Sunt sfinți despre care Biserica ne vorbește prin multe cuvinte și sunt sfinți a căror viață pare, la prima vedere, atât de îndepărtată de felul în care trăim noi, încât ne întrebăm ce am putea învăța de la ei.
Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău face parte dintre acei oameni ai lui Dumnezeu a căror viață nu poate fi înțeleasă dacă o privim numai prin ceea ce au făcut în afara lumii, pentru că adevărata lui lucrare s-a petrecut în adâncul inimii.
A trăit în Moldova secolului al XVII-lea, într-o vreme în care credința era apărată nu prin vorbe multe, ci prin vieți care puteau să mărturisească singure adevărul. S-a născut într-o familie de credincioși din satul Mesteacăn, iar încă din copilărie, atunci când părinții îl duceau la slujbele Mănăstirii Tazlău, a simțit în suflet acea chemare pe care tradiția Bisericii o numește „dumnezeiescul dor”.
De tânăr a intrat în mănăstire, a deprins ascultarea și rugăciunea, a primit chipul călugăresc și, deși a fost hirotonit diacon și preot fără să-și dorească aceasta, a devenit un povățuitor căutat de oameni. Mai târziu s-a retras în peștera din Măgura Tazlăului, unde și-a petrecut viața în post, priveghere și rugăciune. Biserica îl prăznuiește la 9 septembrie și l-a trecut în rândul sfinților în anul 2008.
Dar poate că tocmai aici începe întrebarea care ne privește pe noi: de ce un om ar alege să lase în urmă ceea ce ceilalți caută toată viața?
Chiriac putea să rămână în mănăstire, putea să fie preot, putea să fie căutat de oameni, putea să primească cinste și să aibă un loc cunoscut între ceilalți. În schimb, dorul lui după Dumnezeu l-a făcut să urce spre Măgura Tazlăului și să caute singurătatea peșterii. Nu pentru că ar fi urât oamenii și nici pentru că lumea creată de Dumnezeu ar fi fost rea, ci pentru că înțelesese un lucru pe care noi îl uităm foarte ușor: omul care nu mai știe să rămână singur cu Dumnezeu ajunge, încetul cu încetul, să nu mai știe nici cine este.
Noi trăim într-o lume în care singurătatea este aproape imposibilă. Când rămânem singuri, aprindem televizorul, luăm telefonul, deschidem o rețea de socializare, ascultăm ceva, citim ceva, vorbim cu cineva. Tăcerea ne neliniștește. O cameră în care nu se aude nimic ni se pare goală. O zi în care nu primim mesaje ne face să credem că am fost uitați. Ne este greu să stăm câteva minute fără să căutăm un zgomot care să ne țină ocupați.
Sfântul Chiriac a făcut tocmai contrariul. A intrat în tăcere pentru ca să poată auzi ceea ce zgomotul lumii acoperă.
Peștera lui nu era o evadare din viață, ci locul în care viața lui se adâncea. Acolo, în frig, în priveghere și în nevoință, el nu avea înaintea lui lucrurile pe care le avem noi: confortul, distracția, conversațiile fără sfârșit, preocuparea permanentă pentru ce fac ceilalți. Avea înaintea lui propria inimă. Și, când omul rămâne singur înaintea lui Dumnezeu, începe să vadă lucruri pe care în mijlocul mulțimii nu le-ar fi observat niciodată.
Își vede frica.
Își vede mândria.
Își vede nerăbdarea.
Își vede patimile.
Își vede gândurile.
Și tocmai de aceea rugăciunea adevărată nu este întotdeauna ușoară. Când te rogi cu adevărat, nu te întâlnești numai cu Dumnezeu, ci și cu omul care ești tu.
Cuviosul Chiriac a ales această întâlnire.
A mâncat puțin, o singură dată pe zi, după apusul soarelui, priveghea nopțile și se odihnea doar puțin, iar viața lui a devenit o lucrare neîntreruptă a rugăciunii. Sursele bisericești îl prezintă ca pe un om care a dobândit rugăciunea curată, discernământul și daruri duhovnicești prin care îi ajuta pe cei care veneau la el.
Noi nu suntem chemați să imităm mecanic nevoințele unui pustnic. Nu toți putem merge într-o peșteră, nu toți putem posti asemenea lui și nici nu acesta este rostul vieții noastre. Dar putem înțelege duhul vieții lui.
Putem înțelege că sufletul are nevoie de un loc în care să tacă.
Are nevoie de câteva clipe în care să nu mai fie preocupat de ceea ce spun ceilalți despre el, de ceea ce are celălalt, de cine l-a supărat, de ce a spus cineva, de ce a făcut cineva. Are nevoie să stea înaintea lui Dumnezeu fără mască.
Poate că pentru omul de astăzi peștera Sfântului Chiriac nu trebuie căutată în munți. Poate că ea poate începe într-un colț liniștit al casei, într-o biserică aproape goală, într-o plimbare făcută fără telefon, într-o dimineață în care omul se ridică puțin mai devreme și își face timp pentru rugăciune. Important este să existe acel loc în care sufletul să nu mai fie tras în toate direcțiile.
Pentru că omul care nu se mai oprește ajunge să nu mai știe unde merge.
Și aici viața Sfântului Chiriac devine foarte actuală.
Noi avem astăzi mai multe mijloace de comunicare decât orice generație dinaintea noastră și, cu toate acestea, oamenii se simt adesea mai singuri. Putem vorbi instantaneu cu cineva aflat la mii de kilometri, dar uneori nu mai știm să vorbim cu omul care stă lângă noi. Știm ce se întâmplă în viețile unor oameni pe care nu-i cunoaștem, dar nu mai avem timp să privim în ochii propriului copil. Știm ce se discută pe internet, dar nu mai știm ce se întâmplă în propriul nostru suflet.
Sfântul Chiriac ne întoarce de la zgomot spre inimă.
Și nu întâmplător unul dintre chipurile cele mai puternice ale vieții sale este rugăciunea neîncetată. El nu a privit rugăciunea ca pe o obligație pe care trebuie să o îndeplinești pentru ca apoi să te întorci la viața adevărată. Pentru el, rugăciunea devenise viața însăși.
Aici avem mult de învățat.
Pentru mulți dintre noi, rugăciunea rămâne undeva la marginea zilei. Ne rugăm când avem nevoie de ceva. Ne rugăm când ne este frică. Ne rugăm când cineva este bolnav. Ne rugăm când trecem printr-o încercare și vrem ca Dumnezeu să schimbe împrejurarea. Dar Sfântul Chiriac ne arată o rugăciune care nu Îl caută pe Dumnezeu numai pentru ceea ce poate primi de la El. Îl caută pe Dumnezeu pentru Dumnezeu.
Aceasta este o schimbare mare în viața unui om.
Când începi să te rogi nu doar pentru ca Dumnezeu să-ți rezolve problemele, ci pentru ca inima ta să se apropie de El, atunci rugăciunea începe să lucreze în tine. Nu mai este doar o cerere. Devine întâlnire.
Și această întâlnire îl schimbă pe om.
De aceea oamenii veneau la Cuviosul Chiriac. Nu pentru că în peștera lui exista vreo formulă secretă, ci pentru că întâlneau un om care își curățise viața prin rugăciune, post, ascultare și smerenie. Încă din timpul vieții era socotit sfânt de popor, iar Sfântul Ierarh Dosoftei, care l-a cunoscut, îl amintește între părinții „înalți la podvig și plecați la smerenie adâncă”.
Ce cuvânt frumos: smerenie adâncă.
Nu smerenie spusă.
Nu smerenie afișată.
Nu smerenie folosită pentru a primi laude.
Smerenia adevărată se vede atunci când omul nu mai simte nevoia să fie centrul tuturor lucrurilor.
Iar aceasta este una dintre marile lupte ale omului contemporan. Trăim într-o cultură în care fiecare este încurajat să se pună pe sine în mijlocul lumii. Imaginea proprie devine importantă, opinia proprie trebuie să fie auzită, succesul trebuie arătat, viața trebuie prezentată într-o anumită lumină. Chiar și lucrurile intime ajung să fie expuse pentru a primi aprobarea celorlalți.
Sfântul Chiriac merge în direcția opusă.
El se ascunde.
Și tocmai ascunzându-se de slava oamenilor îl găsește Dumnezeu.
Este o taină pe care lumea nu o înțelege: omul care aleargă după lumină pentru sine ajunge adesea să rămână gol înăuntru, în timp ce omul care se ascunde în Dumnezeu poate ajunge să lumineze fără să-și propună aceasta.
Cuviosul Chiriac nu a avut nevoie de o scenă.
A avut nevoie de o peșteră.
Nu a avut nevoie de aplauze.
A avut nevoie de rugăciune.
Și, totuși, numele lui a rămas în memoria Bisericii.
A rămas pentru că sfințenia nu depinde de cât de mult vorbește lumea despre tine în timpul vieții. Sfințenia se lucrează în ascuns și se descoperă atunci când Dumnezeu voiește.
Mai este ceva în viața Sfântului Chiriac care merită să ne oprească atenția: ascultarea.
Într-o lume în care libertatea este adesea confundată cu posibilitatea de a face tot ce îți trece prin minte, ascultarea pare o slăbiciune. Omul modern vrea să nu-i spună nimeni ce să facă. Vrea să decidă singur, să-și urmeze dorințele, să-și construiască propria morală și, uneori, chiar propriul Dumnezeu.
Dar ascultarea Sfântului Chiriac nu era supunerea unui om lipsit de voință. Era libertatea unui om care alesese să nu mai fie rob propriului ego.
A asculta de Dumnezeu înseamnă să accepți că adevărul nu începe și nu se termină cu mine.
Înseamnă să poți primi un cuvânt care te corectează.
Să poți spune: „Am greșit.”
Să poți merge la spovedanie fără să-ți justifici fiecare păcat.
Să poți primi sfatul duhovnicului chiar atunci când nu îți place.
Să poți renunța la o dorință atunci când înțelegi că te duce într-o direcție greșită.
Aceasta este o libertate pe care lumea o înțelege greu, pentru că adevărata libertate nu înseamnă să faci orice. Înseamnă să nu mai fii condus de orice.
Sfântul Chiriac a ajuns în pustie după ce deprinsese mai întâi ascultarea în mănăstire. Nu a fugit direct în peșteră pentru a-și construi propria lui regulă de viață, ci a crescut duhovnicește prin ascultare, rugăciune și nevoință, iar abia apoi a intrat în pustnicie.
Aici se află o lecție importantă pentru noi.
Nu putem cere libertatea Duhului dacă nu vrem mai întâi să ne lepădăm de robia propriilor patimi.
Omul care nu-și poate controla furia nu este liber.
Omul care nu se poate opri din a vorbi de rău nu este liber.
Omul care nu poate renunța la ceea ce îi face rău nu este liber.
Omul care nu poate ierta nu este liber.
Poate să aibă bani, putere, funcție și influență, dar dacă este condus din interior de mânie, invidie, poftă, frică sau mândrie, libertatea lui este doar o aparență.
Sfântul Chiriac ne arată un alt drum.
Drumul care trece prin disciplină, rugăciune și răbdare până la libertatea inimii.
De aceea, viața lui nu trebuie privită ca o poveste frumoasă despre un pustnic dintr-un veac îndepărtat. Este o chemare adresată nouă.
Pentru că și noi avem nevoie de pustie.
Poate nu de pustia muntelui, dar de pustia în care omul își curăță mintea de zgomot și își întoarce inima către Dumnezeu.
Avem nevoie de momente în care să nu mai fugim de noi înșine.
Avem nevoie să stăm înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce suntem, nu cu ceea ce vrem să pară că suntem.
Și, mai ales, avem nevoie să redescoperim rugăciunea ca pe o lucrare a inimii.
Sfântul Chiriac a fost și apărător al dreptei credințe într-o vreme în care în ținutul Neamțului existau presiuni și influențe calvine venite din Transilvania. Pentru el, credința nu era o etichetă moștenită și nici o tradiție pe care o păstrai din obișnuință. Era adevărul pentru care merita să trăiești și să te ostenești.
Și aici se întâlnește din nou viața lui cu lumea noastră.
Astăzi nu mai suntem puși în fața acelorași dispute religioase, dar suntem înconjurați de alte presiuni. Ni se spune în fiecare zi ce ar trebui să dorim, ce ar trebui să admirăm, ce înseamnă succesul, ce înseamnă libertatea, cum ar trebui să arate fericirea și chiar ce ar trebui să credem despre noi înșine.
Dacă nu avem o temelie, ne schimbăm după fiecare voce care vorbește mai tare.
Credința devine atunci o haină pe care o purtăm când ne convine.
Sfântul Chiriac ne amintește că omul trebuie să știe pentru ce trăiește.
Nu poți să aperi ceea ce nu cunoști.
Nu poți să iubești o credință pe care nu ai cercetat-o.
Nu poți să rămâi statornic dacă Dumnezeu este doar un cuvânt pe care îl rostești din obișnuință.
De aceea, poate că una dintre cele mai mari nevoințe ale creștinului de astăzi este să-și cunoască credința. Să citească Evanghelia. Să citească Scriptura. Să meargă la biserică nu numai când are nevoie de ceva. Să întrebe. Să învețe. Să vorbească cu duhovnicul. Să nu lase sufletul să fie format de internet mai mult decât este format de Biserică.
Sfântul Chiriac a căutat sfatul părinților duhovnicești și a cercetat mănăstirile Moldovei, adunând învățături folositoare și deprinzând lucrarea rugăciunii.
Aceasta este o diferență esențială între omul care doar declară că este credincios și omul care își lucrează credința.
Credința nu se moștenește ca o casă sau ca un nume.
Poți să te naști într-o familie creștină și să rămâi departe de Dumnezeu.
Poți să știi toate obiceiurile și să nu ai rugăciune.
Poți să porți cruce la gât și să nu porți crucea în inimă.
Cuviosul Chiriac ne amintește că Dumnezeu nu cere de la noi o aparență religioasă, ci o inimă care se întoarce cu adevărat către El.
Poate tocmai de aceea viața lui a fost atât de simplă și atât de grea în același timp.
A ales ceea ce lumea nu alege.
A ales răbdarea în locul grabei.
A ales tăcerea în locul zgomotului.
A ales rugăciunea în locul împrăștierii.
A ales ascultarea în locul voii proprii.
Și toate acestea au dus la un singur lucru: la curățirea inimii.
Iar omul care își curăță inima începe să vadă altfel lumea.
Începe să vadă suferința celuilalt.
Începe să judece mai puțin.
Începe să ierte.
Începe să nu mai aibă nevoie să câștige fiecare ceartă.
Începe să înțeleagă că Dumnezeu nu i-a dat viața pentru a avea mereu dreptate, ci pentru a învăța să iubească.
Aceasta este, poate, una dintre cele mai frumoase moșteniri pe care Sfântul Chiriac ne-o lasă.
Nu ne cheamă să fugim din lume.
Ne cheamă să nu ne pierdem în ea.
Ne cheamă să avem în mijlocul vieții noastre un loc în care Dumnezeu să poată vorbi.
Iar dacă astăzi nu putem urca la peștera din Măgura Tazlăului, putem începe prin a face loc liniștii în propria noastră casă și în propria noastră inimă.
Poate că primul pas este să închidem pentru câteva minute telefonul și să deschidem Evanghelia.
Poate că este să intrăm într-o biserică atunci când nu avem nimic de cerut.
Poate că este să mergem la spovedanie și să spunem adevărul despre noi fără să ne mai apărăm.
Poate că este să ne ridicăm dimineața și să spunem o rugăciune înainte ca lumea să înceapă să ne ceară ceva.
Acolo începe pustia noastră.
Nu într-un munte îndepărtat, ci în clipa în care omul încetează să mai fugă de Dumnezeu și începe să stea înaintea Lui.
Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău a trecut la Domnul în jurul anului 1660 și a fost înmormântat în pridvorul bisericii Mănăstirii Tazlău. Trupul său a fost găsit nestricat după dezgropare, iar cinstirea lui a continuat în Biserică.
Dar poate că cel mai frumos lucru pe care îl putem spune despre el nu este că a fost un mare pustnic, nici că a primit darul rugăciunii curate și nici că Dumnezeu a lucrat prin el minuni.
Cel mai frumos este că un om din Moldova, într-un veac îndepărtat, a reușit să-și păstreze inima atât de aproape de Dumnezeu încât viața lui a devenit pentru ceilalți un loc de întâlnire cu Dumnezeu.
Și poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o luăm cu noi astăzi.
Când oamenii se întâlnesc cu mine, pleacă mai aproape de Dumnezeu sau mai departe?
Când intră cineva în casa mea, găsește acolo pace sau găsește ceartă?
Când un om îmi spune durerea lui, găsește la mine judecată sau înțelegere?
Când copilul meu mă privește, vede în mine doar un om preocupat de bani și de probleme sau vede și un om care se roagă?
Nu trebuie să răspundem cu glas tare.
Dumnezeu știe răspunsul.
Sfântul Chiriac nu ne cere să fim ceea ce nu putem fi. Ne arată doar că orice om poate începe să se apropie de Dumnezeu atunci când încetează să mai fugă de liniște, de adevăr și de propria inimă.
Iar dacă vom reuși să facem, măcar puțin, loc lui Dumnezeu în viața noastră, atunci și casele noastre, și familiile noastre, și sufletele noastre vor începe să se schimbe.
Cu rugăciunile Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
