Sfanta si Marea Marti4 min read

Marţea cea mare îşi desfăşoară, şi ea discursul liturgic în două tonalităţi diferite, în două melodii, să le spunem, diferite: o cântare sau o melodie priveşte religia cea oarbăcare găseşte şi un vânzător pentru împlinirea nebuniei; iar cealaltătonalitate are aceeaşi deschidere spre Împărăţia lui Dumnezeu şi se supune chemării cântării de astăzi: să nu rămânem afară din cămara lui Hristos. Ziua, ca şi Evanghelia de altfel, are acelaşi început. 
E un strigăt de luptă la priveghere: „Iată Mirele vine în miezul nopţii”, dar în contextul zilei de Marţi, când la Utrenie se citeşte, şi Evanghelia cu pilda celor zece fecioare, chemarea este mult amplificată: „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă”.Chemarea este surprinsăşi de un alt text, care arată căceasul de apoi acuma este şi ne vom despărţi de la aceasta de aici. Ruperea de lume se cere acum în latura ei duhovnicească; şi aceasta pentru ca nu cumva istoria mântuirii săne facăşi pe noi părtaşi la sfatul fărădelegii asupra lui Hristos asemenea lui Iuda care iatăce zice o cântare: „gândind vânzarea, a căzut din lumină şi a primit întunericul”.
Ziua este şi ea aducătoare în minte a talanţilor celor împărţiţi de Domnul şi fiecare dintre noi suntem chemaţi săînmulţim talantul harului după măsură. Toate aceste pliniri duhovniceşti fac

atingere cu cea de-a doua Venire a Domnului, cea în care rugăm pe Domnul săne rânduiascăîmpreunăcu oile cele de-a dreapta, trecând cu vederea mulţimea greşalelor noastre.

