„Doamne, fă ca dorința cea mai mare a inimii mele să fie prezența Ta!”
Există în viața fiecărui om o dorință pe care celelalte dorințe se așază în jurul ei. Uneori o recunoaștem ușor, alteori o ascundem chiar și de noi înșine. Ne spunem că vrem sănătate, liniște, bani, o familie bună, un loc de muncă sigur, oameni care să ne iubească și zile în care lucrurile să meargă bine. Toate sunt firești și, într-o anumită măsură, necesare. Dar dacă am rămâne singuri într-o seară și am avea curajul să ne întrebăm ce anume ne-ar face cu adevărat fericiți, dincolo de toate lucrurile pe care le putem pierde, poate am descoperi că inima noastră caută ceva mai adânc.
Citatul acesta este, în fond, o rugăciune pentru curățirea dorințelor: „Doamne, fă ca dorința cea mai mare a inimii mele să fie prezența Ta!”
Nu este o rugăciune ușoară.
Pentru că Dumnezeu nu ne cere să-I adăugăm numele pe lista lucrurilor pe care le dorim deja. El ne cheamă să descoperim dacă, în spatele tuturor dorințelor noastre, există o dorință mai înaltă, fără de care celelalte lucruri rămân fragile.
Omul de astăzi trăiește într-o lume care îi stimulează permanent dorințele. În fiecare zi i se spune că îi mai trebuie ceva pentru a fi fericit. Un telefon mai bun, o casă mai frumoasă, o vacanță mai interesantă, mai mulți bani, mai multă recunoaștere, mai multe experiențe, mai multă vizibilitate. Publicitatea nu îi vinde doar obiecte, ci îi sugerează o imagine despre omul care ar trebui să devină dacă le va avea. Rețelele sociale fac același lucru într-o formă și mai subtilă, pentru că acolo comparația nu se mai oprește niciodată.
Omul privește viața altora și începe să creadă că propria lui viață este insuficientă.
Are o casă, dar vede una mai mare.
Are o mașină, dar observă una mai nouă.
Are prieteni, dar urmărește oameni care par să aibă o viață mai interesantă.
Are o familie, dar începe să compare liniștea casei sale cu imaginile perfecte pe care ceilalți le afișează.
Și, fără să-și dea seama, dorința de a avea îl face să uite să fie.
Mai grav este că poate ajunge să uite înaintea Cui este.
Pentru că prezența lui Dumnezeu nu se vede în același fel în care se vede un lucru cumpărat. Nu poate fi fotografiată pentru a primi aprecieri și nici transformată într-un statut pe care să-l afișăm în fața celorlalți. Ea se descoperă în adâncul inimii, acolo unde omul încetează pentru câteva clipe să mai fugă și începe să asculte.
De aceea, rugăciunea „Doamne, fă ca dorința cea mai mare a inimii mele să fie prezența Ta” este atât de profundă. Ea cere lui Dumnezeu să ne schimbe centrul vieții.
Nu Îi spunem: „Doamne, dă-mi tot ce vreau și, dacă se poate, fii și Tu aproape.”
Îi spunem: „Doamne, schimbă ceea ce vreau, până când ceea ce caut cel mai mult este să nu Te pierd pe Tine.”
Aici începe maturizarea duhovnicească.
Când Dumnezeu devine „în plus”
Uneori ne comportăm în relația cu Dumnezeu ca și cum El ar fi un sprijin suplimentar pentru o viață pe care am construit-o singuri. Ne rugăm când avem o problemă, Îi cerem ajutorul când ne este greu, mergem la biserică atunci când simțim nevoia unei mângâieri și ne amintim de El când lucrurile scapă de sub control.
Nu este puțin.
Dar există ceva mai adânc.
Să ajungi să-L cauți pe Dumnezeu și atunci când viața merge bine.
Să intri într-o biserică fără să ai ceva anume de cerut.
Să te rogi nu pentru că ai nevoie să se schimbe o situație, ci pentru că ai nevoie de El.
Aceasta este o schimbare uriașă în suflet.
Un om poate să ceară de la Dumnezeu sănătate, iar când o primește să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Poate să ceară un loc de muncă, iar după ce îl primește să devină atât de ocupat încât să nu mai aibă timp pentru rugăciune. Poate să se roage pentru o familie și, după ce o întemeiază, să ajungă să fie atât de preocupat de problemele ei încât să uite de Cel care i-a dat oamenii pe care îi iubește.
De aceea, întrebarea nu este doar ce Îi cerem lui Dumnezeu, ci și ce loc Îi oferim după ce primim ceea ce am cerut.
Dacă Dumnezeu ne dă ceea ce vrem, iar noi ne îndepărtăm de El, atunci darul poate deveni, fără să ne dăm seama, un zid între noi și Dumnezeu.
Dacă însă darul ne apropie de El, începe să devină binecuvântare.
Prezența lui Dumnezeu nu înseamnă absența problemelor
Poate exista și o altă înțelegere greșită. Uneori credem că, dacă Dumnezeu este aproape, viața trebuie să devină ușoară. Când apar necazurile, ne întrebăm imediat unde este Dumnezeu.
Dar Evanghelia nu ne promite o existență fără suferință.
Hristos nu le spune ucenicilor că, dacă Îl urmează, nu vor mai avea furtuni. Le spune să nu se teamă atunci când furtuna vine.
Aceasta schimbă totul.
Prezența lui Dumnezeu nu înseamnă că nu vom plânge. Înseamnă că nu vom plânge singuri.
Nu înseamnă că nu vom trece prin pierderi. Înseamnă că nici în pierdere Dumnezeu nu încetează să fie Dumnezeu.
Nu înseamnă că nu vom avea zile în care nu vom înțelege nimic. Înseamnă că putem rămâne lângă El chiar și atunci când nu înțelegem.
Adevărata credință se vede uneori tocmai în această rămânere.
Este ușor să spui „Doamne, Te iubesc” când lucrurile se așază după dorința ta. Mai greu este să spui același lucru când rugăciunea pare că nu primește răspunsul pe care îl aștepți.
Atunci se vede dacă Îl căutăm pe Dumnezeu sau doar ceea ce Dumnezeu ne poate da.
„Doamne, fă…”
Cuvântul „fă” din această rugăciune este foarte important.
Nu spunem: „Doamne, eu am decis că Tu trebuie să fii dorința mea cea mai mare.”
Cerem ajutor.
Pentru că omul descoperă adesea că inima lui este împărțită.
O parte vrea Dumnezeu, alta vrea lumea.
O parte vrea liniște, alta caută zgomot.
O parte vrea adevărul, alta preferă ceea ce îi convine.
O parte dorește rugăciunea, alta găsește mereu o mie de motive pentru care nu are timp.
De aceea avem nevoie de har.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință.” (Filipeni 2, 13)
Chiar și dorința de a-L dori pe Dumnezeu poate deveni rugăciune.
Poate că astăzi nu simți o mare apropiere de Dumnezeu. Poate rugăciunea ta este rece, poate mintea fuge, poate ai ajuns să repeți cuvintele fără să le mai simți.
Nu trebuie să te prefaci.
Poți să-I spui exact ceea ce este în tine:
„Doamne, eu nu Te caut cât ar trebui. Inima mea aleargă după prea multe lucruri. Ajută-mă să Te doresc. Fă ca, într-o zi, prezența Ta să fie mai importantă pentru mine decât ceea ce mă preocupă astăzi.”
Este o rugăciune sinceră.
Și uneori sinceritatea înaintea lui Dumnezeu este începutul unei întoarceri adevărate.
Cum îți dai seama că Dumnezeu începe să devină dorința inimii tale?
Nu neapărat printr-o emoție puternică.
Uneori se vede în lucruri foarte simple.
Începi să te doară mai mult păcatul decât faptul că ai fost prins.
Înainte te preocupa imaginea ta; acum începe să te preocupe adevărul despre tine.
Înainte îți era greu să ierți; acum simți că nu mai poți trăi liniștit cu ura în inimă.
Înainte mergeai la biserică doar din obișnuință; acum începi să simți că îți lipsește atunci când nu ajungi.
Înainte rugăciunea era o obligație; acum apare, încet, ca o nevoie.
Înainte voiai ca Dumnezeu să-ți rezolve viața; acum începi să-I ceri să te schimbe pe tine.
Nu se întâmplă într-o singură zi.
Este un drum.
Uneori înaintezi, alteori cazi. Uneori simți bucurie, alteori treci printr-o perioadă de uscăciune sufletească. Important este să nu confunzi lipsa unei emoții cu lipsa lui Dumnezeu.
Există momente în care nu simțim nimic și totuși rămânem.
Poate chiar atunci se întărește credința.
Pentru că iubirea adevărată nu se măsoară numai prin ceea ce simțim, ci și prin fidelitatea cu care rămânem atunci când sentimentul se retrage.
Dumnezeu nu vrea să fie doar o idee în mintea noastră
Poți să știi multe despre Dumnezeu și să fii foarte departe de El.
Poți să citești cărți religioase, să cunoști citate din Sfinții Părinți, să vorbești frumos despre credință și, în același timp, să trăiești într-un fel care nu are aproape nimic în comun cu Evanghelia.
Credința începe să devină vie atunci când coboară din minte în viață.
Dacă spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dar nu putem ierta pe nimeni, ceva nu este în ordine.
Dacă spunem că ne rugăm, dar rănim cu bună știință oamenii din jur, rugăciunea noastră are nevoie de cercetare.
Dacă mergem la biserică, dar ieșim de acolo cu aceeași răutate, aceeași mândrie și aceeași nepăsare, trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă în noi.
Prezența lui Dumnezeu începe să fie reală atunci când ea schimbă felul în care ne purtăm.
Nu pentru că devenim perfecți peste noapte, ci pentru că începe să ne fie rușine să trăim împotriva Celui pe care spunem că Îl iubim.
Cea mai mare dorință
Ce înseamnă, până la urmă, să-L dorești pe Dumnezeu mai mult decât orice?
Nu înseamnă să nu-ți mai iubești familia.
Dimpotrivă, atunci când Dumnezeu devine centrul vieții, începi să-i iubești pe ceilalți mai curat, fără să-i transformi în proprietatea ta și fără să le ceri să umple goluri pe care numai Dumnezeu le poate umple.
Nu înseamnă să renunți la muncă, la planuri sau la lucrurile frumoase ale vieții.
Înseamnă să nu mai aștepți de la ele ceea ce nu pot să-ți ofere.
Banii pot cumpăra confort, dar nu pot cumpăra pacea conștiinței.
Succesul poate aduce admirație, dar nu poate vindeca singurătatea.
O casă poate adăposti trupul, dar nu poate încălzi o inimă în care nu mai există iubire.
Oamenii ne pot iubi, dar nici cel mai apropiat om nu poate ocupa locul lui Dumnezeu.
De aceea, omul care Îl caută pe Dumnezeu nu fuge de viață. Începe să o trăiască mai adevărat.
Muncește, dar nu se închină muncii.
Are bani, dar nu își măsoară valoarea prin bani.
Se bucură de lucrurile frumoase, dar nu devine robul lor.
Iubește oamenii, dar nu îi posedă.
Are planuri, însă acceptă că viața nu este obligată să urmeze planurile lui.
Și, atunci când pierde ceva, rămâne cu Dumnezeu.
Acolo se vede cât de adâncă a devenit credința.
O rugăciune pentru dimineața noastră
Poate că, într-o dimineață, înainte să punem mâna pe telefon și înainte să lăsăm lumea să intre peste noi prin știri, mesaje și griji, ar fi bine să spunem această rugăciune.
„Doamne, astăzi am multe lucruri de făcut. Știu că voi întâlni oameni, voi avea probleme, voi primi vești bune sau mai puțin bune și voi fi ispitit să uit de Tine în mijlocul tuturor acestora. Te rog, fă ca dorința cea mai mare a inimii mele să fie prezența Ta. Când mă bucur, să nu Te uit. Când sufăr, să nu Te acuz. Când reușesc, să nu mă mândresc. Când cad, să nu fug de Tine. Iar când vine seara, fă-mă să pot privi înapoi și să spun că, printre toate cele pe care le-am făcut astăzi, nu Te-am pierdut.”
Aceasta este o rugăciune care poate schimba încet o viață.
Nu pentru că ar produce imediat minuni spectaculoase, ci pentru că schimbă direcția inimii.
Iar Dumnezeu lucrează adesea în tăcere, în locuri pe care noi nu le vedem.
Poate că într-o zi vom descoperi că lucrul pentru care ne-am rugat atât de mult nu a fost să primim o viață fără probleme, ci să avem o inimă care nu se mai teme să treacă prin probleme împreună cu Dumnezeu.
Poate că vom înțelege că fericirea nu a stat niciodată în faptul că am avut tot ce ne-am dorit, ci în faptul că am învățat să nu mai pierdem ceea ce este esențial.
Iar dacă, într-o seară, după o zi grea, vom putea spune din inimă: „Doamne, poate că nu am avut o zi perfectă, poate că am greșit, poate că am căzut, dar am vrut să Te am aproape”, atunci în noi s-a întâmplat ceva mai important decât pare.
Pentru că omul poate pierde multe și totuși să o ia de la capăt.
Poate pierde bani și să-i câștige din nou.
Poate pierde o poziție și să-și găsească alta.
Poate pierde un drum și să descopere altul.
Dar dacă își pierde dorința după Dumnezeu, începe să piardă chiar centrul după care își putea reașeza întreaga viață.
De aceea, poate cea mai sinceră rugăciune pe care o putem rosti nu este: „Doamne, dă-mi tot ceea ce îmi doresc”, ci:
„Doamne, schimbă-mi inima, până când ceea ce doresc cel mai mult este să nu trăiesc nicio zi fără Tine.”
Iar când această dorință începe să crească, încet și aproape nevăzut, omul descoperă că Dumnezeu nu fusese niciodată departe.
El aștepta doar ca inima să înceteze să mai caute în toate celelalte locuri ceea ce numai prezența Lui îi putea dărui.
