Sfânta Evanghelie ne pune înainte una dintre cele mai cutremurătoare, dar și cele mai pline de nădejde icoane ale întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Mântuitorul Hristos trece Marea Galileii și ajunge în ținutul Gherghesenilor. Nu trece întâmplător, nu Se plimbă fără scop. Trece furtuna mării pentru un singur om. Pentru un om pe care societatea de atunci îl aruncase deja la marginea existenței, un om pe care comunitatea nu îl mai putea controla, nu îl mai putea ajuta și pe care îl izolase complet.
Textul evanghelic ne spune că acest om nu mai locuia în casă, ci în morminte. Era dezbrăcat de haine, era legat în lanțuri pe care le sfărâma și rătăcea zi și noapte prin locuri pustii, strigând și tăindu-se cu pietre. Câtă durere ascunde această imagine! Dar dacă privim dincolo de cadrul istoric și de manifestările spectaculoase ale posesiunii, descoperim în acest om din Gherghesa o imagine fidelă a omului contemporan, a societății în care trăim noi astăzi.
Ce înseamnă să nu mai locuiești în casă, ci în morminte?\
Casa reprezintă spațiul comuniunii, locul unde ești acoperit de dragoste, unde te aduni cu cei dragi, unde există căldură și viață. Mormântul este spațiul izolării, al întunericului, al lucrurilor moarte. Câți oameni de lângă noi nu mai trăiesc astăzi în „casă”, adică în comuniune sinceră și curată cu ceilalți, ci s-au închis în „mormintele” propriilor frământări?
Trăim într-o lume mai conectată ca niciodată prin tehnologie, dar paradoxal, mai însigurată ca oricând. Mormântul omului modern este adesea propria cameră în care se izolează cu un ecran în mână, este propria minte macinată de anxietate și depresie, este sufletul îmbolnăvit de dependențe – de substanțe, de jocuri, de pornografie, de muncă excesivă sau de fuga patologică de sine.
Demonizatul era dezbrăcat de haine. În graiul duhovnicesc, haina reprezintă harul lui Dumnezeu, veșmântul de lumină primit la Sfântul Botez, dar și demnitatea morală, pudoarea, bunul-simț. Păcatul și patima îl dezbracă pe om de toate acestea. Îl lasă gol în fața propriilor slăbiciuni, expus rușinii și deznădejdii. Omul stăpânit de resentimente, de ură, de mândrie sau de poftă ajunge să se dezbrace de haina păcii și a rațiunii. Se dezbină în interiorul său: vrea binele, dar face răul; caută fericirea, dar se adâncește în suferință. Se taie singur cu „pietrele” propriilor alegeri greșite și ale proceselor de conștiință neasumate prin Spovedanie.
Dar iată că în acest peisaj al zbuciumului și al morții apare Hristos. Iisus coboară din corabie și pășește exact în teritoriul durerii acestui om. Hristos nu se teme de mormintele noastre interioare. Nu se scârbește de mizeria sufletului nostru, nu trece pe partea cealaltă a drumului așa cum fac adesea oamenii când văd un om prăbușit. El vine în întâmpinarea celui izolat.
Să observăm ce face răul când Se apropie Hristos. Legiunea de demoni strigă: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinuie!”. Răul simte prezența lui Dumnezeu ca pe un chin, pentru că Dumnezeu este lumină, iar lumina dă la o parte întunericul. Dar Mântuitorul nu vine să chinuie omul, ci să îl elibereze. Prin cuvântul Său plin de putere, El alungă duhurile necurate, îngăduindu-le să intre în turma de porci – simbol al patimilor grele și al lipsei de curăție – care se aruncă în adâncul mării. Răul este întotdeauna distructiv și purtător de moarte; el vrea să arunce totul în prăpastie. Dumnezeu însă este Ziditorul și Restauratorul vieții.
Iar tabloul final al Evangheliei este de o frumusețe negrăită, o adevărată teologie a vindecării sufletului dezbinat. Când vin locuitorii cetății să vadă ce s-a întâmplat, îl găsesc pe omul care altădată băga spaima în toți șezând la picioarele lui Iisus, îmbrăcat și întreg la minte.
Ce schimbare radicală! Mai întâi, omul șade la picioarele lui Iisus. Nu mai aleargă fugar prin pustiu, nu se mai zbate în lanțuri, ci își găsește odihna și limanul. A stat la picioarele Învățătorului ca un ucenic, într-o stare de ascultare, de smerenie și de pace. Apoi, este îmbrăcat. I s-a redat haina demnității, veșmântul harului și al bunei-cuviințe. Și, cel mai important, este întreg la minte. Pacea lui Hristos i-a adunat mintea împrăștiată și rănită. Mintea care înainte era sfâșiată de teroare și de gânduri haotice a devenit din nou capabilă de rațiune luminată, de discernământ și de rugăciune.
Tămăduirea pe care o aduce Hristos în viața noastră nu este doar o simplă liniștire psihologică sau o rezolvare de suprafață a problemelor. Ea este o reașezare a omului în starea sa primordială. Hristos ne ia din izolarea păcatului și ne redă capacitatea de a iubi, de a fi în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Când omul se vindecă duhovnicește, el nu mai vede în cel de lângă el un dușman sau un străin, ci un frate.
Frățietatea voastră, fiecare dintre noi purtăm în suflet zone de zbucium, mici sau mari „morminte” în care ne îngropăm uneori bucuria, nădejdea și curăția. Poate că purtăm în noi frica de viitor, poate că purtăm răni vechi nevindecate din familie, poate că ne luptăm cu patimi care ne robesc de ani de zile și pe care nu le știe nimeni. Ne simțim uneori neputincioși, ca legați în lanțuri pe care nu le putem rupe singuri.
Vestea cea bună a Sfintei Evanghelii de astăzi este că Hristos trece marea vieții noastre tulburate exact pentru noi. El vine la marginea sufletului nostru și întreabă: „Cum îți este numele?”. Iar noi, în Taina Sfintei Spovedanii, suntem chemați să ne deschidem inima, să ne recunoaștem neputințele, să ne mărturisim „legiunea” de gânduri și slabiciuni și să I le punem la picioare.
Să nu ne temem să venim la Hristos așa cum suntem, dar să nu rămânem așa cum suntem. Să căutăm Biserica, Sfintele Taine, rugăciunea stăruitoare și povața duhovnicească. Căci doar aproape de Sfântul Altar, doar împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului, omul modern își poate regăsi îmbrăcămintea sufletului, întregimea minții și liniștea inimii.
Să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să alunge din viața noastră orice duh de dezbinare, de frică și de izolare, să ne îmbrace în veșmântul pocăinței și să ne învrednicească să ședem pururea cu mintea luminată la picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne, Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel ce ai potolit furtuna mării și ai adus pacea în sufletul cel zbuciumat din Gherghesa, caută cu milostivire spre noianul frământărilor noastre. Coboară în mormintele patimilor noastre, scoate-ne din izolarea păcatului și tămăduiește sufletele noastre dezbinate. Îmbracă-ne în haina harului Tău, luminează-ne mintea cu lumina Evangheliei Tale și ne dăruiește pacea Ta care covârșește toată mintea, ca vindecați și restaurați, să-Ți aducem mărire, mulțumire și închinare, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
