Evanghelia de astăzi ne pune înainte un moment de o gravitate profundă, un moment în care se doboară deopotrivă rânduielile strâmbe ale lumii acesteia și scările noastre greșite de valori. Am văzut cum Mântuitorul Hristos a trecut marea Înfuriată, a coborât în pământul străin al Gherghesenilor și a scos din ghearele morții un om prăbușit, redându-i mintea, demnitatea și viața. Ne-am aștepta ca un asemenea miracol să stârnească în inima celor din jur o bucurie de negrăit, o sărbătoare a comunității, o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru că un frate de-al lor, considerat pierdut pentru totdeauna, s-a întors printre cei vii.
Și totuși, textul evanghelic ne descoperă o reacție cutremurătoare. Locuitorii acelui ținut, auzind de la cei ce pășteau porcii ce s-a întâmplat, vin la locul minunii. Îl văd pe cel ce fusese demonizat șezând îmbrăcat, întreg la minte, la picioarele lui Iisus. Dar în loc să se închine Învățătorului și să Îi mulțumească, Evanghelia ne spune că „i-a cuprins o frică mare” și „L-au rugat pe El să plece de la ei”.
De unde această frică? De unde această dorință stranie de a-L alunga pe Dumnezeu din viața și din pământul lor? Răspunsul este unul dureros și neplăcut: de la pierderea turmei de porci. intrarea duhurilor necurate în porci și prăbușirea lor în adâncul mării a însemnat pentru acei oameni o pagubă materială. Ei nu au văzut omul salvat; au văzut doar afacerea ruinată. Nu au cântărit valoarea sufletului tămăduit, ci au numărat porcii pierduți. Au pus în balanță câștigul lor financiar cu viața unui om și au decis că bunurile lor materiale cântăresc mai mult.
Aceasta alegere a gherghesenilor nu este o simplă pagină din trecut. Ea este oglinda fidelă a societății în care trăim noi astăzi. Cât de adesea lumea contemporană nu funcționează după exact aceeași logică? Trăim într-o cultură centrată pe utilitate, pe profit, pe eficiență și pe consum. Omul modern este evaluat tot mai mult nu prin ceea ce este în fața lui Dumnezeu – o ființă unică, purtătoare de chip divin, destinată veșniciei –, ci prin ceea ce produce, prin ceea ce deține sau prin utilitatea pe care o are în sistem.
Când goana după câștig, după confort și după bunuri pământești devine scopul suprem al vieții noastre, orbul material ne cuprinde sufletul. Ne obișnuim să trecem pe lângă suferința semenilor noștri fără să o vedem, de teamă că ajutorarea lor ne-ar putea strica liniștea, ne-ar putea consuma din timp sau ne-ar putea diminua resursele. Câți bătrâni nu sunt abandonați în singurătate pentru că nu mai sunt „productivi”? Câți copii nu sunt lipsiți de prezența și căldura părinților pentru că aceștia sunt prinși neîncetat în cursa nesfârșită a câștigului material? Câte relații de familie nu se destramă din cauza împărțirii averilor sau a disputelor financiare? În toate aceste situații, repetăm, fără să ne dăm seama, gestul gherghesenilor: preferăm „porcii” intereselor noastre de moment în locul sufletului de lângă noi.
Mântuitorul Iisus Hristos vine astăzi să ne amintească un adevăr fundamental al credinței noastre: valoarea fiecărui suflet este nemăsurată. Pentru Dumnezeu, un singur om valorează mai mult decât toate bogățiile lumii acesteia la un loc, mai mult decât întreaga creație materială. El nu face calcule economice. Hristos a trecut marea și A înfruntat furtuna pentru un singur om din Gherghesa pe care toți îl abandonaseră. Iar mai târziu, Se va urca pe Cruce și Își va dărui Sângele pentru fiecare dintre noi în parte, ca și cum fiecare am fi singurul om de pe pământ.
Cât de adânc ar trebui să ne cutremure acest fapt! Dumnezeu nu măsoară omul după poziția sa socială, după conturile din bancă sau după realizările sale văzute. În ochii Creatorului, fiecare suflet este o vatră de tainiță, o făptură unică chemată la îndumnezeire. Când omul își pierde sufletul sau când calcă în picioare sufletul semenului său de dragul banilor, el pierde însăși rânduiala existenței sale.
Gherghesenii L-au rugat pe Iisus să plece, iar Hristos, respectându-le în mod absolut libertatea, S-a suit în corabie și S-a întors. Câtă tristețe ascunde această plecare tăcută a Domnului! Dumnezeu nu Se impune cu forța. El nu rămâne acolo unde prezența Lui încurcă planurile, unde prezența Lui deranjează confortul sau dă peste cap prioritățile materiale. Când Îi spunem prin faptele noastre: „Doamne, pleacă de la noi, pentru că legile Tale ne încurcă afacerile, pentru că mila Ta ne costă prea mult, pentru că adevărul Tău ne deranjează liniștea”, El Se retrage în tăcere. Și ce rămâne în urmă? Rămâne o cetate bogată poate în bunuri, dar pustiită de prezența lui Dumnezeu, o cetate plină de lucruri, dar lipsită de viață veșnică.
Să ne privim, asadar, fiecare propria viață. De câte ori nu am alungat și noi prezența lui Hristos din inima noastră pentru a ne proteja micile noastre interese? De câte ori nu am amânat rugăciunea, Spovedania sau fapta cea bună pentru că eram prea ocupați să adunăm, să construim sau să ne asigurăm un viitor pământesc? Să nu uităm avertismentul Mântuitorului: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul său?” (Marcis 8, 36).
Răspunsul la Evanghelia de astăzi este o chemare la o profundă schimbare a priorităților noastre. Suntem chemați să privim la oamenii din jurul nostru – la soț, la soție, la copii, la părinți, la vecini și la străinii aflați în nevoie – nu ca la niște resurse sau obstacole, ci ca la niște suflete de o valoare infinită pentru care Hristos A murit și A înviat. Suntem chemați să alegem întotdeauna omul în locul lucrurilor, relația în locul profitului, dragostea în locul câștigului egoist.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de orbirea lăcomiei și de frica de a ne pierde confortul material. Să ne dăruiască ochi duhovnicești ca să vedem în fiecare semen chipul Său și să ne învrednicească să Îl primim pe Hristos în casele și în inimile noastre, nu să Îl alungăm, ci să Îi spunem cu smerenie: „Rămâi cu noi, Doamne, căci viața noastră fără Tine nu este decât o adunare de lucruri trecătoare, dar cu Tine devine moștenire a Împărăției Tale!”. Amin.
