Despre fotomodele şi Don Juani22 min read

Există fete urâte aşa cum există şi băieţi urâţi. Ei bine, o parte dintre aceste fete o ţin una şi bună că nu vor să se mărite decât cu cel mai frumos băiat de pe stradă sau din sat. Şi, totuşi, cel mai frumos băiat ia o soţie mai frumoasă şi mai deşteaptă decât ele.

 Ce e de făcut? Sunt predestinate fetele urâte să ia băieţi urâţi? Nu neapărat. Sunt între ele fete a căror frumuseţe fizică e copleşită de gingăşie şi de curăţie. Sunt fete a căror dragoste e atât de puternică încât cei iubiţi, şi frumoşi şi deştepţi, simt că nu mai pot găsi în altă parte aşa ceva. Şi se ajunge la căsnicii fericite.


Dar de cele mai multe ori fetele urâte îşi găsesc băieţi pe măsură. Nu vreau să crezi că scriu despre ei cu aroganţă. De multe ori rămân surprins văzând pe stradă sau în parc perechi care mi se par foarte urâte. Dar e atâta bucurie în ochii lor, încât îmi dau seama că sunt poate mai fericiţi decât mine.

Câteva rânduri către o fată urâtă: poate că nu eşti mulţumită cu înfăţişarea ta. Poate că te-ai săturat de glume şi de ironii. Poate că nu o dată ai plâns deznădăjduită, şi ai întrebat: „De ce, Doamne, de ce?“

O lume întreagă spune că eşti urâtă (aşa ni se pare că stau lucrurile când suntem luaţi peste picior: că toată lumea râde de noi; nu ne dăm seama că lumea e mult mai mare decât cercul nostru de cunoştinţe sau de prieteni).

Întrebarea principală este: ai sau nu dreptul la fericire?

Ştiu că multe fete urâte cad foarte uşor în braţele băieţilor frumoşi care au chef de distracţii de moment. Nu e firesc? Fetele urâte se bucură că monotonia vieţii lor e întreruptă de escapade în care, pentru scurtă durată, se simt băgate în seamă, se simt interesante. Fetele urâte sunt considerate un fel de paria faţă de fetele frumoase, de fotomodele. „Fotomodelele“ au parte de clipe frumoase ori de câte ori şi le doresc (prin „fotomodele“ înţeleg nu numai fetele care pozează pentru diferite reviste, ci fetele care se ajustează după etalonul „90-60-90“).

Am eu dreptul oare să le sugerez fetelor urâte să renunţe la micile lor bucurii pasionale şi să se mulţumească doar cu momente monotone şi apăsătoare? Înainte de a răspunde la această întrebare precizez că există mai multe categorii de fete urâte. Unele pe care alţii le consideră urâte şi unele
care se consideră ele însele urâte. Cele scrise de mine se referă numai la fetele care sunt considerate urâte de către ceilalţi (în privinţa celorlalte nu pot spune decât că se pun în situaţia de a fi tratate ca nişte fete urâte de către băieţii care le intuiesc o anumită inhibiţie şi un anumit complex de inferioritate).

Apoi trebuie să spun cine este cel care se adresează fetelor urâte: nu sunt o frumuseţe rară, nu sunt genul de tip care ia ochii fetelor. Fizicul meu nu este deloc de invidiat: sunt slab, puţin adus de spate. Dar nu sunt considerat nici un tip urât. Sunt de o frumuseţe mediocră, dacă poate exista o asemenea alăturare de termeni. Deci, nu sunt considerat un tip urât. (Spre şansa mea, că dacă eram urât poate ai fi crezut că îţi scriu numai pentru a micşora evaluarea handicapului de care am fi suferit amândoi; poate ai fi crezut că încerc să mă autoconsolez, şi nu este deloc aşa).

Dar, deşi nu sunt un tip urât, şi nici de o frumuseţe rară, totuşi când Claudia m-a văzut pe stradă, într-o mulţime de oameni,  a fost impresionată de mine. Fără să îi treacă prin cap că vom face cunoştinţă şi fără să se gândească că va ajunge soţia mea, le-a spus prietenelor ei că a văzut un tânăr a cărui înfăţişare a dat-o gata. Vreau să îţi spun că aşa ceva ţi se poate întâmpla şi ţie. Chiar dacă alţii te văd urâtă va veni vremea în care cineva te va vedea cu alţi ochi.

Dumnezeu nu e zgârcit cu darurile Sale. Dumnezeu nu a lăsat să vină pe lume fete care să fie un balast pentru ceilalţi. Urâţenia ta e reală numai în momentul în care aspectul fizic se armonizează cu sufletul. Când un suflet este urât, nici măcar frumuseţea fizică nu îl poate acoperi. Dar când şi sufletul şi trupul se remarcă prin urâţenie, e jale.

Marea şansă a fetelor care sunt urâte trupeşte este că au ocazia de a înţelege cât de importantă este frumuseţea lăuntrică. Şi, în timp ce alte fete îşi ocupă timpul vopsindu-se şi fardându-se, sau desenându-şi tatuaje peste tot, ca să fie mai atrăgătoare la plajă, şi desenându-şi inimioare pe unghiiile de la picioare, fetele urâte îşi pot aranja sufletul. Cu sufletul e mult mai greu decât cu părul (mai ales că pentru păr există o gamă largă de fixative şi de vopsele multicolore).

Eşti urâtă. Asta poate fi şansa ta. Îţi poţi da seama mai bine de faptul că frumuseţea sufletească poate fi independentă de frumuseţea fizică. Poţi sta deoparte de ispita falsităţii, a superficialului, ispită care transformă  multe fete frumoase în jucării pentru bărbaţi.

(Poate că citind aceste rânduri fetele frumoase se vor supăra pe mine; totuşi, nu mă aştept să se supere decât cele care sunt atinse de microbul falsităţii, al modei care urâţeşte şi deformează frumuseţea în numele unor standarde îndoielnice.)

Eşti urâtă. Nu-i nimic. Totul e să ai sufletul frumos. Şi frumuseţea lăuntrică se răsfrânge asupra trupului. E adevărat că din ce în ce mai puţini tineri sunt în stare să sesizeze cum se întâmplă acest lucru. Iar dacă nu sunt în stare să sesizeze aceasta, sensibilitatea lor sufletească stă sub semnul întrebării.

Poate ştii că şi sufletul tău e urât. Atunci pregăteşte-te să îl înfrumuseţezi. Nu e nevoie de liposucţie sau de operaţie estetică, nu e nevoie de nimic artificial. E de-ajuns să aduci sufletul la curăţia pe care o aşteaptă de la tine Dumnezeu. Prin aceasta nu vei avea efecte neplăcute în timp şi nici nu există contraindicaţii. Orice om poate merge pe drumul curăţirii sufleteşti. E murdar sufletul tău?
Dacă mi-ai răspuns afirmativ la această întrebare, e bine. Pentru că multe fete din ziua de azi, cu suflet mai murdar decât al tău, nu vor să fie sincere cu ele, nu vor să îşi vadă mizeria lăuntrică. Dacă ştii deci că e ceva de îndreptat, dacă ştii că e ceva care trebuie schimbat, nu şovăi: pune început bun.

Cum e lesne de înţeles, nimeni nu te poate ajuta să te schimbi mai bine decât Dumnezeu. Cere-i aceasta cu stăruinţă şi vei rămâne mirată când vei vedea cu câtă grijă te va modela. Şi Dumnezeu a lăsat pentru suflet şi o baie specială, baia care se numeşte Spovedanie. Cu un părinte duhovnic iscusit, lupta pentru curăţirea sufletului îşi va arăta cu repeziciune roadele.

Nu cred că întrebarea de mai sus a primit de la tine un răspuns negativ, deşi ştiu că nici un creştin nu poate spune că are sufletul curăţit în întregime, căci numai oamenii mândri se consideră curaţi sufleteşte. Mă refe-ream însă la curăţia pe care o aduce viaţa în Hristos: dacă tu ştii că duci lupta cea bună contra patimilor şi a poftelor, chiar dacă nu consideri că sufletul tău e curat (de altfel cu cât cineva sporeşte duhovniceşte, cu atât îşi vede mai bine lipsurile), atunci poţi fi o soţie foarte bună. Curăţenia ta sufletească, dragostea şi gingăşia ta pot umple inima soţului tău de o bucurie pe care soţii „fotomodelelor“ nu o cunosc.

De ce? Pentru că fotomodelele, sigure pe ele şi pline de mândrie, au un mod de a iubi foarte egoist: vor întotdeauna să fie tratate ca nişte regine, vor să fie admirate şi lăudate. Ele iubesc în măsura în care li se oferă posibilitatea de a duce o viaţă comodă. Cred că e foarte plicticos să iubeşti un fotomodel: nu ştiu cum e să simţi că dragostea ta e răsplătită cu nişte sentimente reci. Pentru că de obicei fotomodelele nu au ochi pentru ceilalţi: până şi atunci când iubesc vor să domine, şi le e greu să fie naturale. Or, acesta e avantajul fetelor urâte: că pot desco-peri frumuseţea simplităţii, a sincerităţii, a vieţii din care lipseşte fandoseala.

Ştiu că şi fotomodelele au uneori momente în care simt că se sufocă, că lanţurile iubirii de sine le sugrumă. Dar de obicei crizele de acest fel trec foarte repede, ca şi cum nici nu ar fi avut loc.

Eşti urâtă? Nu dispera. E loc şi pentru tine în Rai. Urâţenia trupească nu e „impediment“ pentru o veşnicie fericită. Roagă-te, şi Dumnezeu te va ajuta să întemeiezi o familie minunată. Nu vreau să îţi scriu mai mult, ca să nu le nedreptăţesc pe fetele frumoase. Aşa că ceea ce scriu de aici încolo e valabil şi pentru ele.

Atunci când doi tineri vor să se căsătorească trebuie să se gândească bine şi dacă fiecăruia îi place cum arată celălalt. Pentru cele mai multe cititoare o astfel de sugestie e inutilă. Dar există şi cititoare care, dintr-o părută râvnă spirituală, spun: „Când o fi să mă mărit, nu contează frumuseţea trupească. Dacă găsesc un băiat cuminte, îmi e de-ajuns.“ O astfel de poziţie nu ţine seama de faptul că Ortodoxia nu neagă trupul. Numai ereticii dispreţuiesc trupul, considerându-l închisoare pentru suflet. De aceea am anumite rezerve faţă de afirmaţia că frumuseţea trupească nu este importantă. Pentru tineri este foarte importantă. Destule poveşti de iubire au eşuat tocmai pentru că brusc băieţii au ajuns la concluzia că fetele sunt prea urâte pentru ei. Când se ajunge la această concluzie după căsătorie e mult mai grav. Din ţânţar problema devine armăsar.

Voi încerca să insist aici nu asupra frumuseţii celui pe care îl vei lua în căsătorie, ci asupra faptului că tu va trebui să fii destul de frumoasă pentru el. Adică în clipa în care vă căsătoriţi în inima lui nu trebuie să existe regretul că nu eşti şi mai frumoasă. Dacă există acest regret încă de la nuntă, se poate transforma în motiv de divorţ: el vede vecine mai frumoase, una îi pică cu tronc, şi într-o clipă are „revelaţia“ că trebuie să vă despărţiţi.

E de la sine înţeles că nu ai vrea să te măriţi cu cineva căruia i-ar zbura ochii după vecine. Dacă ai lua în căsătorie un tânăr care are credinţă în Dumnezeu e puţin probabil să se lase dus de val. Dar ştiu că printre cititoarele mele vor fi şi fete care nu vor ţine seama de sfaturile pe care le dau şi îşi vor lua soţi a căror credinţă e strict teoretică, nu se vede în fapte. E bine ca ele să fie conştiente de realitatea că de la o vârstă sânii o să se mai lase, că anii îşi vor pune amprenta asupra frumuseţii lor (de asta atunci când femeia e însărcinată, şi se îngraşă foarte mult, soţii necredincioşi încep să admire alte femei; şi, în perioada în care femeia nu poate face dragoste, bărbatul se descurcă cu cine poate. De altfel, am văzut că există prea multă îngăduinţă faţă de bărbaţii care, în perioada în care, din cauza sarcinii, soţiile nu mai au dispoziţia să facă dragoste, îşi satisfac poftele sexuale cu alte femei. Oare de ce? Unde mai e iubirea făgăduită?).

Cred că în principiu e bine ca fetele frumoase să îşi ia soţi pe măsură, fetele urâţele să îşi ia soţi pe măsură, şi fetele foarte frumoase să îşi ia soţi pe măsură. Asta ca să se evite anumite tensiuni gen: „Nu vezi că dacă nu te luam eu rămâneai singură?“ sau: „Ce să-ţi spun, te lauzi că eşti mare frumuseţe, dar nu eşti bună la nimic…“ Discrepanţele de acest gen ies la iveală nu peste mult timp.

Asta nu înseamnă că nu poţi fi fericită cu un soţ foarte urât. Ba poţi, numai că trebuie să fii conştientă că prietenii şi rudele îţi vor reproşa acest lucru. Când doi tineri pornesc în viaţă sunt hotărâţi să nu dea doi bani pe criticile celorlalţi; dar, cu anii, dacă necazurile tocesc dragostea (sau mai bine-zis dacă dragostea se lasă tocită de necazuri), atunci aceste critici devin cuţite înfipte în suflet.

Nici mie nu îmi place că nu îţi prezint un punct de vedere foarte precis în ceea ce priveşte importanţa frumuseţii fizice. Mi-aş fi dorit ca lucrurile să fie mai clare. Dar în ceea ce priveşte dragostea dintre doi oameni aspectele sunt foarte nuanţate.

Câteva lucruri pot să-ţi spun fără să îmi fie teamă că greşesc. În primul rând vreau să îţi vorbesc despre Don Juani: ei sunt tipii bine făcuţi, cu muşchi prelucraţi în sala de forţă, care arată ca nişte actori. Câte fete nu s-ar bucura să se mărite cu Antonio Banderas? Foarte multe. Problema este că tipii gen Antonio Banderas au de foarte multe ori un handicap atunci când e vorba de întemeierea unei familii.

Nu mă refer strict la asemănarea cu actorul: cu siguranţă sunt şi monahi care îi seamănă la înfăţişare. Mă refer la asemănarea sufletească, la stilul „Banderas“. Ce înseamnă acest stil? Înseamnă exacerbarea virilităţii, înseamnă culmea trăirii pătimaşe. E greu pentru o fată slabă în credinţă să nu fie topită de un asemenea macho-man. Eu cred că ar trebui priviţi ca nişte exponate de muzeu: nimeni nu se căsătoreşte cu un papagal numai pentru că are aripi frumos colorate.

(Nu cred că e o coincidenţă faptul că Banderas a pus parfumului creat de el numele „Diavolo“. Prin aceasta a dovedit că  la momentul respectiv nu avea nici un pic de respect faţă de valorile spirituale. Trebuie să ne dăm seama de faptul că, atunci când a ales numele „Diavolo“, dumnezeul lui erau patimile. Am primit un parfum „Diavolo“. Nu ştiam ce să fac cu el. Iniţial, m-am gândit să îl dăruiesc mai departe. Dar nu aş fi fost ca fariseii care fug de întinare, prin întinarea altora? Soluţia a dat-o Claudia: parfumul l-am aruncat, şi sticla am spart-o. Ar fi fost groaznic să îmi dau cu el în vreo zi de sărbătoare: fruntea mi-ar fi mirosit a mir, de la miruirea din biserică, iar restul a parfum care face reclamă „neprietenului“.)

Nimeni nu împiedică un macho-man să îşi schimbe orientarea şi să devină un bărbat aşezat, un soţ bun. Dar aceşti campioni ai frumuseţii fizice nu vor să dea cioara din mână pentru porumbelul de pe gard. În spaţiul în care trăiesc sunt nişte stele. Or, dacă ar intra în lupta spirituală, ar trebui să renunţe la mândrie. Şi, cum nu le trece prin cap că bucuriile duhovniceşti sunt mult mai mari decât cele lumeşti, rămân departe de Hristos.

La fel stau lucrurile cu fetele care vor să ia ochii băieţilor. Aveam o prietenă care purta nişte blugi pe care îşi scrisese „Touch me!“ Şi se prefăcea că e mirată că o mai atingeau câte unii pe stradă. De asemenea, fetele care poartă fustiţe milimetrice sau bustiere, se miră că le mai pipăie câte unii prin autobuz. Dar ce e anormal? Oare nu scrie pe fustiţele lor aceeaşi rugăminte: „Touch me! Atinge-mă!“ Mie îmi e milă de aceste fete. Nu îşi dau seama că, îmbrăcându-se aşa, vor avea parte de multă nefericire în viaţa sentimentală. De ce? Pentru că se aseamănă celor care fac trotuarul şi se prezintă ca o sumă de organe. Dar trupul e mult mai mult decât o sumă de organe. Frumuseţea trupească trebuie să fie o oglindă a celei sufleteşti. Şi când încerci să străluceşti numai prin trup, sufletul se ofileşte…

„Şi cu sânii, cum rămâne?“
„Cu ce?“
„Cum cu ce, dom’ne, eşti surd? Cu sânii, cum rămâne? Dacă ne îmbrăcăm toate cuviincios, cum să se mai vadă că suntem bine dezvoltate?“
Of, grea întrebare. Mai ales în ziua de azi, când la mare, multe dintre fostele mele colege de liceu îşi expun pieptul sub razele soarelui.

Încă o paranteză, că tot suntem la capitolul frumuseţe. Am fost mai demult la mare cu soţia mea (duhovnicul ne-a îngăduit să mergem, cu condiţia să căutăm un loc mai retras, ca să nu vedem personaje despuiate). Am găsit un loc oarecum potrivit în care doar câteva fete făceau topless. Într-o zi a venit la noi o foarte bună prietenă de-a soţiei, care stătea într-o staţiune apropiată. Şi, când am auzit că face topless, nu mi-a venit să cred. Nu de alta, dar era poate cea mai aşezată fecioară din parohia ei (şi în ziua de azi puţine fete mai termină facultatea ca ea, „intacte“).

„Dar ce, Danion, e rău? Zi-mi, de ce e rău?“

I-am spus că, dacă după câte a înţeles din credinţa creştină, nu are nici o problemă în a face topless, eu nu am ce să mai adaug. Mi-am dat seama că morala nu ajuta la nimic. Dacă azi merge topless-ul la creştini, mâine o să meargă şi streap-teas-ul. Şi, dacă tot ne dăm singuri dezlegare, de ce să nu meargă şi „Sex on the beach…“, ca să fie echipamentul complet.

Iarăşi nu vreau să se creadă că sunt inhibat. Până să mă apropii de Biserică am fost şi eu la nudism, şi mi se părea foarte palpitant. Dar credinţa creştină te învaţă să vezi lucrurile cu alţi ochi. De asta singurul mod în care mi-am explicat extravaganţa prietenei noastre era că în mintea ei credinţa creştină era înmagazinată pe feliuţe: adică nu avea o minte pătrunsă de adevărul credinţei, ci se mulţumea să respecte pietist o sumă de legi învăţate de la biserică. I s-a spus să nu curvească? Nu curveşte. I s-a spus să nu fumeze? Nu (mai) fumează. Dar nimeni nu i-a spus să nu facă topless. Şi de această dată nu cred că e vina ei că nu a ajuns la o înţelegere mai profundă a credinţei (şi mă întreb: dacă ea nu pricepea de ce nu e bine să îţi arăţi pieptul pe plajă, ce or gândi oare acelea care se dezbracă fără ruşine în văzul tuturor? De altfel, o fostă colegă de liceu tocmai mă invitase să merg cu soţia să facem plajă la nudişti…).

Îmi dau seama că, peste cel mult cincizeci de ani, cei care vor citi această carte vor zâmbi: „Ia uite ce rigorist era ăsta…“ Poate se vor gândi chiar că sufăr de dereglări hormonale sau psihice. Eu încerc însă să rămân pe o poziţie creştină. Şi ce voi face dacă voi afla că peste douăzeci de ani copiii mei vor face nudism? Nu îmi voi schimba nici atunci punctul de vedere? Sau le voi da o educaţie inhibată?

Ştiu că subiectul modă şi îmbrăcăminte a constituit în secolul al XX-lea unul dintre motivele de polemică între creştinii tradiţionalişti şi cei modernişti. Şi în secolul nostru criza se va acutiza, cu siguranţă. Dar asta nu schimbă cu nimic modul în care hainele prezintă persoana. „Spune-mi ce prieteni ai ca să ştiu cine eşti!“ se poate înţelege şi ca „Spune-mi cu ce haine eşti prieten ca să ştiu cine eşti!“ Sau chiar „Spune-mi cum te îmbraci ca să ştiu cine eşti!“ Numai că fraza din urmă este valabilă doar în cazul în care îţi poţi procura hainele care îţi plac (că poţi suspina după lenjerie „tanga“ multă vreme, dacă nu-ţi dau părinţii bani!).

Cred că cel mai mare rău în problema vestimentaţiei îl fac nu tinerii creştini care, din dorinţa de a fi mai arătoşi, se îmbracă în ceva extravagant (greşeala lor este uşor de sesizat). Grav mi se pare atunci când unii tineri creştini se îmbracă într-un fel care stârneşte în ochii celorlalţi aversiune faţă de Biserică. Mă refer aici la fetele îmbrăcate numai în culori închise, de obicei negru, care poartă fuste până la glezne, care merg ca nişte băieţi, fără nici o urmă de feminitate. Ele nu vor să se călugărească (dacă s-ar călugări nu aş avea ce să le reproşez). Ele vor să aibă familie. Dar au o credinţă strict exterioară. Cred că dacă s-au îmbrăcat în negru L-au prins pe Dumnezeu de picior.
 (Eu am fost considerat unul dintre „rebeli“ printre tinerii creştini, tocmai pentru că nu acceptam fariseismul. Datorită poziţiei mele unii se uitau la mine cu suspiciune ca şi cum aş fi fost „oaie neagră“; dacă nu aş fi avut parte de ocrotirea duhovnicului, aş fi suferit mult mai mult din cauza unor astfel de „aleşi“.)

Am văzut atâţia tineri îmbrăcaţi cuviincios venind în fiecare duminică la slujbă, dar având inimile pline de judecarea aproapelui, încât m-am întrebat dacă nu cumva este mai de folos să te îmbraci în culori vii şi să îţi iubeşti aproapele. Bineînţeles că este aşa. Formalismul e un virus care pătrunde cu succes şi printre tineri. Formalismul este transformarea credinţei creştine în ceva mort.

Cei care se îmbracă cuviincios, dar prin inimile lor reci dovedesc lipsa dragostei, sunt veritabile contra-exemple pentru cei care vor să se apropie de Hristos: „Decât să ajungem ca fariseii ăştia…“ Astfel de farisei nici nu intră în Împărăţie, nici pe alţii nu îi lasă să intre.

„Dumnezeu nu ne va întreba în ce ne-am îmbrăcat, ci ne va întreba despre faptele noastre…“ spun unii. Totuşi, cred că o fată care poartă un tricou prin care i se văd foarte uşor sânii îşi dă seama că îi sminteşte pe alţii.

„Şi cu sânii, cum rămâne?“ 
Nu sar peste întrebare, voi reveni mai jos la ea.
Ortodoxia nu oferă câteva sute de porunci pe care dacă le împlineşti te mântuieşti. Ortodoxia te învaţă să înţelegi cum trebuie să faci şi unele şi altele în aşa fel încât să fie bine şi nu rău. Iar când nu ştii, poţi întreba preotul şi nelămurirea se risipeşte. (Cu precizarea că, trăind vremuri de sărăcie duhovnicească, uneori până şi preoţii sunt mai îngăduitori decât trebuie. Un exemplu minor: toţi preoţii ale căror soţii poartă batic în biserică vorbesc despre importanţa acestui simbol. Iar cei ale căror soţii nu poartă batic spun că în fond asta nu are nici o importanţă. Chiar dacă sunt împotriva fariseismului, nu sunt împotriva baticului. Bine face femeia care îl poartă din smerenie şi pentru a recunoaşte că împlinirea ei vine prin bărbat. Aşa cum cred că rău face femeia care, atunci când se împărtăşeşte, îşi scoate batista în care, înainte să o spele, şi-a suflat nasul, şi şi-o pune pe cap.)

Nu a existat nici un sinod prin care să se stabilească cu câţi centimetri mai jos de genunchi trebuie să fie fusta femeilor creştine. Dar sute de ani aceasta nu a fost o problemă. Şi nici astăzi, când de sub unele fustiţe se observă începutul de celulită, fetele nu vor primi de la biserică un îndreptar vestimentar amănunţit de acest gen.

Viaţa în lume presupune curajul permanent de a alege. În mănăstire e mai simplu: uniforma e neagră. În lume trebuie să ştii să te îmbraci astfel încât să nu-i sminteşti pe alţii nici prin extravaganţă, nici prin habotnicie.

Problema îmbrăcăminţii este foarte importantă pentru tine, dacă vrei să te pregăteşti să fii soţie. Există două riscuri: să arăţi sexy, şi atunci un băiat aşezat nu se va uita la tine, sau să arăţi prea „duhovnicească“, şi atunci un tânăr echilibrat se va feri de tine ca de o fanatică.

Cum să te îmbraci pentru a fi luată în seamă de alţii? Nu e greu să dai un răspuns pripit: „Fii ca mass-media, care dă filme cu violenţă numai pentru că o cere piaţa.“

Cum să te îmbraci ca să fii luată în seamă de viitorul tău soţ? În aşa fel încât el să poată citi pe hainele tale anumite trăsături sufleteşti. Îmbracă-te în aşa fel încât să ştie ce vrei să fii pentru el. Pentru desfrânate e uşor să se expună: e foarte simplu să îşi găsească hainele potrivite; de când cu moda Tanga nici nu trebuie să mai se obosească gândindu-se la vestimentaţie. Dar pentru tine e greu. Ştiu că e greu, şi îmi dau seama că ar fi fost mai simplu dacă ar fi existat nişte norme precise prin care frumuseţea lăuntrică să fie evidenţiată la maxim prin vestimentaţie.

Încearcă să găseşti în rândurile mele nu indicaţii precise, ci repere.

Uite însă o indicaţie precisă, cu care s-ar putea să nu fii de acord. De aceea îţi repet că s-ar putea să greşesc făcându-mi publice părerile prin această carte (s-ar putea să par prea tradiţionalist; măcar de aş avea virtutea de a fi tradiţionalist! Pe cât de mare este aversiunea pe care o am faţă de farisei, care vor să fie tradiţionalişti dar nu sunt, pe atât de mare este respectul pe care îl am faţă de cei a căror viaţă este luminată de Duhul Sfânt. Aceştia, fără a-şi trâmbiţa tradiţionalismul, îl practică.).

Indicaţie: cred că e bine ca fetele să nu îşi vopsească părul. Cred că o fată care se vopseşte poate fi mai frumoasă, mai senzuală decât una care nu o face, dar nu mai poate fi ea însăşi. Nu pretind că poziţia mea faţă de vopsitul părului e cea mai bună. Mama unui părinte duhovnic pe care îl apreciez mult şi-a vopsit părul. E o femeie în vârstă, şi încearcă să ducă o viaţă creştină. Deşi vrea să înveţe de la fiul ei cât mai multe despre trăirea ortodoxă, totuşi în problema vopsitului nu împărtăşeşte punctul de vedere al acestuia.

Eu nu sunt de acord cu opinia unor creştini habotnici care spun că cine moare cu părul vopsit se duce în iad. Dar cred că cine îşi vopseşte părul şi încearcă să îşi cultive o nouă identitate, în loc de a se regăsi, se îndepărtează de sine. Numai pentru vopsitul părului nu cred că s-a dus nimeni în iad. Dacă printre cei care au ajuns acolo au fost şi femei care s-au vopsit (şi sunt destule), au ajuns nu din cauza vopselei, ci din cauza întregului mod de viaţă în care au refuzat să primească înnoirea pe care o aduce Hristos.

Ca să nu lungesc acest capitol, voi reveni la întrebarea la care am promis un răspuns: „Şi cu sânii, cum rămâne?“

S-au făcut sondaje de opinie în rândul bărbaţilor: „Ce vă place la o femeie?“ Rezultatele au fost favorabile pentru părul lung şi pentru sâni. Părul lung îmi place şi mie. O fată cu păr lung mi se pare mult mai drăguţă decât una cu păr scurt. Totuşi, gusturile nu se discută (deşi poate constata oricine că o fată tunsă băieţeşte capătă, chiar dacă nu de la început, trăsături masculine, atât fizice cât şi psihice). Iar în argumentări teologice nu intru aici.

Cât despre sâni… Observăm cu uşurinţă, mai ales vara, că există mai multe categorii de fete: cele care poartă tricouri care le fac pieptul cât mai accesibil privitorilor (şi care au un aer sfidător, se cred superstaruri), cele care poartă haine cuminţi, neîncercând să iasă în evidenţă prin bust, şi cele care se îmbracă mai bătrâneşte, fiind complexate că nu au ,,plămânii“ destul de dezvoltaţi. Mai sunt şi alte categorii, dar mă voi opri numai la primele două de mai sus.

Un prieten, căsătorit de altfel, îmi spunea că marea lui ispită ar fi să se culce cu o femeie cu sâni mari, cum apar în reclamele din ziare. Fiind creştin, rezistă, dar ispita e ispită. I-am spus că dacă mi-ar da cineva o asemenea femeie, nu aş şti ce să fac cu ea: dragoste ştiu că nu pot face decât cu soţia mea.

Bărbaţii văd mai ales sânii care se vor văzuţi. Adică numai dacă îţi păzeşti ochii foarte bine reuşeşti să treci peste o zi de vară fără să vezi măcar un piept bine dezvoltat. Când îmi pică ochii, fără să vreau, într-un asemenea perimetru, mă uit imediat la faţa posesoarei. Sunt curios să văd cum arată stăpâna unei asemenea „avuţii“. Şi crede-mă că uneori mă uit cu compătimire.

Ea nu are nici o vină că are pieptul mai dezvoltat. Dar să te îmbraci în aşa fel încât trecătorii să îţi admire pieptul dovedeşte că vrei să fii tratată ca un obiect de procurat plăcere. Uneori îmi vine să zâmbesc când întâlnesc privirile lor fatale, care aşteaptă şi din partea mea o sclipire de admiraţie. Dar nu prea am ce să admir.

Poate că dacă nu aş fi topit după soţia mea, la prima sarcină (când a luat vreo douăzeci de kilograme), aş fi simţit nevoia de a-mi odihni ochii pe trupuri străine. Dar nu am simţit această nevoie. Şi, chiar dacă aş fi simţit-o, m-aş fi luptat cu ea: la început majoritatea ispitelor sunt mici, şi dacă le primeşti, vin altele mai mari.

Ce să mai lungim discuţia: ai pieptul bine dezvoltat? Foarte bine: păstrează-l pentru soţul tău, nu îl expune la toată lumea. Pentru că dacă îl expui îşi pierde termenul de garanţie. Se strică. Adică vreau să spun că te strică pe tine. Chiar dacă nu îţi dai seama. Frumuseţea trebuie sugerată, nu arătată cu degetul!

Nu ai pieptul bine dezvoltat? Eşti o „ruşine“ pentru societate! Îi lipseşti pe cei care trec pe lângă tine pe stradă de ocazia de a înghiţi în sec. Ştii că societatea nu are nimic să îţi reproşeze, dar poate că prietenii tăi ţi-au reproşat acest defect al tău. Culmea prostiei: un absolvent al Facultăţii de Teologie nu a vrut să se căsătorească cu o fată pentru că avea „un sân mai mic şi unul mai mare“. Şi ar fi râs lumea de el. O prietenă de-a mea mi-a spus că i-a fost prezentată acestui tip pentru o posibilă prietenie. Dar tipul i-a găsit şi ei nod în papură. I-am spus fetei: „Bine că nu te-ai măritat cu el, că dacă ăsta e criteriul pentru care a respins o fată aşezată, nu m-aş mira să ia o proastă numai pentru că are sânii identici.“ Să nu te întristezi dacă mai mulţi tineri te vor evita numai pentru că ai pieptul mic. Poate că mintea lor e de o mie de ori mai îngustă decât pieptul tău. Aşa că nu ar trebui să te întristezi: nu e o pierdere reală pentru tine faptul că unii se poticnesc de această groaznică şi decepţionantă „malformaţie“ de care suferi. Va veni şi cel care va şti să te iubească sincer, care te va lua de soţie fără să suspine după nişte sâni mai proeminenţi. Dumnezeu ştie de ce te-ai născut aşa. Nu e scris niciunde că „toate fetele se pot bucura de frumuseţea nunţii, în afara celor care au mai puţin de 48 de centimetri la plămâni“. Ştii care e diferenţa dintre tine şi o fată care se crede tare datorită unui implant cu silicon?
 Te las pe tine să răspunzi la această întrebare.

Cine crede că prin expunerea pieptului privirilor trecătorilor câştigă ceva, se înşeală. E doar o formă, mai nevinovată ce-i drept, de prostituţie. În ultima vreme e un lucru de glorie să o fii „bombă sexy“. Gândeşte-te cum ar fi ca peste zece ani femeile de serviciu să fie considerate cele mai geniale femei. Ar fi ridicol, nu? La fel mi se pare şi considerarea unei bombe sexy drept o femeie ideală. O astfel de femeie observă că la vederea picioarelor ei bărbaţii leşină. Şi crede că etalonul sunt aceşti admiratori ai ei. Numai că admiratorii sunt de o calitate sufletească îndoielnică. Nu îi pot aduce nici o urmă de bucurie adevărată în suflet. Cât priveşte plăcerile trupeşti, ele nu satură. Ele nu fac altceva decât să trezească dorinţa unei alte plăceri. Mai mari. Şi uite aşa se intră într-un cerc vicios. Bombele sexy nu sunt fericite. Ele mimează fericirea din nevoia de a rămâne în topul aplauzelor. Dacă şi-ar face publice frământările ar fi ironizate de mass-media. Şi le e frică de aşa ceva: pentru că meseria lor e să fie bombe. Şi se tem de o viaţă în care ar trebui să facă altceva.

Circulă destule dezvăluiri legate de tristeţea unor bombe sexy sau a unor superstaruri care renunţă pentru o clipă la înfăţişarea publicitară pentru a fi sincere şi a recunoaşte că viaţa le este plină de amărăciune (am auzit că Celine Dion a vrut să se sinucidă pentru că nu se consideră destul de frumoasă. O fi asta o dovadă a bucuriei pe care o aduce celebritatea?).

Revin la tema principală a cărţii: vrei să te măriţi? Caută un om cu care să poţi duce o viaţă de familie. Dacă alegi un macho-man, ai toate şansele să dai greş. Soţul nu e o fiinţă pe care o ţii ca pe un tablou toată ziua. De un macho-man te plictiseşti repede. Pe cât de mare e atracţia celor care aleargă după astfel de „masculi“ înainte de a pune mâna pe ei, pe atât de mare e decepţia care urmează: ei nu sunt buni aproape la nimic. Sunt doar maşini de făcut sex (uneori, nici măcar atât).

Caută un om alături de care să poţi trăi până la sfârşitul vieţii. Caută un om cu care să poţi sta de vorbă, un om care să te înţeleagă. Caută un om care să poată fi un tată bun pentru copiii pe care îi veţi avea. Caută un om pe care să îl poţi iubi, nu doar să îl admiri. Şi dacă cel pe care îl alegi e de o frumuseţe răpitoare, nu e nimic rău. Rău era să fie doar frumos la trup. Iar dacă nu e neapărat cel mai frumos din lume, dar ştie să te înconjoare cu dragoste, ştie să te înţeleagă, nu e nevoie să îţi spun că nu ai pierdut nimic.

Uite, cazul meu: de când ne-am căsătorit, fruntea mea a crescut pe laterale cu vreo trei centimetri. Asta nu mă îngrijorează: ştiu că soţia mă va iubi la fel de mult. Chiar dacă atunci când ne-am căsătorit a contat pentru fiecare dintre noi frumuseţea fizică a celuilalt, cu timpul dragostea a crescut atât de mult încât eu voi fi acelaşi pentru ea, cu sau fără chelie.

Nu vreau să înţelegi cumva că îţi recomand să iei un soţ urât. Atunci când te măriţi, să îţi iei un om care să îţi placă foarte mult. Chiar dacă ceea ce străluceşte pe faţa lui e frumuseţea sufletească.

Îmi zicea Claudia că nu înţelege cum naşa fiului nostru e atât de încântată de cât de frumos e soţul ei, care ei nu îi pare foarte frumos. I-am spus: „Fiecare om îşi caută perechea pe care să o admire şi de care să fie admirat. Ţie nu îţi place cum arată el. Dar nici tu nu îi placi lui. Important este să îi placă soţiei sale. Aşa cum important este să îmi placi şi tu mie.“

Nimeni nu poate spune că a descifrat tainele dragostei. Nici eu nu am această pretenţie. De aceea nu am încercat să precizez un anumit model al frumuseţii ideale. Pentru că întotdeauna vor exista fete care vor avea un alt model de frumuseţe.

Dar există şi aici, ca şi în celelalte aspecte ale legăturii dintre doi tineri care vor să îşi unească vieţile, câteva principii care stau în picioare oricând. Sper că vei putea să le descifrezi singură. Eu am încercat să îţi pun înainte câteva. Nu cu „liniuţă“, ca la şcoală. Ci în aşa fel încât, dacă trezesc ecou în sufletul tău, să îţi sară în ochi. Iar dacă nu au trezit acum, poate că vor trezi altădată, când altcineva te va ajuta să le înţelegi mai bine în alt fel. Iubind! 

danion vasile-Cartea Nuntii

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments