ființă umană cum se rănește, adesea, prin mișcări
evident controlate de un duh străin. Ei bine, acea femeie avea în casa ei, zi de zi,
parte de astfel de scene care, cu siguranță, o sleiseră de puteri și o copleșeau. Mai
mult, nimic nu e mai dureros pentru o mamă decât să-și vadă copilul chinuindu-se
în felul acesta, încât la groaza de a sta în casă permanent cu un posedat se adaugă
și suferința unei inimi care empatiza întrutotul cu fiica sa. Așa încât, venirea lui
Iisus pe acele meleaguri parea sa-i aducă, în sfârșit, o rază de speranță.
Numai că strigătul ei de ajutor nu găsește, într-o primă etapă, nici un ecou în inima
lui Iisus (sau cel puțin așa pare). Văzând că insistența ei este tratată cu tăcere de
Mântuitorul, ucenicii intervin pentru ea: “Slobozește-o, că strigă în urma noastră”
(v. 23). Fie că erau impresionați de suferința femeii, fie că nu-i mai puteau suporta
strigătele de ajutor ce se auzeau în urma lor (căci Iisus continua să meargă, în acest
timp, împreună cu însoțitorii), cert e că cei mai apropiați ucenici Îl roagă să dea
curs acestor insistente rugăminți. Nici intervenția lor însă nu-L clintește pe
Domnul, care pare a se scuza pentru neintervenția Sa: “Nu sunt trimis decât către
oile cele pierdute ale casei lui Israel” (v. 24). Cu alte cuvinte, se pliază pe
așteptările iudeilor care vedeau în Mesia un eliberator al poporului ales, nicidecum
un Mântuitor al tuturor neamurilor. Ucenicii înghit in sec: e adevărat, cam așa
fuseseră ei învățați să gândească, încât e un foarte bun prilej să constate că, totuși,
această atitudine e una inumană. Încă una din multele lecții pe care le primeau de
la Hristos…
Dar femeia insistă, nici măcar aceste cuvinte rostite de Domnul nu o descurajează.
Atunci Iisus vine si mai “aruncă” un cuvânt, mai greu decât anteriorul, în care
sintetizează tot disprețul iudeilor pentru păgâni: “Nu este bine să iei pâinea copiilor
și s-o arunci câinilor” (v. 26). Spune apăsat ceea ce mulți dintre ucenici vor fi
gândit sau discutat între ei atunci când venea vorba de cei care nu se închinau
Dumnezeului Celui Viu. Iar aceștia se rușinau deja, ascultând cum Domnul spunea
în fața unei cananeence ceea ce ei doar gândiseră până atunci.
Cât despre biata femeie, ce mai putea să facă în aceste condiții când, practic, era
redusă la statutul de animal, e drept, unul apropiat omului, dar totuși un animal
căruia nu-i oferi același tratament pe care-l aplici propriei familii, mai ales
copiilor? S-a lăsat ea descurajată? S-a întors ea mâhnită de aceste cuvinte jignitoare,
dezamagită că primea un refuz categoric acolo de unde aștepta iubire și
vindecare? Nicicum. Ci din inima ei smerită țâșnește un răspuns cutremurător:
“Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor
lor” (v. 27). Nu neagă, ci iși asumă statutul de câine si, astfel, Îl învinge pe
Mântuitorul cu propriile Sale cuvinte, căci pare a-I spune: “Dacă eu sunt câine,
precum bine zici, de ce nu pot primi nu pâinea întreagă, ci doar niște fărâmituri,
niște resturi de mâncare? Căci și acelea sunt bune, mă mulțumesc cu ele.”
Două uimiri și un răspuns
[…] Suntem uimiţi, în faţa acestui episod, uimiţi de două ori. Pe de o parte ni se
pare incredibilă insistența cananeencei, întrebându-ne de unde a găsit resurse
pentru a merge mai departe cu rugămintea ei. Pe de altă parte, ne uimeşte faptul că
cineva L-a putut copleşi pe Dumnezeu şi, mai ales, a putut să primească de la El
darul de a i se face “după cum voieşte”. Cum au devenit posibile aceste lucruri? Ne
sunt ele la îndemână şi nouă, celor de astăzi?
Răspunsul îl putem afla cercetând modul în care se roagă femeia cananeiancă. Ea
nu spune: “Doamne, miluieşte-o pe fiica mea!” sau “Doamne, ajut-o pe fiica
mea!”, ci “Miluieşte-mă, Doamne!” şi “Doamne, ajută-mă!”. Adică se roagă pentru
o altă persoană ca şi cum s-ar ruga pentru dânsa. E ca atunci când noi cerem un
favor cuiva pentru un al treilea şi-i spunem: “Fă-o ca pentru mine, te rog!” Se ştie
cât de important este să ne rugăm pentru ceilalţi şi orice om va fi spus, măcar o
dată în viaţă, “Doamne ajută-l pe cutare!” De asemenea, este la fel de important să
ne rugăm pentru noi înşine, mai ales cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa!”.
Dar femeia cananeiancă ne învaţă că rugăciunea poate să ia şi un alt chip, al treilea,
care este o sinteză a celorlalte două şi, în acelaşi timp, mai presus de ele: să ceri lui
Dumnezeu ceva pentru un altul ca pentru tine însuți. Asta este rugăciunea pe care
Dumnezeu nu numai că o ascultă întotdeauna, dar Îl şi bucură şi Îi deschide cel mai
larg baierele harului, copleşind cu daruri pe un astfel de rugător.
Am găsit şi în zilele noastre aceeaşi reţetă a rugăciunii care nu poate da greş,
admirabil gătită de un meşter – bucătar de cuvinte -, despre care v-am mai vorbit de
Crăciun: Marius Iordăchioaia. Iată şi poemul său, intitulat “ce este rugăciunea”,
care ţine loc de concluzie a acestui articol:
“a te ruga pentru cineva/ înseamnă/ a-i îmbrăca sufletul cu carnea ta/ a-i încălzi
inima cu suflarea ta/ a-i hrăni fiinţa cu viaţa ta/ a-l vizita în temniţa sa lăuntrică/ a-l
găzdui peste noapte în inima ta…/ a te ruga pentru cineva/ înseamnă/ a-i oferi lui
Dumnezeu trupul/ cu care/ să-l poată iubi…”
