Pregatirea spoveaniei (II)4 min read

Ne învaţă Părinţii, mai ales Sf. Nicodim Aghioritul, dar şi toţi Părinţii într-un glas, că spovedania trebuie să fie concisă. Scaunul de spovedanie nu este un loc unde trebuie să ne povestim toate ale noastre.

E adevărat, atunci când nu ne ascultă nimeni – şi de multe ori nu prea sunt oameni care să ne asculte, n-au disponibilitatea – uneori părinţii duhovnici sunt priviţi ca oameni care au răbdare şi care pot să ne asculte toate problemele noastre.

Aşa este, au şi această menire, dar nu atât la spovedanie! Dacă avem vreun necaz, vreo problemă, vreo întrebare, îl căutăm pe părintele în afara spovedaniei.

Când stăm în genunchi şi când facem Taina Mărturisirii – acesta e cuvântul mai frumos pentru această Taină – atunci să mărturisim!

Ce mărturisim? Păcatele.

Fără detalii inutile, fără povestiri ale trecutului nostru care nu interesează pe părintele şi, într-un fel, nici pe Dumnezeu.

 La Taina Sfintei Spovedanii se mărturisesc păcatele, simplu şi concis, fără detalii şi informaţii suplimentare.

Dar spovedania, în acelaşi timp, trebuie să fie şi clară!

Concisă şi clară!

Ce inseamnă asta?

Fără ocolişuri şi ascunzişuri.

Păcatului trebuie să-i spunem pe nume, aşa cum e numit, nu într-un mod voalat, nu eufemistic, nu pe îndoite – <Ei, părinte, am greşit şi eu, am fost ispitit, am căzut şi eu într-un păcat…> Care-i acel păcat? Cum se cheamă el? De câte ori s-a intâmplat?

Şi aici e foarte important: deşi spun Părinţii că spovedania trebuie să fie concisă, ea trebuie să fie însoţită de acele amănunte care sunt de folos pentru a arăta gravitatea păcatului nostru şi care sporesc, într-un fel, şi prin mărturisirea aceasta cu detaliile acestea, simţământul de păcătoşenie şi de pocăinţă.

Este exemplul cel mai la îndemână pe care l-am mai dat şi pe care îl voi mai da: scrie într-un întreptar de spovedanie „Am furat”.

Dacă spun numai atât, uneori s-ar putea să fie insuficient, pentru că este una să fi furat pe când era CAP-ul, este alta să fi furat de la un bogătaş, este alta să fi furat pentru că n-au avut copiii tăi ce să mănânce, este alta să fi furat de la o femeie văduvă, o femeie săracă, o femeie care poate numai din aceea putea să trăiască. Tot furt este! Este alta să furi din banii care se pun la cutia milei, să furi din biserică… Deci este important să spun de unde am furat şi ce am făcut cu furtul meu.

Dar este inutil şi prihănitor şi plec mai împovărat să spun că nu am furat singur, că a mai fost cineva cu mine la furat sau că, oricum, toată lumea fură. Deci nu dăm vina pe altcineva şi nu ne scuzăm păcatele! Eu şi cu Dumnezeu suntem la Taina Sfintei  Spovedanii. Ce face X, ce face Y, e treaba lui cu Dumnezeu.

Nimeni nu ne împinge la păcat. Nicio ispită nu poate fi atât de mare încât să spunem că n-avem nicio vină în noi.

Ultimul cuvânt în a face un păcat, da sau nu în faţa unui păcat, în ultimă instanţă este al nostru.

Nimeni nu ne duce de mână la păcat, nici măcar diavolul. 

Să vă spun o întâmplare pe care ne-o relatează Patericul, o carte cu întâmplări şi cuvinte din viaţa Părinţilor din pustie din secolul IV: Intr-o mănăstire un frate era în Postul Mare.

Şi, mâncarea la trapeză, la masa de obşte, fiind de post, fratele nostru avea o poftă să mănânce un ou. Dar cum să mănânci ou, căci pe vremea aceea nu era nici aragaz, nici cuptor cu microunde. Şi ce-i trece lui prin minte? Ia să coacă un ou într-o lingură la lumânare. Zis şi făcut. Face asta, iar părintele stareţ, cum era obiceiul înainte ca să mai cerceteze pe frate inclusiv la chilie, bate la uşă şi îl prinde pe fratele nostru făcând în Postul Mare un ou la lumânare. Şi, cum am face şi noi dacă am fi în locul lui, zice: Vai, părinte, nu sunte eu de vină, satana m-a ispitit!Şi, în momentul în care fratele s-a justificat, de după sobă se aude un glas, al diavolului, care zice: Nu, părinte stareţ, nici mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva!

Satana nu ne duce niciodată de mână la păcat.

El ne îndeamnă, el ne dă sugestii, el ne pregăteşte terenul, el creează ambianţa pentru a păcătui, dar ultimul cuvânt este al meu. Astfel încât niciodată nu trebuie să dau vina nici pe soţie, nici pe soţ şamd. 

 

Spune Sf. Ioan Scărarul că, atunci când mergem la spovedanie, să spunem aşa: <A mea este rana, al meu este păcatul, din vina mea s-a făcut, din a niciun altuia.> Fiecare să mărturisească păcatul lui. Eu mărturisesc păcatul meu. 

Deci, al patrulea lucru: nu dăm vina pe altcineva şi nu ne scuzăm. 

Locul de spovedanie nu este ceva unde trebuie să dăm bine, unde să apărem bine, unde să avem o imagine foarte frumoasă. Nu, ci timpul când ne spovedim este coşul de gunoi, acolo punem toate lucrurile rele! 

Deci acolo nu avem de ce să ne “strofocăm” ca să ne creăm o imagine bună în faţa părintelui duhovnic. Din contră! Să ştiţi că părinţii duhovnici sunt mai bucuroşi înăuntrul sufletului lor atunci când văd pe cineva care se spovedeşte aşa cum ne învaţă Biserica: simplu, prihănindu-se, fără a da vina pe altcineva, luându-şi asupra lor păcatele pe care le-au făcut. 

Dacă am venit la doctor, de ce să plecăm nevindecaţi? Dacă tot am venit la doctor, de ce să plecăm aşa cum am şi venit, dacă nu câteodată mai împovăraţi? 

Un părinte spovedea, săracul, şi a primit pentru prima dată la spovedit o persoană, o doamnă, care era certată cu jumătate din sat şi prima parte a spovedaniei, dacă nu toată spovedania, a fost o înşiruire de ce probleme are ea cu X sau Y, care aşteptau şi ei la spovedanie, că satul era mic.

Şi părintele, săracul, a avut răbdare, şi la sfârşit i-a spus: „Acum, mătuşă, ar trebui să te dezleg şi pe tine şi pe toţi ceilalţi, că de acum ştiu ce au făcut, ce rost are să mai vină şi ei la spovedit, că mi-ai spus tu ce au făcut!”

va urma…

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments