Privită dumnezeiește,Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“.
Săptămâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam…“
Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase.
„Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie).
Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, … mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase… “ (joi, la Vecernie).
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66).
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău… “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine… să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește,Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea – putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii:
– Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii.
– Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El.
– Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii.
– În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești.
– Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează.
– Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc – Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor.
La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“.
Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce.
„Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi… Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași… Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa…“.
„Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință“. (la Laude).
Pr. Petroniu Tănase-Predici
