Există despre Maica Domnului un cuvânt vechi, transmis în tradiția Bisericii sub numele Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune atât de mult în câteva cuvinte: „Toată era Biserică a Duhului, locaș Dumnezeului celui viu.” Este una dintre acele mărturisiri înaintea cărora simți nevoia să taci puțin, pentru că vorbele, oricât de multe ar fi, nu reușesc să cuprindă frumusețea ei. Ce înseamnă că o ființă omenească poate deveni „Biserică a Duhului”? Ce s-a întâmplat în sufletul unei femei atât de simplă în ochii lumii și atât de mare înaintea lui Dumnezeu, încât întreaga ei existență a devenit locaș pentru Dumnezeu?
Maica Domnului nu a fost templu al Duhului Sfânt numai pentru că L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Înainte de această taină necuprinsă a Întrupării, viața ei era deja îndreptată către Dumnezeu. Curăția ei, smerenia ei, ascultarea ei, felul în care primea voia lui Dumnezeu și puterea cu care rămânea lângă El în toate împrejurările au făcut din întreaga ei viață un loc pregătit pentru lucrarea dumnezeiască. De aceea, când îngerul îi vestește că va naște pe Fiul Celui Preaînalt, Maica Domnului nu răspunde cu împotrivire, nu cere garanții și nu caută să-și apere planurile proprii. Spune: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Și în acel „fie” începe să se vadă taina unei inimi care nu mai trăiește în jurul propriei voințe.
Aici este poate una dintre cele mai mari diferențe dintre Maica Domnului și omul contemporan. Noi vrem foarte mult ca Dumnezeu să intre în viața noastră, dar ne este greu să-I facem loc. Îl chemăm să ne ajute, să ne vindece, să ne apere familia, să ne deschidă un drum atunci când nu mai vedem ieșirea, însă atunci când Dumnezeu ne cere să schimbăm ceva în noi, când ne cere să renunțăm la o răutate, la o patimă, la o nedreptate sau la o mândrie, începem să negociem cu El. Îi spunem, poate fără cuvinte, că Îl vrem aproape, dar numai atât timp cât nu ne tulbură prea mult felul în care ne-am obișnuit să trăim.
Maica Domnului ne arată altceva. Dumnezeu nu poate locui într-o inimă în care omul și-a rezervat toate încăperile pentru sine.
De aceea cuvântul „Biserică” este atât de puternic. Biserica este locul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Este spațiul în care omul vine cu tot ceea ce este și în care Dumnezeu lucrează asupra lui. Iar dacă Maica Domnului „toată era Biserică a Duhului”, aceasta înseamnă că nu exista în viața ei o parte pe care să o păstreze departe de Dumnezeu. Nu exista o cameră închisă în care să spună: „Aici nu intri, Doamne. Aici hotărăsc eu.”
Noi, însă, avem asemenea încăperi.
Una este pentru Dumnezeu, alta pentru noi. Duminica Îi dăm o parte din timp, dar restul săptămânii ne întoarcem la grijile noastre și uităm de El. În biserică ne rugăm pentru pace, iar acasă ridicăm glasul la cei pe care îi iubim. Cerem iertare pentru păcatele noastre, dar păstrăm cu grijă în inimă greșeala celui care ne-a rănit. Ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu, însă continuăm să facem ceea ce știm că ne întunecă sufletul.
Maica Domnului nu L-a primit pe Dumnezeu doar într-o clipă solemnă a vieții ei. Întreaga ei existență a fost deschisă către El.
Și tocmai de aceea frumusețea ei nu trebuie căutată numai în icoanele în care o vedem înfățișată cu chip blând și luminos. Frumusețea ei adevărată este aceea a unei inimi în care Dumnezeu a găsit loc. Chipul din icoană ne amintește de o frumusețe lăuntrică pe care omul nu o poate obține prin haine, prin avere, prin imagine, prin aprecierea celorlalți. Este frumusețea unei vieți care nu se mai luptă să fie văzută de oameni, pentru că se află înaintea lui Dumnezeu.
Cât de diferit este acest lucru de lumea în care trăim!
Astăzi omul își construiește cu multă grijă imaginea. Își alege fotografiile, își alege cuvintele, își arată momentele frumoase și ascunde ceea ce nu vrea să fie cunoscut. Uneori ajungem să avem două vieți: una pe care o arătăm și una pe care o trăim. Iar între ele se poate deschide, încet, o prăpastie. Oamenii ajung să creadă despre noi ceva ce noi înșine știm că nu este adevărat.
