De ce nu ne ajută Dumnezeu?10 min read

De ce nu ne ajută Dumnezeu?

Una dintre cele mai tragice întrebări pe care şi le pun oamenii este: „De ce nu ne ajută Dumnezeu?“
Mi-am pus această întrebare de multe ori, aproape de fiecare dată când eram încercat de ispita deznădejdii. „Oare Dumnezeu nu vede câtă nevoie avem de ajutorul Său? De ce rugăciunile noastre rămân fără răspuns?“
Nu o dată tinerii care vor să se căsătorească se întreabă de ce Dumnezeu nu îi ajută să găsească persoana potrivită. Ar fi multe de spus. Unul din motive este că nu e încă timpul să o găsească. Altul este că nu văd că Dumnezeu le-a trimis-o deja. Altul este că nu ştiu să o caute. Despre acest motiv îţi voi scrie în capitolul de faţă.
Iată un exemplu de căutare greşită: multe mame aleargă cu fetele pe la mânăstiri ca să li se citească acestora dezlegări de farmece, doar-doar le va ajuta Dumnezeu să se mărite (am mai scris despre acest subiect în cartea mea Despre înfruntarea necazurilor; poate că ar fi bine să citeşti şi capitolul de acolo). Dar fata nu primeşte ajutor de la Dumnezeu pentru Cununie. Oare de ce? Nu zice ea rugăciuni lungi pentru aceasta? Nu dă ea acatiste cu grămada? Nu ţine ea posturi aspre pentru aceasta? Ba da. Şi totuşi, eforturile rămân fără rezultat. De ce? Pentru că Dumnezeu nu e un robot. Nu e un aparat în care introduci o monedă şi primeşti cafeaua. Dumnezeu e o Persoană atotputernică şi atotştiutoare. El nu poate fi păcălit. Câtă vreme nu Îi cerem ceva cu inima curată, nu ne va asculta.
Şi la ce anume mă refer acum? Sunt multe fete care stau la coadă să li se citească acatiste pentru nuntă, dar ele nu s-au spovedit. Ele evită Spovedania, se ruşinează să se spovedească, dar vor să fie ajutate de Dumnezeu. Acatistele te ajută atunci când sufletul tău a fost curăţat prin Spovedanie (îmi dau seama că acum nu citeşti cu acelaşi interes cu care citeai comentariile la „Titanic“, dar să ştii că indiferent cât de plicticos pare uneori adevărul, întotdeauna el ne va folosi mai mult decât minciuna; şi mie mi-ar fi plăcut să îţi scriu despre mai multe filme, un exemplu ar fi „Forever Young“, dar nu ştiu dacă de asta ai nevoie). Îţi scriu cum i-aş scrie surorii mele, şi încerc să fiu cât mai la obiect.
Tânărul care vrea să fie ajutat de Dumnezeu să se căsătorească trebuie să se spovedească şi

să se rupă de păcatele trecute. Dacă nu se spovedeşte, poate să dea o grămadă de bani la mănăstire, că nu îi va fi de mare folos. Dumnezeu nu are nevoie de banii noştri, El vrea să vadă lupta noastră pentru curăţirea sufletului. Luptă care este mai importantă decât toate comorile din lume. Şi, dacă ducem această luptă, cea mai mică pomană pe care o facem va fi socotită mai mare decât cea mai mare pomană pe care am fi făcut-o fără să ne spovedim.

Eu nu sunt un preot cu viaţă sfântă, să le pot îndemna pe fete să se spovedească şi să le pot ajuta să îşi îndrepte viaţa. Eu sunt un simplu mirean, cu multe neputinţe. Dar aceste neputinţe nu mă împiedică să văd cum multe fete se zbat să se mărite făcând lucruri care nu le ajută la măritiş. Cred că ar fi bine ca preoţii care primesc acatiste pentru cununie să întrebe dacă cei care vor fi pomeniţi în rugăciune sunt spovediţi. Ce dacă nu sunt, acatistele nu le vor fi de mare folos.
Îmi exprim deci reţinerea faţă de tinerii şi tinerele care cred că Îl pot cumpăra pe Dumnezeu prin posturi, acatiste şi alte milostenii. Lor le zic: „Fraţilor, nu vă mai osteniţi atât! Dumnezeu nu vrea să vă asculte rugăciunile! Dumnezeu nu vrea să facă voia voastră!“
Poate par nesuferit scriind toate astea, dar aşa stau lucrurile. Dacă Dumnezeu i-ar trimite unei fete nespovedite băiatul pe care îl caută, ea s-ar bucura foarte mult: „Uite, Dumnezeu a ascultat rugăciunile mele…“ S-ar mărita, tot nespovedită, şi după nuntă patimile ţinute ascunse ar ieşi la iveală. E foarte ciudat felul în care o patimă zace în suflet vreme îndelungată, fără să îşi facă simţită prezenţa. Dar în cele din urmă iese la iveală cu putere, ca un vulcan.
Poate că ţi se pare exagerată ideea potrivit căreia Dumnezeu aşteaptă ca cineva să îşi mai curăţească sufletul înainte de a se căsători. Afirmaţia că „cel mai mare duşman al soţilor sunt patimile“ poate părea ridicolă. Dacă aş spune că patimile sunt duşmanii creştinilor, sau în mod special ai călugărilor, puţini ar avea ceva de obiectat. Dar când e vorba de cei căsătoriţi…
Voi încerca să dezvolt puţin această idee. Să ne referim la cazul în care ambii soţi au aceeaşi patimă, să zicem a beţiei, şi s-au căsătorit gândindu-se că se vor simţi bine fiind tovarăşi de pahar. Nu e greu de prevăzut unde va duce o astfel de căsătorie.
Să presupunem că soţii suferă de patimi diferite: el o înşeală, iar ea se droghează. O vreme totul merge bine. Dar fiecare aşteaptă ca celălalt să facă primul pas pentru a se îndrepta. Încetul cu încetul dragostea lor se împuţinează. El vede cum ea se ruinează şi caută mângâierea în altă parte. Ea se simte din ce în ce mai singură şi nu are puterea de a încerca să se schimbe. Deşi s-au căsătorit crezând că dragostea le va da curajul de a-şi schimba viaţa, obişnuinţa păcatului a fost mai mare decât dragostea.
Ce să mai vorbim despre soţii care ascund de celălalt patima de care suferă? În loc să aibă curajul de a-şi recunoaşte căderile, şi de a încerca să se ridice din ele, ei nu fac altceva decât să cadă şi mai tare. Să zicem că el are o amantă. Din clipa în care a apărut minciuna, dragostea a murit. Dragostea nu poate convieţui cu minciuna. Se poate ca prima cădere să nu fi fost premeditată, să fi fost accidentală. Dar în loc ca soţul să îşi vină în fire, el descoperă plăcerea păcatului. Şi dacă la începutul relaţiei extraconjugale soţul mai avea dragoste pentru soţia lui, această dragoste se pierde într-un ritm ameţitor. Nu poţi spune că îţi iubeşti soţia dar ai nevoie de o altă femeie pentru împlinirea poftelor trupeşti. E interesant şi faptul că în familiile în care soţii se înşeală reciproc având fiecare o altă consolare, ei nu sunt conştienţi că situaţia lor e de plâns. Sunt mulţumiţi că au parte de momente plăcute, dar nu îşi dau seama de ridicolul acestor momente.
Când m-am referit la cazul cu soţia care se droghează şi soţul care o înşeală am folosit intenţionat un exemplu dur, în care să nu te recunoşti. Să poţi spune sigură de tine că tu nu vei avea parte de o astfel de familie: tu nu te droghezi, şi nu vei lua un soţ căruia să îi tolerezi aventurile extraconjugale.
Chiar dacă nu vei lua un astfel de soţ, nu înseamnă că cel pe care îl vei lua nu va avea anumite puncte slabe. Îţi voi da un singur exemplu: marea majoritate a mireselor radiază de bucurie când ies din biserică cu soţii lor. Cele care nu sunt fardate strident sunt frumoase, ca toate miresele. Şi totuşi, după câţiva ani bucuria de a fi lângă soţii lor se spulberă. De ce? Pentru că dragostea pe care  le-o purtau s-a ofilit. Unul dintre motive: mama soacră, celebra artizană a ruinării familiilor. (Există şi soacre bune, şi nu puţine. Socrii mei ne ajută să aranjăm casa; acum, în timp ce scriu, ei zugrăvesc sufrageria din casa noastră. Şi din astfel de fapte se vede dragostea. În fiecare an, de Paşti şi de Crăciun, mama soacră găteşte şi pentru noi. Venim de acolo cu plasele încărcate. Nu e asta o dovadă de dragoste? Nu e asta o dovadă că mai sunt şi soacre bune? Chiar dacă până la nuntă nu se împăca cu gândul că fata ei va lua un absolvent de Teologie, în timp, s-a schimbat).
Când fata s-a măritat, nu s-a gândit că bărbatul ei se va lăsa influenţat de mamă şi se va rupe de soţie. Totuşi, există destui bărbaţi de acest gen. Cred că ei s-au căsătorit prematur, la şase luni, nu la nouă! Ar fi trebuit să mai stea puţin acasă, să mai mănânce nişte grişuleţ cald până le mijea barba. Şi abia apoi să îşi pună problema căsătoriei. Fata s-a măritat nu cu un bărbat, ci cu o cârpă. Ea nu şi-a dat seama că dragostea pe care iubitul ei o are faţă de mama sa nu este o dragoste firească, ci este un sentiment bolnăvicios, care îl face uşor de păcălit şi de manipulat.
Când am vorbit despre bărbaţii care se căsătoresc „prematur“, nu am făcut-o pentru a te pune în gardă, ci pentru a-ţi sugera că poate că există şi în sufletul tău anumite excrescenţe care ţi-ar face rău în căsnicie. Poate că acum nu eşti conştientă de ele, dar timpul te va ajuta să le descoperi. Şi, după ce vei scăpa de ele şi Dumnezeu te va ajuta să îţi găseşti un soţ, vei fi mulţumită că l-ai primit cu sufletul curat.
Deci, ai grijă: când vrei să te măriţi, ia-i un interogatoriu alesului, dă-i un test grilă, şi vezi dacă e în regulă. Iar glumesc. Nu ştiu dacă cineva ar putea inventa un test ideal. Pentru că problemele apar de acolo de unde nu te aştepţi. Vreau să simţi mâna de prieten pe care ţi-o întind prin textul pe care tocmai îl citeşti. Nu te mint. Sunt convins că dacă tu te pregăteşti cum trebuie, Dumnezeu îţi va trimite un soţ de nota 10.
Să trecem acum la un alt motiv pentru care Dumnezeu nu te-a ajutat să îţi găseşti perechea potrivită. Poate că nu îţi dai seama cât de multe sunt responsabi-lităţile vieţii de familie. Unele prietene de-ale mele au încercat să se mărite cât mai repede pentru a scăpa de tensiunile de acasă, şi pentru a-şi găsi liniştea în propriul cămin. Se aşteptau ca, iubind şi fiind iubite, să aibă parte de o viaţă lipsită de greutăţi. Dar aşa ceva e imposibil: dragostea nu te trimite într-o lume imaginară, ci doar te ajută să înfrunţi greutăţile inerente. Mulţi tineri au fost amăgiţi de imaginea ideală a vieţii de familie, aşa cum apare prezentată în unele filme de dragoste mai vechi. Unii s-au căsătorit din dragoste, dar când s-au lovit de anumite greutăţi au dat înapoi, descurajaţi. Au încercat să dea vina pe celălalt, şi în cele din urmă au ales calea divorţului. Dar de vină nu era celălalt: pur şi simplu viaţa e plină de greutăţi de care nu te poţi ascunde. Fugi de unele, dai de altele mai mari. Numai cu ajutorul credinţei în Dumnezeu le poţi sta împotrivă. (Sau nu, afirmaţia poate părea extremistă. Le poţi sta împotrivă şi fără să ai credinţă, dar sufletul devine din ce în ce mai aspru; te lipseşti de şansa de a cunoaşte roadele încercării prin care ai trecut.)
O altă posibilă cauză a faptului că nu ai găsit cu cine să te măriţi: poate că nici nu ai căutat cum trebuie. Sunt fete care umblă numai cu privirea în pământ, şi aşteaptă să le pice un mire din cer. În loc să se uite la oamenii din jur, aşteaptă ca Dumnezeu să le trimită un soţ potrivit. Dar Dumnezeu nu ne impune să iubim pe nimeni: libertatea este o trăsătură a dragostei. Dacă ne refuzăm dreptul de a alege, şi Îl lăsăm pe Dumnezeu să aleagă în locul nostru, riscăm să ne căsătorim în urma unei idei gen: „Dumnezeu vrea să fiu soţia lui cutare, aşa că mă supun…“; idee care după ani de neînţelegeri se transformă în „Diavolul m-a pus să te iau de bărbat, nu Dumnezeu…“
Sunt întru totul de acord cu faptul că Dumnezeu ştie cel mai bine cine este soţul potrivit pentru tine, şi că e bine să Îl rogi să te ajute să îl găseşti. Dar Dumnezeu nu îţi va impune: „Ia-l pe cutare.“ El te lasă să te îndrăgosteşti de el, descoperindu-i frumuseţea: îţi rezervă ţie dreptul de a spune că ai găsit ceea ce căutai, şi mai mult decât atât. Nu e bună nici atitudinea contrară, să cauţi disperată un soţ în toţi bărbaţii pe care îi vezi. Eu am trecut pentru scurtă vreme prin ispita de a-mi căuta cu disperare soţie, şi nu mi-a fost deloc bine. O astfel de atitudine nu duce decât la deznădejde, sau la căsătorii pripite.
Unele fete, văzând că nu îşi găsesc mire, ajung la concluzia disperată: „Poate că Dumnezeu vrea să mă călugăresc. Dar nu am nici un pic de chemare pentru monahism. Şi totuşi, altfel nu văd de ce nu m-a ajutat să am o familie…“ Dumnezeu nu e un tiran care să se bucure văzând cum tinerii fără chemare se îndreaptă spre mănăstire, sau cum în loc să ducă o viaţă duhovnicească stau şi se autocompătimesc, gândindu-se la ce familii frumoase ar fi putut avea.
„Dar am citit în cărţi, sunt vreo trei exemple de fete care voiau să se mărite şi au avut descoperire de la Dumnezeu că trebuie să se călugărească…“
Nu îmi place când, discutând cu cineva, persoana respectivă îmi aduce ca argument o idee numai pentru că a citit-o în vreo carte. În facultate am purtat mai multe discuţii contradictorii din cauza faptului că aveam colegi care, citind mai puţin, ţineau cu dinţii de ideile lor şi nu erau dispuşi să mai asculte şi alte argumente (acesta e şi unul dintre izvoarele habotniciei: oamenii citesc puţin, şi nu vor să aibă o viziune de ansamblu).
Şi totuşi, cum e cu fetele care au avut descoperire de la Dumnezeu să se călugărească, deşi ele ar fi vrut să se mărite? Trebuie precizat că au fost doar câteva cazuri de acest gen în toată istoria Bisericii. E absurd să generalizăm astfel de excepţii (şi chiar dacă fetele respective s-au călugărit, au simţit că se împlinesc pe această cale care la început li s-a părut străină; deci Dumnezeu nu le-a îndrumat pe un drum greşit).
Nu te speria deci. Dacă nu a apărut încă persoana pe care o aştepţi, nu e timpul pierdut. Nu te obligă nimeni să te călugăreşti. Au fost şi fete care s-au călugărit de bunăvoie, numai pentru că au rămas dezamăgite de faptul că nu au avut pretendenţi la căsătorie. Ele însă nici în mănăstire nu şi-au găsit liniştea (doar mănăstirea e câmp de luptă, iar nu pension pentru fete mari).
De ce Dumnezeu nu te-a ajutat până acum să te măriţi? Poate că motivul real nici măcar nu îţi trece prin cap (mie nici atât). Dar toate au un rost. Timpul te va ajuta să îţi dai seama de acest lucru.

„Răbdare, răbdare, răbdare“, spunea un părinte celor care erau grăbiţi să vadă luminiţa de la capătul tunelului. Repet şi eu: răbdare. Şi vei vedea că această răbdare îşi are rostul ei. 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments