Geniul şi femeia de serviciu13 min de citit

 „Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul…“
Unii oameni proşti nu vor să îşi dea seama că acest proverb se referă în mod direct la ei. Şi, când se gândesc să se însoare, vor să găsească: „o femeie frumoasă, deşteaptă şi cu bani“.
Care e problema? Problema e că dacă vor întâlni o femeie cu aceste „harisme“, şansele lor de a pune mâna pe ea sunt minime. Cred că e normal ca fiecare om să îşi cunoască într-un fel limitele. Să nu încercăm să ne întindem mai mult decât ne e plapuma. Eu nu sunt geniu. Mi-am luat o soţie pe măsura mea, facem o echipă bună. Cum era să mă căsătoresc cu o femeie genială şi să discut cu ea numai cu dicţionarul în mână?

La acest capitol nu voi expune prea multe idei, ci doar câteva care mi se par importante.
Cred că soţii care se află pe trepte foarte diferite pe scara intelectuală pot face un cuplu fericit numai dacă depun mari eforturi. Nu e imposibil, dar e foarte greu. Pentru că dacă oamenii nu împărtăşesc aceeaşi dorinţă pentru studiu, pentru cercetare, se vor plictisi unul de celălalt. Există însă şi posibilitatea de a se completa cu succes.
Un mare om de ştiinţă să fie căsătorit cu o femeie cu studii medii? Chiar dacă nu îi poate spune la ce anume lucrează, ce anume încearcă să descopere, poate găsi la ea dragoste, înţelegere, susţinere morală. Dacă ea îl iubeşte îi poate fi de folos mai mult decât o femeie cu studii superioare care nu s-ar pricepe să îi fie aproape.
Ca să fii soţia unui om care excelează într-un domeniu (nu neapărat în ştiinţă, poate fi şi cazul sportului), trebuie să fii un antrenor ideal. Un sportiv îşi petrece destul timp alături de soţia sa. De aceea contează enorm care este atmosfera din casă. Dacă soţia îl încurajează, el va prinde puteri. Dacă soţia îl bate la cap cu toate prostiile, el va căuta să petreacă cât mai puţin timp în prezenţa ei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în situaţia inversă, când femeia excelează într-un anumit domeniu şi bărbatul îi este sprijin.
Întrebare: „dacă soţia e mult mai deşteaptă decât bărbatul ei, pot avea parte de o convieţuire fericită?“
Răspuns: depinde de amândoi. Detaliile sunt foarte importante, şi un răspuns tranşant nu poate lămuri situaţia.
În principiu răspunsul este totuşi negativ. Numai dacă există o motivaţie care îi leagă mai

puternic decât forţa care îi separă, decât forţa alcătuită din mândrie şi din egoism.

De obicei intelectualii sunt foarte mândri. Sunt conştienţi de superioritatea lor şi îi privesc pe ceilalţi de sus. Ei sunt „iniţiaţi“, ceilalţi sunt profani. Foarte greu un intelectual reuşeşte să reziste ispitei orgoliului. Şi ce dragoste poate fi între o femeie căreia îi este ruşine de bărbatul ei şi un bărbat care trăieşte sub presiunea „genialităţii“ soţiei sale? Cred că le e bine numai dacă se armonizează pe alt plan, spiritual sau sexual.
Nu e de mirare că o femeie cu un nivel intelectual ridicat ia în căsătorie un bărbat numai pentru că i-a testat virilitatea mai înainte. Intelectualii nu sunt oameni nepătimaşi. Mulţi dintre ei cad în anumite păcate pe care încearcă să le prezinte celorlalţi ca fiind foarte fireşti. Speculaţiile lor par interesante, dar rămân departe de adevăr. Dacă ne referim la cazurile intelectualilor care s-au căsătorit cu femei foarte frumoase şi senzuale, deşi nu foarte deştepte, explicaţia acestei situaţii e foarte simplă: ei nu pot studia şi scrie 24 de ore din 24. Mai au nevoie şi de repaus. Or acest repaus poate fi foarte plăcut dacă e petrecut în preajma unei soţii atrăgătoare.
Dacă e vorba de compatibilitate duhovnicească, atunci nu mai e nici o problemă între soţi. Oricât de genial ar fi el, legătura cu soţia sa e foarte trainică. Deşi ea are numai zece clase, inima ei e de aur.
Petre Ţuţea, marele filosof român, zicea că e de o mie de ori mai valoroasă o babă credincioasă de la ţară decât un intelectual ateu cu nu ştiu câte diplome. Cu atât mai mult pentru un intelectual credincios este mai valoroasă o femeie credincioasă decât una cu prea multe studii. Pentru că îi poate fi sprijin. Intelectualul poate descoperi că de fapt inteligenţa ruptă de credinţă e stearpă.
Aş putea continua cu explicaţii legate de faptul că nu e neapărată nevoie ca soţii să aibă acelaşi I. Q. Dar cred că mai bine aş face dacă te-aş sfătui să îţi cauţi un soţ care să fie pe măsura ta.
Întrebare: „Câţi proşti sunt în lume?“
Răspuns: „ Destui.“
Întrebare: „Sunt ei predestinaţi la nefericire, sunt ei predestinaţi să aibă parte de căsnicii triste?“
Răspuns: „Nu. Există oameni mai greoi la minte decât ceilalţi, pe care lumea îi consideră proşti. Şi eu îi consider tot proşti. Dar asta nu îi obligă pe aceşti oameni proşti, care îşi aleg meserii cărora le pot face faţă, să fie nefericiţi. A fi prost nu înseamnă a fi nefericit. Tot aşa cum a fi deştept nu înseamnă a fi fericit.“
Prin cuvintele „fericiţi cei săraci cu duhul“. Hristos nu i-a fericit pe cei proşti, ci pe cei smeriţi. Asta nu înseamnă însă că proştii nu pot fi smeriţi.
Asta nu înseamnă că proştii nu pot fi fericiţi.
De ce scriu despre proşti, când cei care citesc cărţi nu se simt proşti?
Pentru că am avut destule prietene complexate de faptul că nu le duce mintea prea tare. Uneori tocmai faptul că cineva are impresia că nu e prea deştept e o dovadă de inteligenţă (am chiar o prietenă, fostă şefă de promoţie la una dintre secţiile din A.S.E., care se plângea că nu e destul de deşteaptă pentru bărbatul ei; a fi şefă de promoţie la A.S.E. nu înseamnă şi a fi deştept, dar dacă îţi dai seama de limitele tale, cel puţin nu ajungi la fudulie).
De ce scriu despre proşti? Tocmai pentru că nu îi compătimesc. Tocmai pentru că nu am de ce să îi compătimesc. Îi compătimesc pe farisei, pe zgârciţi, pe alţii. Dar nu pe proşti. Pentru că, deşi prostia e rea, proştii nu sunt răi. Poţi fi prost, dar poţi fi de o mie de ori mai fericit decât un geniu închis în sine.
Iar dacă nu îi compătimesc nici pe proşti, pe cei de o inteligenţă mediocră cu atât mai puţin. Oamenii „superiori“ se simt tare siguri pe ei, căci există făpturi care gândesc mai rar decât ei. Dar oamenii superiori sunt atât de mulţumiţi de ei înşişi încât nu mai pot vedea nimic în jur. Narcisismul îi sufocă.
Fac apologia prostiei? În nici un caz. De multe ori prostia a făcut mult rău oamenilor. Vreau doar să îi încurajez pe cei consideraţi mediocri, pe cei care nu au reuşit nici să ajungă la olimpiade, nici să ia premii la şcoală. Pe cei pe care părinţii i-au jignit în nenumărate rânduri şi care sunt inhibaţi din cauza „mediocrităţii“ lor. Vreau să le spun că pot fi foarte fericiţi în viaţa de familie.
Să revenim la subiectul compatibilităţii intelectuale. E foarte important ca soţii să ştie să se muleze fiecare după structura celuilalt. Unui soţ îi place să meargă la teatru. Celălalt, chiar dacă nu se simte în largul lui privind un spectacol, trebuie să lase de la el.
Unuia îi place poezia. Celălalt ar face bine să citească şi el câteva volume de versuri. Viaţa de familie presupune o schimbare permanentă în care fiecare încearcă să fie şi mai aproape de celălalt.
Compatibilitatea intelectuală nu e greu de sesizat.  Totuşi, pot apărea şi erori. Din dorinţa prea mare de a ajunge la căsătorie, unul poate face eforturi mari pentru a mima această compatibilitate. Să zicem că el memorează tone de poezie numai ca să o bucure pe ea. După nuntă însă, elanul îi scade. S-a săturat de atâta efort intelectual. Şi nu mai citeşte nici o poezie vreme de câţiva ani. Am impresia că soţii nu trebuie să fie după acelaşi calapod: dacă unuia îi place poezia, iar celuilalt nu, mai bine nu se căsătoreau. Există o grămadă de mici preferinţe care, luate în parte, nu par foarte importante. Dar în momentul în care unul dintre soţi e indiferent faţă de preferinţele celuilalt, atunci apare o rupere.
 Să zicem că soţul e mare iubitor de fotbal. Dacă soţia în loc să îl lase să meargă pe stadion îi impune să o ducă la operă, s-ar putea ca nici unul dintre ei să nu ajungă unde îşi doreşte; ba s-ar putea chiar ca ea să ajungă la spital.
Nu îmi place fotbalul. Mi se pare un sport dur. Şi dacă aş fi femeie nu m-aş simţi bine ştiind că am luat un bărbat care duminică după-amiază merge pe stadion. Cred însă că nu aş fi luat de soţ un asemenea om, pur şi simplu, pentru că cei care merg la meciuri de fotbal au o anumită structură sufletească pe care nu cred că aş fi putut să o apreciez. Dacă totuşi m-aş fi măritat cu un astfel de om, cred că aş fi dus o luptă serioasă pentru a-l convinge să renunţe la pasiunea sa. Pasiunile oglindesc inima omului. Şi un iubitor de fotbal va face foarte greu faţă unei iubitoare de operă.
Soţia mea nu se supără că uneori joc baschet. Ea nu ştie să joace. Eu joc pentru că mă relaxează. După ore întregi la masa de scris, creierul meu oboseşte. Şi, de câteva ori pe an, joc baschet. Puteam juca şi mai des. Dacă soţia mi-ar fi spus că vrea să ne plimbăm, sau să mergem la un film bun (filmele bune sunt ca şi vulturii de la noi din ţară: pe cale de dispariţie), aş fi făcut-o. Numai înotul mă relaxează mai bine decât baschetul. (Dar unde să înot, când majoritatea piscinelor şi ştrandurilor sunt infecte?)
Am făcut mulţi ani sport de performanţă (tenis de câmp, înot, baschet), şi organismul a rămas cu o obişnuinţă de a face mişcare. Chiar dacă la muncă fizică nu excelez, la sport mă descurc. Dacă soţia mea s-ar arăta indignată de faptul că mai fac mişcare, ar da dovadă de dragoste puţină. Fiecare dintre soţi trebuie să ştie să îl lase pe celălalt să respire. Asta câtă vreme pasiunea unuia nu este dăunătoare echilibrului familiei. Microbistul este prin definiţie un om violent. Dacă echipa favorită câştigă, dă de băut la toţi „tovarăşii“. Când echipa favorită pierde, dă bătaie la toată familia. Trebuie să îşi verse necazul pe cineva.
Există trei feluri de pasiuni: unele care fac rău echilibrului familiei, altele care îi fac bine, şi altele care nu afectează acest echilibru. Numai cele din prima categorie trebuie tăiate din rădăcină, celelalte pot fi menţinute.
La acest capitol trebuie vorbit şi despre compatibilitatea cu meseria celuilalt. Poate că un bărbat nu vrea ca viitoarea lui soţie să fie secretară, iar ea susţine că nu se pricepe la altceva. E important să nu apară tensiuni din acest motiv.
În acelaşi timp viaţa poate oferi surprize mari. Să spunem că un medic rămâne fără loc de muncă. Dacă soţia îl părăseşte (deşi nu are un motiv serios pentru aceasta), arată că nu s-a măritat cu omul, ci cu meseria acestuia. Nu căuta să te legi de o meserie sau de o funcţie. Azi e ministru, peste patru ani e puţin probabil să mai fie.
„Da, dar banul rămâne ban.“ Asta nu mai ţine de potrivirea intelectuală, e căsătorie din interes 100%.
Cred că e firesc ca soţii să înveţe unul de la celălalt şi fiecare să se lase modelat de către celălalt. Există o artă de a modela şi o artă de a te lăsa modelat. În principiu, e firesc ca bărbatul să fie cel care modelează (şi din acest motiv, de obicei, soţii sunt cu câţiva ani mai mari decât soţiile; ar fi normal ca diferenţa de vârstă să fie completată şi de o anumită maturitate intelectuală).
Dar nu numai bărbatul modelează. Nu e el profesorul şi femeia eleva. E adevărat că, din orgoliu, unii bărbaţi refuză să înveţe de la soţiile lor. Dar nu au decât de pierdut din asta.
De exemplu, în viaţa mea am scris două piese de teatru cu subiect religios. Una, în primul an de facultate. După care am ajuns la concluzia că nu e bine să mai scriu, că teatrul e deşertăciune, etc. Mă molipsisem de curentul anticultural care are simpatizanţi şi prin Facultăţile de Teologie.
Eram decis să nu citesc decât literatură religioasă şi să nu mai scriu teatru. Dar, fiind prieten cu Claudia, mi-am schimbat punctul de vedere. Cea de-a doua piesă de teatru pe care am scris-o a fost pentru mine dovada modului în care m-a ajutat Claudia să înţeleg cultura. Mai avem şi acum puncte de vedere diferite. Dar mergem în aceeaşi direcţie. Claudia e cel mai bun cenzor al meu. Am vorbit deseori la radio şi în conferinţe, şi de fiecare dată aşteptam verdictul ei. Chiar dacă realizatorii erau de obicei foarte mulţumiţi de discursul meu, Claudia era termometrul cel mai bun.
Vreo doi ani de zile am predicat (cu binecuvântarea preoţilor slujitori) la două biserici din Bucureşti; în primul an de zile în centrul capitalei, la Biserica Scaune unde este cunoscuta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi în al doilea an într-o zonă mai periferică, unde mi-a fost mai uşor să fiu la înălţime: credincioşii, nefiind oameni cu studii, voiau să asculte predici mai simple.
La Biserica Scaune nivelul intelectual al credincioşilor era ridicat. Şi de această dată termometrul meu a fost Claudia. Ea îmi spunea dacă a fost bine sau nu. Deşi uneori mă mâhneam, că mi se părea că ţine prea fix evidenţa greşelilor şi că trece cu vederea partea bună a predicii, mi-au prins bine observaţiile ei. Ce să mai spun, aş dori fiecărui soţ o antrenoare care să îl ajute să dea la iveală tot ce e mai bun în el, şi fiecărei soţii un antrenor pe măsură.
Şi cu cât dragostea va fi mai mare, cu atât roadele vor fi mai bogate.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments