Dumnezeu ne spune că nu suntem robi, ci fii, iar la Cununie Biserica spune „se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu”.
Contradicția însă este mai mult aparentă. Dar merită explicată atent, inclusiv istoric, pentru că formula nu trebuie înțeleasă în sensul modern al cuvântului „rob”.
1. Ce înseamnă „rob” în formula Cununiei?
Formula liturgică este:
„Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”
Ea apare efectiv în rânduiala bizantină a Cununiei și este păstrată astăzi în slujbele ortodoxe.
Dar cuvântul românesc „rob” trebuie înțeles prin termenul grecesc δοῦλος (doulos), care poate însemna „rob”, „slujitor”, „servitor”, dar și omul care se pune cu totul la dispoziția cuiva. În limbajul biblic, termenul nu are întotdeauna sensul juridic modern de „sclav lipsit de libertate”.
De altfel, Apostolul Pavel se numește el însuși „rob al lui Iisus Hristos”. Nu pentru că Hristos i-ar fi anulat libertatea, ci tocmai pentru că Pavel își afirmă apartenența deplină la Hristos.
Așadar, când Biserica spune „rob al lui Dumnezeu”, sensul fundamental este:
„om care Îi aparține lui Dumnezeu, care Își pune viața în mâna Lui și acceptă să-I slujească”.
Nu: „om căruia Dumnezeu i-a luat libertatea”.
2. Dar ai dreptate: Hristos spune „nu vă mai zic robi”
Aici este partea foarte importantă.
Hristos spune în Evanghelia după Ioan:
„De acum nu vă mai zic robi, că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit pe voi prieteni…”
(Ioan 15, 15)
Iar Sfântul Apostol Pavel merge și mai departe și spune:
„Deci nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.”
(Galateni 4, 7)
Și aceasta este una dintre marile noutăți ale creștinismului.
Dumnezeu nu vrea ca omul să rămână în relația unui sclav cu un stăpân.
Hristos ne introduce într-o relație de fiu.
Nu ne spune: „Voi sunteți sclavii Mei.”
Ne spune:
„Tatăl vostru.”
Iar rugăciunea fundamentală a creștinului începe:
„Tatăl nostru…”
Prin urmare, dacă cineva explică „rob al lui Dumnezeu” la Cununie în sensul: „Dumnezeu este stăpânul, iar omul este sclavul fără libertate”, explicația este teologic săracă și chiar contrară spiritului Evangheliei.
3. Atunci de ce Biserica păstrează totuși cuvântul „rob”?
Pentru că în tradiția biblică există ambele limbaje.
Creștinul este numit „fiu”, dar este numit și „rob/slugă a lui Dumnezeu”.
Nu sunt două identități care se exclud.
Un fiu poate spune:
„Sunt al Tatălui meu.”
Și tocmai pentru că Îl iubește, poate spune:
„Vreau să-I slujesc.”
Diferența fundamentală este între robie impusă și slujire liber asumată din iubire.
Un om care este sclav împotriva voinței lui este lipsit de libertate.
Un om care spune:
„Doamne, sunt al Tău și vreau să fac voia Ta”
nu își pierde libertatea, ci o folosește pentru a se dărui.
Aceasta este logica creștină a libertății.
4. Iar la Cununie sensul devine chiar mai profund
Uită-te la ce se întâmplă imediat după formula „robului” și „roabei”.
Preotul nu spune:
„Dumnezeule, fă-i sclavii Tăi.”
Ci se roagă:
„Unește pe robul Tău… și pe roaba Ta… pentru că de Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii într-un gând, încununează-i într-un trup…”
Apoi vine:
„Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii.”
Și aici apare paradoxul frumos al Cununiei.
„Robii” sunt încununați.
Nu sunt puși în lanțuri.
Sunt puși cu cununi pe cap.
Cununi care au și sens împărătesc, și sens martiric: soții sunt chemați să devină „împărați” ai unei mici împărății — familia — dar să conducă prin iubire și jertfă, nu prin dominație.
De aceea formula nu poate fi izolată de restul slujbei.
5. Și când a apărut?
Aici trebuie să fim puțin atenți, pentru că nu putem spune onest: „În anul X a fost inventată formula.”
Rânduiala bizantină a Cununiei este mult mai veche decât forma tipărită pe care o avem astăzi.
Există manuscrise bizantine din secolul al VIII-lea care păstrează cele mai vechi rugăciuni de Cununie bizantină cunoscute astăzi, inclusiv rânduiala logodnei și a „încununării” (crowning). Unele dintre aceste texte pot reflecta practici chiar mai vechi.
Prin urmare, putem spune prudent:
formula și limbajul „robului lui Dumnezeu” aparțin unei tradiții liturgice bizantine foarte vechi, atestată cel puțin în primul mileniu creștin, iar forma actuală a slujbei este rezultatul dezvoltării treptate a acestei rânduieli.
Mai mult, însăși încununarea mirilor este un ritual foarte vechi și nu este exclusiv o invenție creștină; există antecedente în practicile matrimoniale din lumea greacă antică, pe care Biserica le-a reinterpretat și le-a integrat într-un sens creștin.
Așadar, nu trebuie să ne imaginăm că Apostolii făceau exact Cununia așa cum o vedem astăzi.
Rânduiala liturgică s-a format și s-a dezvoltat în timp.
6. Există însă ceva și mai interesant
La Cununie, cuvântul „rob” nu este folosit pentru a descrie raportul dintre soț și soție.
Nu spune:
„Se cunună stăpânul cu roaba.”
Ci:
„Se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu.”
Amândoi sunt robi ai aceluiași Dumnezeu.
Asta este foarte important.
Nu există un „stăpân” și un „sclav” între cei doi.
Există doi oameni care se pun amândoi sub stăpânirea lui Dumnezeu.
Și tocmai de aceea formula are o forță extraordinară.
Soțul nu este stăpânul femeii.
Femeia nu este stăpâna bărbatului.
Amândoi Îi aparțin lui Dumnezeu.
Iar dacă amândoi Îi aparțin lui Dumnezeu, atunci niciunul nu poate să-l transforme pe celălalt în proprietate personală.
7. De aceea „rob” și „fiu” trebuie ținute împreună
Poate cea mai frumoasă formulare ar fi:
Creștinul este fiu după har și rob prin iubire.
Este fiu pentru că Dumnezeu îl primește în casa Sa.
Este moștenitor.
Este chemat să-L numească pe Dumnezeu „Tată”.
Dar tocmai pentru că este fiu, nu trăiește împotriva Tatălui, ci dorește să împlinească voia Lui.
Sfântul Apostol Pavel poate spune simultan că este „fiu” și că este „rob al lui Hristos”.
Nu există contradicție.
Este aceeași relație privită din două unghiuri:
„Sunt al Lui pentru că Îl iubesc.”
și
„Îl slujesc pentru că sunt al Lui.”
8. Iar aici se află și o problemă foarte actuală
Cred că întrebarea ta este importantă mai ales pentru omul de astăzi, pentru că astăzi cuvântul „rob” sună aproape automat ca sclav, lipsă de libertate, supunere forțată.
Iar creștinismul nu poate fi redus la această imagine.
Dumnezeu nu caută niște oameni îngroziți care execută mecanic ordine.
Hristos spune:
„De acum nu vă mai zic robi… ci v-am numit pe voi prieteni.”
Și aceasta este extraordinar.
Dumnezeu vrea fii.
Dar fii care Îl iubesc.
Fii care aleg.
Fii care se întorc.
Fii care spun: „Facă-se voia Ta”, nu pentru că sunt obligați de un stăpân, ci pentru că au descoperit că voia Tatălui este viața lor.
De aceea, dacă ar fi să explicăm astăzi unui mire și unei mirese formula de la Cununie, eu nu le-aș spune simplu:
„Sunteți robi, adică sclavi ai lui Dumnezeu.”
Aș spune:
„Sunteți oameni care v-ați pus liber viața în mâna lui Dumnezeu. Sunteți ai Lui. Și, pentru că sunteți ai Lui, vă puteți dărui unul altuia fără ca unul să devină stăpânul celuilalt.”
Asta mi se pare mult mai aproape de duhul Evangheliei.
Și poate că tocmai aici este frumusețea Cununiei: doi oameni liberi aleg să devină ai lui Dumnezeu și, devenind ai Lui, învață să nu se mai posede unul pe altul, ci să se dăruiască unul altuia.
