Există oameni de care ne ferim toată viața. Ne temem de cei care ne-au făcut rău, de oamenii invidioși, de cei care ne mint, de cei care ne trădează sau încearcă să ne împiedice. Învățăm să-i recunoaștem, să ne apărăm și, uneori, să păstrăm distanța. Cu toate acestea, există un adversar mult mai greu de învins, pentru că nu îl putem lăsa în urmă și nici nu putem închide ușa în urma lui. Îl purtăm cu noi oriunde mergem.
Uneori, acel adversar suntem chiar noi.
Citatul „Cel mai mare dușman al tău ești chiar tu” poate părea, la prima vedere, o afirmație prea aspră. Omul se gândește imediat la toate nedreptățile pe care le-a primit și la toate persoanele care i-au făcut viața mai grea. Știe cine l-a rănit, își amintește cine l-a mințit și poate spune cu destulă precizie cine i-a pus piedici. Mult mai greu îi este să privească spre propriile alegeri și să recunoască faptul că, în anumite momente, cel care i-a stat în cale a fost chiar el.
Nu întotdeauna ne distruge ceea ce vine din afară. Uneori ne sabotează frica, mândria, amânarea, invidia, obișnuințele rele, neputința de a ierta sau dorința de a avea întotdeauna dreptate. Alteori știm foarte bine ce ar trebui să facem și alegem totuși contrariul, iar după aceea căutăm explicații care să ne facă să ne simțim mai puțin vinovați.
Omul poate ajunge să-și construiască singur zidurile în spatele cărora se va simți captiv.
Poate avea o ușă deschisă și să nu iasă, de teamă.
Poate primi iertare și să refuze să se ierte.
Poate avea lângă el oameni care îl iubesc și să-i piardă pentru că orgoliul nu-i permite să spună un simplu „am greșit”.
Poate auzi chemarea lui Dumnezeu și să răspundă mereu: „Mai târziu.”
Iar acel „mai târziu” poate deveni, fără să-și dea seama, o viață întreagă.
Lupta cea mai grea se duce înăuntru
În tradiția creștină, omul nu este privit ca o ființă condamnată să fie rea. Dimpotrivă, el este creat după chipul lui Dumnezeu și poartă în sine posibilitatea întoarcerii către bine. Tocmai de aceea, lupta duhovnicească nu este o luptă împotriva propriei persoane, ca și cum omul ar trebui să se urască pe sine, ci împotriva a ceea ce s-a așezat în el și îl îndepărtează de Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel surprinde foarte bine această ruptură interioară atunci când spune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19).
Cât de actual este acest cuvânt!
Omul știe că trebuie să se oprească, dar continuă. Știe că trebuie să ceară iertare, dar tace. Știe că trebuie să lase telefonul și să stea câteva minute în liniște, însă mai deschide încă o dată rețelele sociale. Știe că anumite conversații îi fac rău, dar se întoarce mereu la ele. Știe că o anumită patimă îl stăpânește, dar găsește justificări pentru a nu o combate.
Aici apare paradoxul: omul își dorește libertatea, dar uneori apără exact lucrurile care îl țin rob.
Spune că vrea pace, dar păstrează cu grijă toate motivele de ceartă.
Vrea să fie iubit, dar rănește.
Își dorește o familie unită, dar nu renunță la orgoliu.
Își dorește apropierea de Dumnezeu, dar își organizează viața în așa fel încât Dumnezeu să nu mai aibă loc în ea.
Nu este nevoie întotdeauna de un dușman din afară pentru ca omul să cadă. Este suficient ca slăbiciunea lui să primească, zi după zi, câte puțină libertate.
Uneori noi ținem ușa deschisă
Există răul care ne este făcut și există răul pe care îl primim în suflet și îl păstrăm acolo.
Prima situație nu depinde întotdeauna de noi. A doua începe să ne privească.
Un om poate să ne jignească. Nu putem controla ce spune el. Putem însă hotărî cât timp vom purta acele cuvinte în noi.
Cineva ne poate trăda. Nu putem schimba trecutul. Putem însă decide dacă trădarea aceea va deveni motivul pentru care nu vom mai avea încredere în nimeni.
Cineva ne poate părăsi. Nu putem obliga un om să rămână. Putem însă refuza să transformăm abandonul într-o convingere că nu mai merităm iubirea.
Aici începe libertatea.
Nu în controlul asupra celorlalți, ci în puterea de a nu le permite să ne conducă sufletul după ce au plecat din viața noastră.
Uneori omul spune: „M-a făcut să devin așa.”
Poate că a fost rănit. Poate că a trecut printr-o nedreptate adevărată. Poate că are motive serioase pentru durerea lui. Dar există un moment în care trebuie să-și pună o întrebare incomodă: cât din ceea ce mi s-a făcut continui eu însumi să fac?
Dacă am fost umilit, îi umilesc pe alții?
Dacă am fost mințit, am început să mint?
Dacă am fost tratat cu răceală, am devenit rece?
Dacă am fost nedreptățit, am început să caut ocazii să mă răzbun?
Atunci rana primită a început să devină caracter.
Iar omul care ne-a rănit a câștigat mai mult decât o ceartă. A reușit să lase în noi ceva din propriul lui întuneric.
Cel mai periculos lucru este să ne justificăm
Greșeala, în sine, nu este întotdeauna cea mai mare problemă. Omul poate cădea și se poate ridica. Poate păcătui și se poate pocăi. Poate lua o decizie proastă și poate încerca să repare ceea ce a stricat.
Mai periculoasă este justificarea permanentă.
„Așa sunt eu.”
„M-a făcut viața.”
„Toți fac la fel.”
„Dacă nu fac eu, îmi face altul.”
„N-am avut de ales.”
„A meritat-o.”
„Nu pot să iert.”
„Nu mai am pentru ce să mă schimb.”
Aceste fraze pot deveni un adăpost pentru sufletul care nu vrea să se mai cerceteze.
Pocăința începe în clipa în care omul încetează să mai caute explicații pentru păcatul său și începe să spună adevărul despre el însuși.
„Da, am greșit.”
Nu este o propoziție care te micșorează. Dimpotrivă, poate fi începutul vindecării.
Un om care recunoaște că a greșit poate fi ajutat. Un om care își apără la nesfârșit greșeala ajunge să fie propriul său prizonier.
De aceea, spovedania este atât de profundă în viața Bisericii. Înaintea lui Dumnezeu, omul nu mai trebuie să joace niciun rol. Nu trebuie să pară puternic, corect sau nevinovat. Vine așa cum este și spune adevărul despre sine.
Nu pentru a fi zdrobit, ci pentru a putea fi ridicat.
Mândria ne face adversari ai propriei vindecări
Poate că una dintre cele mai puternice forme prin care omul se împotrivește binelui este mândria.
Mândria nu arată întotdeauna ca aroganță. Uneori se ascunde foarte bine sub sensibilitate, sub dreptate sau chiar sub suferință.
„Eu am dreptate.”
„Eu am făcut mai mult.”
„Eu am fost cel nedreptățit.”
„De ce să fac eu primul pas?”
„El să vină să-și ceară iertare.”
Și trec zilele, apoi săptămânile, iar două persoane care s-ar putea împăca rămân despărțite pentru că fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas.
Într-o familie, asemenea tăceri pot dura ani.
Într-o prietenie, pot închide definitiv o ușă.
Între părinți și copii, orgoliul poate construi distanțe pe care timpul le face din ce în ce mai greu de străbătut.
Uneori, omul pierde o relație importantă nu pentru că nu a iubit, ci pentru că nu a putut spune la timp: „Iartă-mă.”
Este greu să cobori de pe piedestalul propriei dreptăți. Este însă și una dintre cele mai frumoase biruințe asupra propriului ego.
Hristos ne arată un drum în care măreția nu constă în a-i domina pe ceilalți, ci în a sluji, a ierta și a iubi. „Cel ce voiește să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26).
Cu alte cuvinte, împărăția lui Dumnezeu începe să lucreze în om tocmai atunci când acesta nu mai are nevoie să fie mereu deasupra celorlalți.
Frica poate deveni o închisoare
Există și oameni care nu sunt conduși de mândrie, ci de teamă.
Le este teamă să înceapă.
Le este teamă să piardă.
Le este teamă să iubească.
Le este teamă să se întoarcă la Dumnezeu după ani de rătăcire, pentru că li se pare că au mers prea departe.
Frica poate să pară prudentă, dar uneori ea nu face decât să amâne viața.
Un om poate avea în față o oportunitate și să nu o folosească niciodată pentru că se teme că va eșua. Poate întâlni persoana pe care ar putea să o iubească și să fugă pentru că a fost rănit înainte. Poate simți chemarea către o schimbare adevărată și să răspundă că nu este încă pregătit.
Dar când va fi pregătit?
Poate mâine.
Poate luna viitoare.
Poate după ce se rezolvă toate celelalte probleme.
Și, între timp, viața trece.
În plan duhovnicesc, frica poate deveni și mai subtilă. Omul se teme că Dumnezeu nu-l mai poate primi după ceea ce a făcut. Se uită la trecutul lui și vede doar greșelile, în timp ce Dumnezeu îi deschide înainte drumul întoarcerii.
Pilda fiului risipitor rămâne una dintre cele mai puternice imagini ale acestei realități. Fiul pleacă, își risipește averea și ajunge într-o stare în care pare că nu mai există drum de întoarcere. Totuși, momentul decisiv vine atunci când „venindu-și în sine” se ridică și pornește spre casa tatălui.
Nu tatăl îl împiedica să se întoarcă.
El trebuia să-și învingă propria rușine, propria rătăcire și propriul sentiment că nu mai merită să fie primit.
Și tatăl îl aștepta.
Aceasta este una dintre cele mai frumoase vești ale creștinismului: Dumnezeu nu obosește să aștepte întoarcerea omului.
Lumea modernă ne oferă și noi forme de robie
Citatul despre cel mai mare dușman al nostru capătă o altă dimensiune în lumea de astăzi.
Trăim într-o epocă în care omul are la dispoziție mai multe instrumente ca niciodată pentru a-și organiza viața, dar tocmai aceste instrumente pot deveni uneori mijloace prin care își pierde libertatea.
Telefonul este un exemplu simplu.
Îl folosim pentru muncă, pentru familie, pentru orientare, pentru informație și pentru comunicare. Dar cât de des îl deschidem fără să avem un motiv real? Cât timp pierdem urmărind viețile altora? Câtă neliniște intră în suflet prin comparație, scandal, știri și comentarii?
Nu telefonul este dușmanul.
Felul în care noi alegem să-l folosim poate deveni problema.
Același lucru se întâmplă cu banii, cu munca, cu succesul, cu plăcerile și cu dorința de validare. Lucrurile în sine nu sunt întotdeauna rele. Devine periculos momentul în care omul nu mai poate spune „ajunge”.
Un om liber poate avea bani fără să fie posedat de bani.
Poate folosi tehnologia fără să fie absorbit de ea.
Poate avea succes fără să-și transforme succesul în identitate.
Poate primi admirație fără să devină dependent de ea.
Poate să se bucure de viață fără să uite că viața nu se termină la ceea ce poate fi cumpărat, fotografiat sau afișat.
Și păcatul poate deveni o obișnuință
La început, păcatul ne mustră.
După aceea ne obișnuim cu el.
Aceasta este una dintre cele mai periculoase transformări ale sufletului.
Prima minciună ne apasă conștiința. După alte zece, găsim explicații. Prima izbucnire de furie ne face să ne simțim vinovați. După ani de asemenea reacții, spunem simplu: „Așa sunt eu.”
O judecată spusă în treacăt poate deveni, în timp, un mod de a privi oamenii.
O plăcere căreia îi acordăm mereu prioritate poate ajunge să ne conducă viața.
Un compromis acceptat o singură dată poate deveni, după suficient timp, o regulă.
Sufletul se obișnuiește cu ceea ce repetăm.
De aceea, lupta duhovnicească nu este alcătuită numai din momente extraordinare. Ea se poartă în gesturile aparent mici ale fiecărei zile, în felul în care răspundem atunci când suntem provocați, în ceea ce alegem să privim, în cuvintele pe care le rostim când nimeni nu ne poate corecta și în deciziile pe care le luăm atunci când avem impresia că nu ne vede nimeni.
Acolo se formează omul.
Nu trebuie să te distrugi pentru a te schimba
Există și o altă capcană: după ce își descoperă propriile greșeli, omul poate cădea într-o formă de dispreț față de sine.
„Nu sunt bun de nimic.”
„Nu mă mai pot schimba.”
„Dumnezeu s-a săturat de mine.”
„Am stricat prea multe.”
Aceasta nu mai este pocăință.
Pocăința înseamnă să vezi adevărul despre tine și, tocmai de aceea, să te întorci spre Dumnezeu. Vinovăția care nu duce la vindecare poate deveni o altă formă de egoism, pentru că omul rămâne preocupat exclusiv de propria cădere și uită că Dumnezeu este mai mare decât păcatul său.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește în repetate rânduri despre puterea pocăinței și despre iubirea lui Dumnezeu față de omul care se întoarce. În înțelegerea creștină, nu există un trecut atât de greu încât omul să nu poată începe să se schimbe.
Important este să înceapă.
Nu mâine.
Nu după ce își va rezolva toate problemele.
Acum, cu ceea ce are.
Cum îți învingi propriul dușman?
În primul rând, trebuie să încetezi să te minți.
Aceasta poate fi cea mai grea parte.
Să recunoști unde ai greșit, unde ai exagerat, unde ai fost nedrept, unde ai ales comoditatea în locul responsabilității și unde ai preferat să te justifici în loc să te schimbi.
Apoi trebuie să înveți să te privești cu adevăr, dar fără dispreț.
Nu ești nici atât de bun pe cât te prezintă uneori oamenii și nici atât de rău pe cât îți spune disperarea. Ești un om care poate cădea și se poate ridica, care are răni, slăbiciuni, dar și libertatea de a alege altfel.
Rugăciunea devine aici esențială.
Nu o rugăciune spusă doar din obișnuință, ci una în care omul Îi permite lui Dumnezeu să intre în locurile pe care el însuși le ascunde.
„Doamne, arată-mi ce nu vreau să văd despre mine. Dă-mi curaj să recunosc ceea ce trebuie schimbat și putere să nu mai fug de această schimbare.”
O astfel de rugăciune poate fi începutul unei vieți noi.
Apoi vine răbdarea.
Nu poți repara în câteva zile ceea ce ai stricat în ani. Nu poți cere sufletului să devină liniștit după o singură rugăciune, dacă l-ai hrănit multă vreme cu neliniște. Nu poți deveni blând doar pentru că într-o dimineață ai decis că vrei să fii altfel.
Schimbarea adevărată se așază încet.
O alegere bună urmată de alta.
O cădere urmată de ridicare.
O iertare oferită acolo unde înainte păstrai resentiment.
Un adevăr spus în locul unei minciuni convenabile.
O oprire înainte de un cuvânt care ar fi rănit.
O întoarcere la rugăciune după o perioadă în care ai uitat-o.
Așa se schimbă omul.
Cel mai mare dușman poate deveni locul unei mari biruințe
Poate că formularea „ești propriul tău dușman” nu trebuie să ne lase în deznădejde. Ea poate deveni o invitație la responsabilitate.
Dacă problema este numai în ceilalți, nu putem face prea multe.
Dacă înțelegem că există și ceva în noi care trebuie schimbat, atunci apare și speranța.
Putem lucra.
Putem cere ajutor.
Putem merge la spovedanie.
Putem repara.
Putem învăța să iertăm.
Putem pune ordine în viață.
Putem renunța la ceea ce ne robește.
Putem începe din nou.
Și, mai ales, putem să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze acolo unde puterile noastre nu mai ajung.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4, 13). Nu spune că omul poate orice prin propriile puteri. Puterea adevărată vine din această împreună-lucrare dintre libertatea omului și harul lui Dumnezeu.
De aceea, lupta cu tine însuți nu trebuie să devină o obsesie.
Nu suntem chemați să ne privim necontenit defectele, ci să ne întoarcem mereu spre Hristos. Dacă privești prea mult doar spre propria cădere, riști să uiți cine te poate ridica.
Poate că adevărata întrebare este alta
În loc să ne întrebăm mereu cine ne-a făcut rău, poate ar trebui, din când în când, să avem curajul să întrebăm:
Ce fac eu cu ceea ce mi s-a întâmplat?
Am devenit mai amar?
Sau am devenit mai înțelept?
M-am închis?
Sau am învățat să aleg mai atent oamenii cărora le ofer încrederea?
Am început să rănesc la rândul meu?
Sau am hotărât ca răul primit să se oprească la mine?
Am folosit suferința ca justificare pentru păcat?
Sau am lăsat-o să mă învețe compasiunea?
Aici se află libertatea.
Nu putem controla toate lucrurile care vin peste noi, însă putem lucra asupra felului în care le primim și asupra omului care devenim după ce trecem prin ele.
Poate că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le-a lăsat Dumnezeu: faptul că trecutul nu are ultimul cuvânt asupra noastră.
Putem începe din nou.
La sfârșitul zilei
Poate că, înainte de culcare, ar fi bine să ne punem câteva întrebări pe care nu le putem evita la nesfârșit.
Astăzi, unde m-a condus mândria?
Unde am lăsat frica să decidă în locul meu?
Pe cine am rănit fără să fie nevoie?
Unde am ales comoditatea, deși știam ce trebuia făcut?
Am iertat sau am mai hrănit puțin o rană veche?
Am fost sincer cu mine?
Am făcut loc lui Dumnezeu în ziua mea sau L-am lăsat undeva la marginea programului?
Nu trebuie să găsim răspunsuri perfecte.
Trebuie să fim sinceri.
Iar dacă descoperim că am greșit, ziua nu este pierdută. Putem spune o rugăciune, putem cere iertare, putem îndrepta un lucru și putem adormi cu hotărârea de a încerca din nou.
Cel mai mare dușman al nostru poate fi chiar omul din oglindă, dar omul din oglindă nu este condamnat să rămână același.
Acolo unde există pocăință, începe schimbarea.
Acolo unde există smerenie, mândria își pierde puterea.
Acolo unde există iertare, trecutul nu mai conduce prezentul.
Iar acolo unde omul Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze, ceea ce părea cândva un dușman de neînvins poate deveni începutul unei întâlniri adevărate cu sine și, mai ales, cu Dumnezeu.
Poate că într-o zi vom privi înapoi și vom înțelege că cea mai grea luptă nu a fost împotriva oamenilor care ne-au făcut rău, nici împotriva împrejurărilor care ne-au încercat, ci împotriva acelei părți din noi care voia să rămână exact așa cum era.
Iar în ziua în care vom spune cu adevărat: „Doamne, nu mai vreau să fiu propriul meu dușman. Ajută-mă să devin omul pe care l-ai chemat să fiu”, lupta va începe să aibă un alt sens.
Nu pentru că vom deveni peste noapte oameni fără slăbiciuni, ci pentru că nu vom mai lupta singuri.
