Fiindcă ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos. (Filipeni 1, 19)
Când Apostolul Pavel scria cuvintele acestea, el se găsea într-o situaţie foarte grea: era în închisoare şi, poate, în pragul unei morţi martirice. Mulţi fraţi îl trădaseră, socotind să-i sporească necazul în Unturile lui (Filipeni 1, 17), iar grija pentru bisericile pe care le sădise îl apăsa totdeauna.
Şi totuşi, lucrurile acestea îi apăreau Apostolului Pavel într-o lumină limpede: el vedea în toate un rost bun. „Ştiu”, spune el, „că aceasta îmi va fi mie spre mântuire”.
Tot ce s-a întâmplat cu el la Roma apărea în ochii prietenilor săi din Filipi ca o mare nenorocire, însă Pavel vedea lucrurile altfel: el vedea în toate „mântuire”, vedea reuşita binevestirii, biruinţa asupra răului, şi aştepta cele mai bune urmări de la toate necazurile ce-1 loviseră.
Numai când Dumnezeu trimite de Sus harul Său este cu putinţă un asemenea deznodământ fericit al încercărilor noastre, deznodământ la care se ajunge prin rugăciune şi „cu ajutorul Duhului”. în sine, nici un fel de împrejurări nu ne pot aduce vreun bine: doar îndurate cu rugăciune şi cu smerenie ele ne pot duce la scopul nostru.
Lucrarea rugăciunii e uimitoare: cât de des preface răul în bine! Sub înrâurirea ei, din întuneric apare lumina, tristeţea se preface în bucurie, în mijlocul furtunii se înseninează şi orice durere se potoleşte.
Răspunsul la rugăciune e, mai întâi de toate, „ajutorul Duhului”: doar cu ajutorul Lui cel dumnezeiesc ne va sluji „spre mântuire” tot ce ni se întâmplă.