Înaintea lui Dumnezeu nu putem trăi astfel.
El nu privește fotografia pe care o arătăm oamenilor. El privește inima.
De aceea Maica Domnului este atât de greu de înțeles pentru mentalitatea noastră. Ea nu caută să se impună. Nu vorbește mult despre sine. Nu cere primul loc. Nu își construiește o imagine. O vedem în Evanghelie aproape întotdeauna lângă Hristos, iar atunci când vorbește, cuvintele ei sunt puține și pline de sens. La nunta din Cana, de pildă, Maica Domnului observă lipsa vinului și spune simplu: „Nu mai au vin.” Nu face o demonstrație, nu atrage atenția asupra ei, nu transformă durerea altuia într-un prilej de a se afirma. Vede lipsa și o duce înaintea Fiului ei.
Apoi le spune slujitorilor: „Faceți orice vă va spune El.”
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase cuvinte pe care Maica Domnului le poate spune și omului de astăzi.
„Faceți orice vă va spune El.”
Nu „faceți ceea ce vă convine”, nu „faceți ceea ce spune lumea”, nu „faceți ceea ce vă aduce mai multă apreciere”. Faceți ceea ce spune Hristos.
În această propoziție se află libertatea adevărată a creștinului. Pentru că omul este influențat în fiecare zi de foarte multe voci. Unele îi spun că fericirea înseamnă să ai cât mai mult. Altele îi spun că trebuie să fii admirat, să fii puternic, să nu ierți, să nu te lași călcat în picioare, să răspunzi la fiecare ofensă și să-ți construiești viața în jurul propriei persoane. Alte glasuri îi spun că adevărul este relativ și că fiecare poate avea adevărul lui.
În mijlocul tuturor acestor glasuri, Biserica ne întoarce spre glasul lui Hristos.
Maica Domnului nu spune: „Faceți ceea ce vă spun eu.” Spune: „Faceți orice vă va spune El.” Ea însăși se așază în urma Fiului. Îl arată pe El.
Aceasta este adevărata smerenie.
Smerenia nu înseamnă să te consideri lipsit de valoare. Maica Domnului este numită în Biserică „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, și totuși ea spune: „Iată roaba Domnului.” Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât înțelege că valoarea lui nu vine din faptul că se așază pe sine în centrul lumii, ci din faptul că se află în relație cu Dumnezeu.
Adevărata smerenie nu îl micșorează pe om. Îl așază la locul lui adevărat.
De aceea Maica Domnului poate fi numită „Biserică a Duhului”. În ea nu există lupta aceea pe care o ducem noi pentru a ne apăra permanent voia proprie. Ea primește. Ascultă. Păstrează. Se roagă. Așteaptă. Suferă. Rămâne.
Și cât de mult înseamnă acel „rămâne”!
La Betleem, ea rămâne lângă Pruncul născut într-o iesle. În fuga în Egipt, merge cu El. În anii ascunși ai vieții Lui, Îl urmează în tăcere. La nunta din Cana, este acolo. Iar la Golgota, când aproape toți ceilalți se îndepărtează, ea rămâne lângă Cruce.
Acolo se vede poate cel mai limpede ce înseamnă să fii locaș al lui Dumnezeu.
Este ușor să fii aproape de Dumnezeu când viața îți răspunde așa cum ai vrea. Este ușor să te rogi când primești ceea ce ai cerut. Este ușor să-I mulțumești când casa este liniștită, copiii sunt sănătoși, munca merge bine și nu ai motive mari de teamă.
Dar Maica Domnului stă lângă Cruce.
Își vede Fiul răstignit.
Își vede inima străpunsă.
Și rămâne.
Nu pentru că nu o doare. Tocmai pentru că o doare și, cu toate acestea, nu fuge de Dumnezeu, suferința ei devine una dintre cele mai adânci mărturii ale credinței.
Sunt momente în viața fiecăruia când credința nu mai poate fi susținută de emoție. Vine boala, vine moartea cuiva drag, vine o nedreptate pe care nu o înțelegem, vine o veste care ne schimbă planurile, vine o perioadă în care ne rugăm și ni se pare că Dumnezeu tace. Atunci se vede dacă Dumnezeu este doar o parte din viața noastră sau dacă întreaga noastră viață a devenit, cu adevărat, un loc în care El poate locui.
Maica Domnului ne învață să rămânem.
Nu pentru că avem răspuns la toate, ci pentru că avem încredere în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțelegem drumul pe care ne conduce.
Iubiți credincioși,
poate că aici este și cea mai grea întrebare pentru omul de astăzi: mai avem în noi loc pentru Dumnezeu?
Casa sufletului nostru se umple foarte repede. Intră grijile, banii, munca, telefoanele, știrile, certurile, ambițiile, fricile, comparațiile, dorința de a fi apreciați. Intră toate și ocupă loc. Uneori nu mai rămâne aproape niciun colț de liniște.
Și atunci spunem că Dumnezeu este departe.
Dar poate că Dumnezeu nu S-a îndepărtat. Poate că noi am umplut atât de mult casa sufletului, încât nu mai auzim când bate.
Maica Domnului ne arată cum se face loc.
Prin curăție. Prin rugăciune. Prin ascultare. Prin tăcere. Prin răbdare. Prin smerenie.
Nu ca pe niște reguli exterioare, ci ca pe o lucrare care schimbă încet omul dinăuntru.
Un om care se roagă cu adevărat începe să vorbească altfel. Un om care se spovedește sincer începe să-și privească păcatul altfel. Un om care iartă începe să respire altfel. Un om care renunță la mândrie nu mai simte nevoia să câștige fiecare ceartă. Un om care Îl pune pe Dumnezeu în centrul vieții începe să-i privească diferit și pe cei din jur.
Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt în om. Nu îl transformă într-o ființă ruptă de realitate, ci îl face mai adevărat în realitatea în care trăiește.
De aceea, când intrăm într-o biserică, nu ar trebui să venim numai cu cererile noastre. Ar trebui să venim și cu disponibilitatea de a fi schimbați. Biserica nu este un loc în care Îi spunem lui Dumnezeu cum să ne repare viața după planul nostru. Este locul în care Îi permitem lui Dumnezeu să ne arate ce trebuie reparat în noi.
Iar aici Maica Domnului rămâne modelul cel mai înalt.
Ea nu I-a spus lui Dumnezeu: „Fă-mi viața așa cum vreau eu și apoi Te voi urma.” A spus: „Fie mie după cuvântul tău.”
Ce greu ne este nouă să spunem asta!
Ne rugăm: „Doamne, fă voia Ta”, dar în adâncul inimii adăugăm: „dacă voia Ta seamănă cu voia mea”. Când Dumnezeu nu răspunde după așteptările noastre, ne tulburăm. Când drumul devine greu, ne întrebăm de ce. Când un om ne rănește, vrem ca Dumnezeu să-l pedepsească. Când pierdem ceva, Îi cerem imediat să ne dea înapoi ceea ce am pierdut.
Maica Domnului ne învață o încredere mai adâncă. Ea nu știa la Buna Vestire tot ceea ce avea să urmeze. Nu știa fuga în Egipt, nu știa anii de suferință, nu știa cum va arăta drumul Fiului ei. A spus „da” înainte de a cunoaște toate detaliile.
Credința adevărată începe tocmai acolo unde omul nu mai are nevoie să cunoască tot viitorul pentru a avea încredere în Dumnezeu.
Și poate că de aceea avem atâta nevoie de Maica Domnului astăzi. Trăim într-o lume care vrea să controleze totul. Vrem să știm ce va fi mâine, vrem să avem planuri pentru orice situație, vrem să eliminăm riscul, vrem să avem siguranță. Dar viața nu ne promite control. Ne cere încredere.
Maica Domnului ne arată această încredere fără zgomot.
Iar dacă privim la ea ca la „Biserica Duhului”, începem să înțelegem că și trupul nostru, și casa noastră, și familia noastră ar trebui să devină spații în care Dumnezeu să fie primit.
Nu este suficient să avem o icoană pe perete dacă în fața ei ne purtăm cu ură. Nu este suficient să aprindem candela dacă în casa noastră nu există niciun cuvânt bun. Nu este suficient să venim la biserică dacă după ce ieșim de pe poarta ei ne întoarcem la aceeași răutate pe care am adus-o înăuntru.
Icoana trebuie să ne amintească de o viață.
Candela trebuie să ne amintească de o lumină.
Biserica trebuie să ne amintească de faptul că și inima noastră poate deveni locaș al lui Dumnezeu.
Poate că, uneori, cel mai frumos lucru pe care îl putem face după ce ne rugăm Maicii Domnului este să mergem acasă și să schimbăm ceva concret. Să vorbim mai blând cu omul cu care ne-am certat. Să cerem iertare acolo unde am greșit. Să punem telefonul deoparte și să ascultăm copilul care încearcă să ne spună ceva. Să mergem la spovedanie după o perioadă în care am tot amânat. Să ne împăcăm cu cineva. Să încetăm să mai hrănim o supărare veche.
Atunci rugăciunea începe să coboare din cuvinte în viață.
Și aceasta este ceea ce ne arată Maica Domnului. Dumnezeu nu caută doar un loc în care să fie pomenit. Caută un om în care să poată lucra.
De aceea, cuvântul „toată” din mărturisirea despre Maica Domnului este atât de important: „Toată era Biserică a Duhului.” Nu doar o parte din ea. Nu doar o zi. Nu doar când se afla în Templu. Întreaga ei viață era orientată spre Dumnezeu.
Aceasta este chemarea noastră, chiar dacă noi suntem departe de măsura ei.
Să nu-L lăsăm pe Dumnezeu doar într-o zi de duminică.
Să nu-I dăm numai o cameră din suflet.
Să nu-L chemăm doar când ne este greu.
Să nu ne amintim de El numai atunci când avem nevoie de o minune.
Să încercăm, încet, ca întreaga noastră viață să devină loc al prezenței Lui.
Atunci familia se schimbă.
Atunci felul în care privim omul de lângă noi se schimbă.
Atunci și suferința capătă un alt înțeles.
Atunci iertarea devine posibilă.
Atunci omul începe să înțeleagă că nu este singur.
Maica Domnului nu ne cheamă să o admirăm de la distanță, ca pe o frumusețe inaccesibilă. Ne cheamă să ne apropiem de Fiul ei. Întreaga ei existență este îndreptată spre Hristos. De aceea, atunci când o cinstim cu adevărat, nu ne oprim la ea, ci ajungem prin ea la Hristos.
La Cana ne spune: „Faceți orice vă va spune El.”
La Cruce rămâne lângă El.
În rugăciunea Bisericii, ne acoperă și ne conduce spre Fiul ei.
Iar nouă ne rămâne să învățăm de la ea să facem din inimă un loc în care Dumnezeu să nu fie musafir.
Să-I deschidem ușa.
Să-I dăm loc.
Să-I dăm timpul nostru.
Să-I dăm adevărul despre noi.
Să-I dăm și ceea ce ne este greu să lăsăm.
Pentru că atunci când Dumnezeu intră cu adevărat în viața omului, nu îi ia viața. I-o așază în adevăr.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le poate face Maica Domnului: să ne învețe, prin propria ei viață, că omul nu devine mai puțin om atunci când Îl lasă pe Dumnezeu să locuiască în el. Dimpotrivă, abia atunci începe să devină ceea ce a fost chemat să fie.
Maica Domnului a fost numită Biserică a Duhului, locaș Dumnezeului celui viu.
Iar noi, în fiecare zi, avem înaintea noastră aceeași alegere tăcută: ce facem cu locul pe care Dumnezeu ni l-a dat înlăuntrul nostru?
Dacă îl umplem numai cu noi, rămâne prea puțin loc pentru pace.
Dacă începem să-l curățăm prin pocăință, să-l luminăm prin rugăciune și să-l deschidem prin iubire, atunci, încet, casa sufletului începe să semene cu o biserică.
Nu una zidită din piatră, ci una vie, în care Dumnezeu poate fi primit.
Iar când vom pleca din biserică și vom merge din nou către casele noastre, poate că ar fi bine să nu lăsăm cuvântul acesta aici, între pereții bisericii.
Să-l luăm cu noi.
Pentru că adevărata întrebare nu este numai dacă mergem la Biserică.
Este dacă, prin felul în care trăim, devenim și noi, puțin câte puțin, biserică a Duhului.
Maica Domnului să ne învețe să-I facem loc lui Dumnezeu în inimă, iar Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, să ne dea puterea de a transforma credința din cuvânt în viață.
Amin.
