Într-o seară de toamnă, un bărbat se întoarce de la serviciu după o zi în care aproape că nu avusese timp să se așeze. Lucrează de ani buni, iar mâinile îi sunt aspre de la muncă; îl dor spatele și genunchii, dar știe că dimineața trebuie să se ridice din nou, fiindcă ratele casei nu se plătesc singure, iar copiii încă au nevoie de sprijinul lui. Când intră pe ușă, soția îl întâmpină cu o veste despre o cheltuială neprevăzută, iar el simte cum oboseala se amestecă, pentru o clipă, cu neputința. Ar avea motive să ridice glasul, să-și verse nemulțumirea asupra celor din casă, să spună că nimeni nu înțelege cât duce pe umeri, însă își lasă geaca pe spătarul scaunului, se așază la masă și o întreabă pe soție ce mai este de făcut.
Mai târziu, după ce ceilalți se retrag, rămâne singur în bucătărie. Pe masă se află o cană de ceai răcit, câteva hârtii cu socoteli și telefonul pe care a primit, în timpul zilei, un mesaj de la un coleg aflat în necaz. Îl citise în grabă și își spusese că va răspunde când va avea timp. Acum îl caută din nou, îl sună și stă de vorbă cu omul acela câteva minute, deși ar avea nevoie, înainte de orice, să se odihnească. Nu face nimic spectaculos și nici nu se gândește că ar săvârși o faptă vrednică de laudă. Pur și simplu, își amintește că și celălalt are o povară pe care poate nu o vede nimeni.
Înainte de culcare, își face semnul crucii în fața icoanei din colțul camerei și rostește o rugăciune scurtă pentru familia lui, pentru colegul pe care l-a ascultat și pentru ziua care urmează. Nu știe cum va rezolva toate problemele și nici nu primește, în acea seară, vreo înștiințare că lucrurile se vor îndrepta. Se culcă având aceleași griji cu care venise acasă, dar fără să fi lăsat grijile să-i răpească bunătatea.
Asemenea omului acestuia trebuie să ne apropiem și de viața Sfântului Dimitrie Basarabov, înțelegând că smerenia nu înseamnă să fii lipsit de necazuri, iar credința nu te scutește de oboseală, de lipsuri sau de zilele în care simți că nu mai poți. Ea se vede în felul în care alegi să te porți atunci când ești încercat, în puterea de a nu răni un om doar pentru că tu însuți suferi și în grija de a păstra un loc pentru Dumnezeu chiar și atunci când mintea îți este ocupată de toate problemele vieții.
Poate că nimeni nu va afla vreodată cum și-a petrecut acel bărbat seara, după ce a închis telefonul și a stins lumina. Pentru cei din jur, va rămâne un om obișnuit, cu serviciul lui, cu facturile de plătit și cu oboseala pe care o duce în fiecare dimineață la lucru. Dumnezeu însă cunoaște și lupta pe care omul nu o povestește nimănui, iar această taină a vieții lăuntrice ne ajută să înțelegem de ce sfințenia nu poate fi judecată după aparențe și nici redusă la faptele pe care lumea le observă.