Parusia se vădeşte a fi iarăşi cămara cea de nuntă a Mirelui cel mai frumos decât toţi oamenii cu podoabe, care ne-a chemat pe noi, iată, la ospăţul cel dumnezeiesc al nunţii Sale. Este vorba, fără indoială, despre nunta pe care un teolog modern grec, Panayotis Nellas, o descria tot aşa, într-o Săptămână a Patimilor, în cuvintele Sfântului Ioan Gurăde Aur. Iatăce zicea el: „Umanitatea sau, mă rog, omenirea, a fost logodită cu Hristos în Paradis. Dar în loc să se arate mergând spre nunta cu Hristos, ea L-a părăsit pe Hristos, s-a desfrânat, s-a tăvălit în mocirla păcatului. Iar Hristos, ca un iubit nebun al umanităţii, s-a repezit să o găsească. A căutat-o, a venit în sălaşul unde aceasta zăcea şi când s-a înfăţişat înaintea ei, nu S-a prezentat ca un Dumnezeu Atotputernic, ci ca un simplu om, ca ea să nu se înspăimânte când Îl vede, sau să se ruşineze. Şi nu i-a cerut socoteală ce a făcut sau cum de a ajuns astfel, ci a luat-o pur şi simplu. A curăţit-o, a reînfrumuseţat-o, a reîmbrăcat-o şi, ca să nu fugă din nou, a făcut-o carnea Lui, trupul Lui. Aceasta este Biserica lui Hristos: Trupul lui Dumnezeu. Iar patul de nuntă este Crucea Golgotei”.
Dar intrarea la ospăţul de nuntă, pentru a nu fi vădiţi că haina nu este de nuntă şi, legaţi, să fim scoşi afară de îngeri, ţine de o altă rugăciune pe care o adresăm, iată, în această Marţi Domnului:
„Dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşelilor mele prin împărtăşirea Patimilor Tale şi, împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale, fă-mă împreună şezător luminat la masa Împărăţiei Tale, ca un Milostiv”.
Se descoperă de acum aspectul de Euharistie al Patimilor, de tainăcu care, dacăte împărtăşeşti, te faci locuitor al Împărăţiei Luminii.
Astfel se mai descoperă un sens; acela al hainelor de piele transfigurate în haine de lumină, pentru ca fiecare dintre noi, slugăcredincioasă, să poată intra în cămara cea de taină a Împărăţiei, în miezul teologiei Patimilor, dacăvreţi. Hainele acestea, cele deschizătoare de ospitalitate divină, ne arată că, înainte de a fi îmbrăcat hainele de piele, omul purta un veşmânt ţesut de Dumnezeu: haina lui legată de suflet şi de trup, care era ţesută din harul, lumina şi slava lui Dumnezeu. Cei dintâi oameni creaţi erau îmbrăcaţi cu slava de Sus; cu slava de Sus care-i acoperea mai bine decât orice altăhaină. E vorba de veşmântul chipului lui Dumnezeu în om, de natura umanădinainte de cădere, alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu şi lucrată de Dumnezeu. În acel veşmânt strălucea asemănarea cu Dumnezeu pe care o constituiau nu, ştiu eu, chipuri exterioare sau culoarea hainei, ci nepătimirea, fericirea, nestricăciunea, caracteristici în care se contemplăfrumuseţea dumnezeiască.
Această haină luminoasă nu poate purta cu si-ne, întreţesută în material, decât lumina Taborului – Muntele Schimbării la Faţă, cea care premerge luminii Învierii. Schimbării la Faţă a Mântuitorului îi corespunde schimbarea la faţă, la chip, a apostolilor. Iar înălbirea hainelor celor purtate de Domnul sus, pe Muntele Taborului, cere şi înălbirea hainelor oricărui ucenic al Domnului, care vrea ca să urce pe Tabor sau voieşte să intre la masa cea duhovnicească a Mirelui.
Timpul pare că se scurtează, iar gesturile, chiar ale slujitorilor din Biserică, sunt mai rapide – ca o cădere în ploaie de lumină. Cămara s-a deschis şi împreună cu ea s-a împodobit şi dumnezeiasca Nuntă. Mirele este aproape. Chemându-ne pe noi, deci săne pregătim! Drumul parcurs către picioarele Domnului îl fac umăr lângă umăr cu femeia de virtuţi săracă, care, venind, a turnat mirul, umplând locul de bună-mireasmă şi, umplându-se de mirul iertării faptelor, capătă iertare de la Domnul.
Aducerea mirului se face în candela sufletului, cea pe care trebuia s-o poarte şi fecioarele nebune; candelă a sufletului care are în ea virtuţile, virtuţi care, pe măsura sălăşluirii în mine, măfac să recunosc pe Hristos şi săzic: „Tu eşti Paştile nostru, Cel ce Te-ai jertfit pentru toţi ca un miel şi ca o jertfă şi dai iertare de greşeli prin dumnezeieştile Tale Patimi, preaînălţându-ne, Hristoase”.
Dincolo de toate însă, Marţea aceasta este lucrătoare şi cheamă la lucrare. Vremea este a lucrului; scopul este mântuirea. Deci, „luându-ţi talantul, suflete al meu, adică chipul cel dintâi, asuprăţi, cumpărăţi viaţa cea veşnică!”.
E o lucrare care, pe măsura împlinirii ei, mă umplu de Mirul cel cu dulce nume: Hristos Domnul, Mirele cel nestricăcios, Mirele cel veşnic.
Trecerea aceasta, Paştile acesta, este iarăşi marcată de un simbol extrem de actual: femeia păcătoasă care se sminteşte şi apostolul care, trădând, deznădăjduieşte.
Începe ziua Miercurii celei mari. Mirul cu lacrimi amestecat al păcătoasei vesteşte aloea şi smirna ungerii din mormânt, dar şi lacrimile Mironosiţelor la vederea mormântului gol. Ceasul se apropie. Înainte de Cina cea de taină: pocăinţa femeii şi arginţii trădării – ofranda adusălui Hristos şi cea adusădemonului care pare căînvinge.
Să luăm aminte: Iată, Mirele vine! Maranatha!

 

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţăcântând”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments