Cei mai mulți ortodocși,din păcate, trăiesc liturgic și eclesial doar în anumite zile, când se duc la Biserică sau când sunt praznice sau posturi mari sau când se duc într-un pelerinaj, pe când, în restul zilelor, raportarea la Dumnezeu și la cultul Bisericii e una minimală sau lipsește cu totul.
Și mulți încearcă „să-și justifice” minimalismul sau absenteismul liturgic și eclesial din viața lor prin aceea că, în acele zile, se concentrează asupra muncii, a serviciului, a examenelor dacă sunt studenți, a grijilor de zi cu zi.
Însă adevărul e altul: fac abstracție de viața Bisericii, pentru că simt că Dumnezeu vrea să le schimbe confortul, să le dinamizeze viața, să îi facă vii duhovnicește.
Simt că Dumnezeu vrea „să pună stăpânire” pe viața lor și ei se luptă pentru „autonomia” lor.
Se luptă pentru limitarea drepturilor Lui asupra lor.
Pentru că le place ideea că sunt „ortodocși de duminică”.
E confortabilă situația ca, o zi pe săptămână, să fie „ortodocși”, și restul zilelor să fie cum vor ei. Le place ideea că sunt „buni”, că sunt „diferiți”, că sunt „alții” pentru că postesc, se roagă, fac milostenie atunci „când vor ei”.
Dar nu le place realitatea următoare, cea eclesială, cea pe care o cere Biserica de la noi toți: ca să fie ortodocși zi de zi, clipă de clipă, și postul, rugăciunea, milostenia, toate faptele virtuoase să fie zilnice și nu ocazionale.
Și, de-a lungul vieții mele eclesiale, am întâlnit la Biserică foarte mulți oameni „plictisiți” de viața Bisericii. Neîmplinirea lor era și este atât de mare, încât se consideră niște ratați, niște încurcă-lume.
Tocmai de aceea nici nu vor să vorbească despre teologie, despre viața interioară, despre experiențe mistice: pentru că Biserica și viața ei nu au nicio „profunzime” pentru ei.
Ea e o clădire în care intră și atât…deși știu că Biserica e sfântă și e a lui Dumnezeu.
Predicile îi plictisesc, Slujbele îi enervează, exigențele Bisericii îi supără mult, nu caută nimic la Biserică, nu cred în teologia Bisericii, se îndoiesc de realitatea lui Dumnezeu și de prezența Lui în lume… dar vin la Biserică.
Vin din motive colaterale Bisericii.
Uneori se mai umilesc în inima lor, se mai pocăiesc, simt un anume drag…de Biserică. Dar entuziasmul lor se ofilește repede. Pentru că în ei înșiși nu simt slava lui Dumnezeu, care să îi lege de El.
Și, în primii ani ai vieții mele bisericești, da, am fost îngrozit de câtă necredință, de câtă incultură, de câtă bădărănie, de câtă ostilitate, nevoie de răzbunare există în oameni care…vin la Biserică și slujesc Biserica!
Dar, cu timpul, am înțeles că neștiința lor teologică și mistică stă la baza decadenței lor, pe lângă faptul că nu au trăit o reală convertire la viața Bisericii.
Mulți nu știu ce să facă, de unde să înceapă să trăiască viața Bisericii, pentru că multul Bisericii îi descurajează. Multul teologiei și al ascezei ei.
Și când văd că e „prea mult”…renunță să înceapă de undeva.
Iar pe alții demonii îi luptă într-atât de mult, încât ei se înfricoșează să mai vorbească despre credința
Bisericii și despre viața lor interioară, pentru că sunt asaltați continuu de demoni.
Dar sunt asaltați pentru că nu le place să asculte de Biserică, de Sfinții Bisericii, iar puțina lor credință e îmbâcsită de tot felul de îndoieli satanice.
Cei care doresc să se desprindă de patimile lor și să vină la Biserică trăiesc acut rușinea față de viața lor trecută și nu știu cum să se vindece de ea, primind și crezând în iertarea lui Dumnezeu.
Familia, vecinii, rudele, prietenii, anturajul lor dezagreează cel mai adesea venirea lor la Biserică.
Cei care vor să se pocăiască sau se pocăiesc sunt cel mai adesea excluși de comunitatea în care trăiesc.
Căci, pentru mulți, deși sunt botezați ortodox, pocăința și venirea la Biserică sunt niște lucruri „stranii”, care „nu par a fi” în firescul omului.
Din acest motiv, realii credincioși, veniți la Biserică prin convertire interioară și pentru dorința sfântă ca să se mântuiască, sunt puțini, iar cei mai mulți participanți la viața Bisericii sunt spectatori și nu experimentatori ai ei.
Din acest motiv, noi îi chemăm la spovedirea păcatelor, la împărtășirea cu Domnul, la pocăință, la lucrarea virtuților, la asumarea teologiei și a vieții Bisericii, adică la a fi ortodocși și a trăi ca ortodocși în mod zilnic, iar pe ei îi interesează Biserica la modul utilitarist, pe pomelnice repetându-se adesea: „reușita” familiei, „spor” în
casă, „dezlegare” de farmece, „căsătorie” bună etc.
Și li se pare „normal”, în atare situație, „să nu le placă” predicile care îi îndeamnă să fie ortodocși, pentru ca să se mântuiască, ci doar acelea care le-ar „explica” cum „să obțină” o minune, reușita familiei lor, reușita la examene, să scape de probleme și să le fie bine la nivel social.
Însă eu, care știu, cu harul lui Dumnezeu, de ce are nevoie omul ca să se mântuiască, nu vă pot predica „drumuri scurte” spre „realizări” aparente, nu vă pot da „soluții” false la problemele din viața dumneavoastră (deși mulți confrați vi le dau cu plăcere, spre „folosul” lor financiar), ci vă predic doar drumul greu, ontologic, spre adevărata împlinire interioară, care e sfințenia.
Și drumul greu și singurul spre împlinirea interioară este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și trăirea vieții Bisericii ca viață personală.
Pentru că o rugăciune inventată pentru a vă „curăți de păcate până la al 7-lea neam”, deschisul Evangheliei pentru „a vă afla” viitorul, rugăciuni la miezul nopții pentru că atunci „se deschide cerul și curg minuni pe pământ” sau „venirea” la Biserica noastră pentru ca „să te măriți” și altele de acest tip, nu vă aduc niciun folos real și mântuitor, dacă nu există convertire, pocăință, curățire de păcate și sfințenie continuă în dumneavoastră.
Viața Bisericii nu are „soluții” care „fentează” sfințenia pe care o cere Dumnezeu de la noi, ci Biserica ne cere să fim Sfinți, pentru că numai cu Dumnezeu noi trăim cu adevărat.
Pentru că nefericirile din viața noastră nu sunt niște „fatalități”, ci sunt consecințele păcatelor noastre, sunt consecințele vieții noastre trăite la întâmplare, după cum ni s-a părut nouă că e „bine”.
Iar dacă dorim să ne fie bine cu adevărat, atunci trebuie să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu și nu să căutăm „soluții” facile, imediate, pentru ca „să ne fie bine”.
– Ce trebuie să facă cel „plictisit” de Biserică, dar care mai vine, totuși, la Biserică?
– Să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea darul de a se pocăi! Și să citească teologia Bisericii, pentru ca să afle ce cere Dumnezeu de la noi. Să caute Viețile Sfinților Lui și să le citească cu atenție și să vadă ce înseamnă sfințenia și ce cere Dumnezeu de la noi.
Căci ce a cerut de la Sfinții Lui, El cere și de la noi.
– Ce trebuie să facă cel care e „dezamăgit” de viața Bisericii și de aceea nu mai dă pe la Biserică?
– Să citească teologia Bisericii și Viețile Sfinților și să observe ce cere Dumnezeu de la noi!
Și să înțeleagă faptul că Biserica nu e formată numai din Sfinți, ci Sfinții și păcătoșii stau unii lângă alții la Biserică. Dar dacă el dorește să arate că e „mai bun” decât cei care vin la Biserică, atunci să trăiască sfânt și să fie un exemplu pentru întreaga Biserică, pentru că „dezamăgirea” față de Biserică și „lipsa” de la Biserică nu sunt mântuitoare.
– Cum înțelege viața Bisericii cineva care nu e ortodox?
– O înțelege după mintea lui și după patimile sale, dacă nu e luminat de Dumnezeu ca să o vadă cu adevărat și să intre în ea.
Adică o vede defectuos, în mod deformat, pentru că numai din interiorul ei Biserica își arată adevărata ei frumusețe îndumnezeitoare și veșnică, și nu din afara ei.
Pe dinafară, Biserica e un zid impenetrabil cu mintea.
Din interiorul ei, Biserica e plină de slava lui Dumnezeu, e un ocean de sfințenie și de cunoaștere teologică și de înaintare continuă în îndumnezeire.
Și până nu intri la nunta Mielului, nu știi nimic din bogăția și frumusețea harică și teologică a Bisericii.
Așadar, iubiții mei, în Duminica Mântuirii, în duminica de azi, Domnul ne spune că viața Lui trebuie să fie viața noastră!
Că viața ortodoxă este viața dumnezeiască. Și că nicio durere, niciun chin, nicio privare voluntară pentru Împărăția lui Dumnezeu nu rămâne nerăsplătită de El cu multă slavă, cunoaștere teologică și sfințenie.
Dacă Îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră, și de aceea absentăm de la Biserică, sau dacă Îl frecventăm numai de sărbători, nu trăim creștinește, ci lumește cel mai adesea.
Dar dacă Dumnezeu este praznicul nostru de fiecare clipă, dacă El e prietenul nostru intim, Căruia noi îi spunem toate ale noastre, dacă El e Cel ce ne adună la un loc, în Biserica Sa, și susține întreaga creație, atunci trăim creștinește și fiecare clipă a vieții noastre e una a mântuirii.
Pentru că mântuirea nu e clipa de ieri, nu e clipa de acum un ceas, nu e clipa de mâine, ci e clipa de față.
Acum, când vorbim și trăim și ne vedem unii pe alții, acum e clipa mântuirii noastre, clipa în care ne putem ruga, ne putem ierta unii pe alții, ne putem îmbrățișa, ne putem iubi duhovnicește.
Căci iubirea duhovnicească e adevărata iubire a omului, pentru că e purtarea lui nepătimașă în noi.
Și când îl purtăm pe cineva în noi și ne rugăm pentru el și îi vrem tot binele și toată mântuirea lui Dumnezeu, atunci îl iubim duhovnicește.
Să privim spre bucuria lui Dumnezeu, iubiții mei! Căci noi trăim Paștiul de acum, dar ne îndreptăm continuu spre el.
Și care e Paștiul nostru cel adevărat? Acela că Dumnezeu ne trece pe fiecare zi de la moarte la viață și de pe pământ la cer prin slava Lui și ne umple de bucurie negrăită.
Și dacă El e bucuria noastră, atunci e bucuria noastră de fiecare clipă, e împlinirea și slava noastră.
Dumnezeu să vă întărească pe mai departe în postire și rugăciune!
Și cum primăvara vine tot mai mult la noi, să Îl rugăm pe Cel care este primăvara noastră duhovnicească, primăvara dulce și sfântă, să ne încălzească inima mereu cu iubirea Lui, pentru ca întru El să ne bucurăm acum și veșnic!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 13
