„Nu am timp”, „Sunt la serviciu”5 min de citit

„Nu am timp”, „Sunt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi până seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc. sunt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci când e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atât pentru creştini, cât şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Când şi câţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Câţi din popor cunosc cât de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii?
 Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămâne loc şi pentru alte îndeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti.
Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rânduială creştinească zilnică?
Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise etc?
 De rugăciuni pentru suferinzi, flămânzi, săraci, pribegi fără căpătâi, bolnavi, aflaţi în închisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb în neştire minute şi ani din viaţa omului şi a întregului neam, vlăguindu-l.
Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sunt mai importante decât propria familie, decât mântuirea, decât Însuşi Hristos Dumnezeu: aici îşi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de

jumătate din viaţă. Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri

duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gândul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului.
 Într-o atare atmosferă, în care singurului ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se căieşte de vreun „rău”, fiindcă gândul tuturor e „să facă
treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea neîndeplinirea „planului”, întârzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.
Când instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfârşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu.
Societatea – Zeus, „mamă” a gândurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpân cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturând discret pe
Hristos dintre oameni, trasând între El şi creştini adânca prăpastie a „drepturilor de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, „virtuţi cu care însuşi Antihrist
va amăgi lumea.
 Aşadar, iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii.
 De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb până într-atât încât nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mântuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu.
 Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenici de duhovnici, făcându-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi”, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană”, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cândva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.
Monahul Martirie

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments