Învățătura unui sfânt care nu a scris cărți
Există sfinți pe care îi cunoaștem prin cărțile lor. Le citim cuvintele, le urmărim gândurile, le descoperim învățătura pagină după pagină și avem impresia că ne aflăm aproape de ei. Există însă și sfinți despre care nu putem deschide o carte și spune: „Aceasta este opera lui”. Nu pentru că nu au avut ce să spună, ci pentru că au ales să vorbească prin propria lor viață.
Sfântul Gherasim din Kefalonia este unul dintre aceștia.
Și poate tocmai de aceea este atât de actual.
Nu avem un tratat teologic al Sfântului Gherasim, o carte de învățături duhovnicești sau o colecție de predici scrise de mâna lui. Primele mărturii despre viața sa au fost puse în scris după moartea lui, iar prima biografie tipărită este atestată în 1625. Pe baza acesteia, ieromonahul Mitrofan din Nauplion a alcătuit prima sa slujbă, tipărită ulterior la Veneția. Catalogul Gennadius păstrează, de pildă, ediția din 1750 și precizează explicit că Acatistul/Sluzba și canonul nu sunt opera Sfântului Gherasim, ci a lui Mitrofan ieromonahul din Nauplion.
Așadar, dacă întrebăm: „Ce a scris Sfântul Gherasim?”, răspunsul cel mai cinstit este: nu cunoaștem o operă literară sau teologică proprie a lui care să fi ajuns până la noi.
Dar dacă întrebăm:
„Ce ne-a lăsat?”
atunci răspunsul este cu totul altul.
Ne-a lăsat o viață.
Și uneori o viață trăită până la capăt în Hristos este o carte mai grea și mai adevărată decât orice volum.
Sfântul Gherasim s-a născut în Peloponez, a devenit monah, a mers la Muntele Athos, apoi la Ierusalim și în alte locuri sfinte, a fost hirotonit preot și a petrecut perioade de asceză și retragere. În cele din urmă a ajuns în Kefalonia, unde a întemeiat mănăstirea din Omala și a trăit decenii într-o viață de rugăciune, post, priveghere și nevoință. Tradiția ortodoxă îl pomenește în mod deosebit pentru darul vindecării și pentru rugăciunile sale pentru cei stăpâniți de duhuri necurate.
Dar poate că aici începe adevărata întrebare.
Ce poate spune unui om din secolul XXI un călugăr care a trăit în secolul al XVI-lea?
Ce poate învăța un om care stă cu telefonul în mână, care trăiește într-o lume a vitezei, a zgomotului, a anxietății, a dependențelor și a informației fără sfârșit, de la un om care a ales liniștea unei peșteri, postul, rugăciunea și privegherea?
Poate să-i spună aproape totul.
Pentru că problema omului nu s-a schimbat atât de mult pe cât ne imaginăm.
S-au schimbat obiectele.
S-au schimbat orașele.
S-au schimbat hainele.
S-au schimbat tehnologiile.
Dar inima omului a rămas aceeași.
Omul încă se teme.
Încă se luptă cu patimile.
Încă fuge de sine.
Încă își caută liniștea în lucruri care nu i-o pot da.
Încă se teme de singurătate.
Încă are nevoie de Dumnezeu.
Și poate tocmai aici se află prima mare învățătură a Sfântului Gherasim: nu poți vindeca sufletul schimbând doar împrejurările din jurul lui. Trebuie să începi dinăuntru.
Gherasim a avut nevoie de retragere. Nu pentru că lumea creată de Dumnezeu ar fi rea, ci pentru că omul are nevoie, din când în când, să rămână singur înaintea lui Dumnezeu pentru a descoperi cine este cu adevărat.
Noi facem aproape contrariul.
Ne este frică de liniște.
Când rămânem singuri, aprindem televizorul.
Dacă televizorul se oprește, luăm telefonul.
Dacă telefonul nu ne mai distrage, căutăm altceva.
Umplem fiecare secundă cu ceva.
Și apoi ne întrebăm de ce nu mai auzim nimic în suflet.
Poate că Sfântul Gherasim ne-ar spune că omul nu poate să-L audă pe Dumnezeu într-o inimă pe care nu încetează să o umple cu zgomot.
Nu avem nevoie cu toții să intrăm într-o peșteră.
Dar avem nevoie să învățăm să stăm în tăcere.
Să ne rugăm.
Să nu fugim imediat de noi înșine.
Să avem curajul de a ne vedea așa cum suntem.
Pentru că rugăciunea adevărată începe adesea în momentul în care încetezi să mai joci un rol înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Gherasim nu ne-a lăsat o metodă complicată de dezvoltare personală. Ne-a lăsat imaginea unui om care și-a pus întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu.
Și aici se află o lecție pe care lumea contemporană o înțelege foarte greu.
Nu orice problemă se rezolvă prin control. Unele se rezolvă prin predare în mâna lui Dumnezeu.
Noi vrem să controlăm totul.
Controlăm banii.
Controlăm imaginea noastră.
Controlăm ce spun ceilalți despre noi.
Controlăm copiii.
Controlăm viitorul.
Controlăm chiar și felul în care vrem să ne simțim.
Dar viața ne arată mereu că există lucruri pe care nu le putem controla.
Boala.
Moartea.
Despărțirea.
Trădarea.
Suferința.
Și atunci omul descoperă dacă are credință sau doar impresia că are credință.
Sfântul Gherasim a ales alt drum: nevoința, rugăciunea și încrederea în Dumnezeu.
Nu o viață comodă.
Nu o viață fără încercări.
Ci o viață în care încercarea devine loc de întâlnire cu Dumnezeu.
De aceea, când vorbim despre Sfântul Gherasim, nu trebuie să ne oprim la minunile care i se atribuie. Există o tendință omenească de a merge la sfinți numai pentru ceea ce putem primi de la ei: vindecare, ajutor, izbăvire, rezolvarea unei probleme.
Și este firesc să cerem ajutor.
Dar sfântul nu este un „serviciu de urgență” al cerului.
Sfântul ne conduce spre Dumnezeu.
Iar Sfântul Gherasim devine cu atât mai important tocmai prin această perspectivă.
Tradiția Bisericii îl cinstește în mod deosebit pentru rugăciunile de vindecare și pentru izbăvirea celor chinuiți de duhuri necurate. Dar minunea cea mai profundă nu este doar faptul că un om bolnav se ridică din pat.
Minunea este ca omul să se întoarcă la Dumnezeu.
Pentru că există oameni sănătoși cu trupul și bolnavi în suflet și există oameni bolnavi cu trupul care au în suflet o lumină pe care mulți dintre cei sănătoși nu o mai au.
De aceea, poate că Sfântul Gherasim ne-ar întreba astăzi nu doar:
„De ce te doare trupul?”
ci mai ales:
„Ce se întâmplă cu sufletul tău?”
Ce ai lăsat să intre acolo?
Ce patimă ai hrănit?
Ce ură ai păstrat?
Ce dependență ai ascuns?
Ce păcat ai început să consideri normal?
De cine ai uitat să ierți?
Când ai încetat să te mai rogi?
Când ai început să crezi că poți trăi fără Dumnezeu?
Acestea sunt întrebările unui sfânt care nu a scris cărți.
Pentru că poate că cea mai puternică învățătură a lui este tocmai aceasta: omul trebuie să se întoarcă la Dumnezeu înainte ca sufletul să ajungă să nu mai dorească întoarcerea.
Și aici Sfântul Gherasim devine neașteptat de actual.
Trăim într-o epocă în care foarte multe lucruri sunt numite libertate, deși unele dintre ele sfârșesc prin a-l face pe om rob.
Omul este liber să aleagă, dar poate deveni robul telefonului.
Liber să cumpere, dar rob al consumului.
Liber să se distreze, dar rob al plăcerii.
Liber să-și urmeze orice dorință, dar rob al propriilor dorințe.
Liber să facă orice, dar incapabil să se mai oprească.
Sfântul Gherasim ne arată un paradox extraordinar: adevărata libertate nu înseamnă să faci tot ceea ce vrei, ci să ajungi să nu mai fii condus de ceea ce te stăpânește.
Aceasta este una dintre lecțiile mari ale ascezei creștine.
Postul nu înseamnă doar să nu mănânci anumite lucruri.
Înseamnă să înveți că nu orice impuls trebuie ascultat.
Rugăciunea nu înseamnă doar să repeți niște cuvinte.
Înseamnă să înveți cui îi aparții.
Tăcerea nu înseamnă doar absența zgomotului.
Înseamnă să faci loc adevărului.
Iar nevoința nu este o pedeapsă aplicată trupului.
Este o școală a libertății.
Sfântul Gherasim a trăit această școală până la capăt.
A plecat din lume nu pentru a disprețui oamenii, ci pentru a se apropia de Dumnezeu și, tocmai prin această apropiere, a devenit un om către care oamenii au început să vină.
Este una dintre marile taine ale sfințeniei: omul care se retrage din lume poate deveni mai folositor lumii decât omul care încearcă permanent să o cucerească.
Gherasim a întemeiat o mănăstire și a trăit acolo vreme îndelungată în rugăciune și nevoință. După moartea sa, cinstirea lui s-a răspândit, iar tradiția despre minunile sale a făcut ca oamenii să vină la el pentru rugăciune și mijlocire.
Și poate că acesta este lucrul cel mai frumos pe care ni-l lasă: nu trebuie să fii zgomotos ca să fii puternic.
Într-o lume în care toată lumea vrea să fie văzută, Sfântul Gherasim ne învață să fim văzuți de Dumnezeu.
Într-o lume în care fiecare își construiește o imagine, el ne amintește de chipul lăuntric.
Într-o lume în care oamenii vor să vorbească despre ei, el ne amintește de rugăciune.
Într-o lume în care fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt, el ne amintește de tăcere.
Într-o lume în care omul caută să-și satisfacă toate dorințele, el ne amintește de nevoință.
Și într-o lume în care oamenii se tem de suferință, el ne amintește că suferința nu trebuie să fie lipsită de sens.
Poate că de aceea Sfântul Gherasim este atât de potrivit pentru omul de astăzi.
Nu pentru că ne-ar spune să copiem exterior viața unui ascet din secolul al XVI-lea.
Nu trebuie să ne mutăm în peșteri.
Nu trebuie să abandonăm lumea.
Trebuie însă să învățăm să nu devenim ai lumii.
Aceasta este diferența.
Poți trăi într-un oraș și să ai o inimă liniștită.
Poți avea telefon și să nu fii robul lui.
Poți avea bani și să nu fii robul banilor.
Poți avea familie și să nu uiți de Dumnezeu.
Poți munci mult și să nu transformi munca în idol.
Poți suferi și să nu-ți pierzi credința.
Poți fi în mijlocul lumii și totuși să ai în suflet un loc în care Dumnezeu să fie primul.
Acesta este poate adevăratul „testament” al Sfântului Gherasim.
Nu o carte.
Nu un sistem.
Nu o teorie.
Ci un om care a arătat prin propria viață că Dumnezeu poate transforma un suflet care se dăruiește Lui.
Sfântul Gherasim a murit la 15 august 1579, iar tradiția bisericească îl cinstește în mod special la 16 august, în legătură cu aflarea sfintelor sale moaște.
La prima vedere, am putea spune că după moartea lui a rămas doar o mănăstire, o raclă, câteva manuscrise despre el, slujbe și amintirea minunilor.
Dar nu.
A rămas ceva mult mai greu de distrus.
A rămas întrebarea pe care viața lui o pune fiecăruia dintre noi:
Ce faci cu sufletul tău?
Îl hrănești sau îl înfometezi?
Îl liniștești sau îl umpli de zgomot?
Îl apropii de Dumnezeu sau îl abandonezi propriilor patimi?
Îl lași să se roage sau îl lași să fie ocupat permanent?
Îl înveți să iubească sau îl înveți să se apere de toți?
Pentru că, în cele din urmă, aceasta este moștenirea Sfântului Gherasim.
Un sfânt care nu ne-a lăsat multe pagini scrise, dar ne-a lăsat o viață întreagă.
Și poate că într-o epocă în care oamenii scriu enorm și trăiesc puțin, aceasta este o lecție de care avem nevoie mai mult decât oricând.
Nu este suficient să știm despre Dumnezeu. Trebuie să învățăm să trăim cu Dumnezeu.
Iar Sfântul Gherasim ne arată că această învățare nu începe prin cuvinte mari.
Începe prin liniște.
Prin rugăciune.
Prin pocăință.
Prin răbdare.
Prin lupta cu ceea ce ne stăpânește.
Prin iubire.
Și, mai presus de toate, prin întoarcerea inimii către Hristos.
Poate că aceasta este cartea pe care Sfântul Gherasim ne-a lăsat-o.
Nu o carte scrisă cu cerneală, ci o carte scrisă cu propria lui viață.
