Evanghelia acestei Duminici a IX-a după Rusalii ne pune înainte una dintre cele mai dramatice și mai pline de înțeles scene din Noul Testament: Umblarea pe mare și Potolirea furtunii (Matei 14, 22-34).
Mântuitorul Hristos, după ce săvârșise minunea înmulțirii pâinilor, își trimite ucenicii să treacă cu corabia de cealaltă parte a mării, în timp ce El Se retrage în munte, în singurătate, pentru a Se ruga. În miezul nopții, corabia ucenicilor era învăluită de întuneric și lovită de valuri năprasnice, căci vântul le era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte (spre dimineață), Iisus vine la ei umblând pe mare.
La prima vedere, este o minune spectaculoasă asupra naturii. Însă, pentru noi, cei care trăim în secolul XXI, această Evanghelie nu este un simplu tablou istoric, ci o oglindă credincioasă a vieții noastre de zi cu zi.
Corabia din mijlocul mării: Tabloul lumii de astăzi
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți au văzut întotdeauna în corabie un simbol al Bisericii, dar și al sufletului fiecăruia dintre noi, iar în marea învolburată, imaginea acestei lumi pline de frământări.
Cât de actuală este această imagine! Priviți în jur și în propriile noastre suflete:
- Trăim într-o lume în care „vântul ne este împotrivă”. Vântul ideologiilor agresive, vântul anxietății, al nesiguranței economice, al războaielor, al singurătății și al vitezei obositoare în care suntem prinși.
- De multe ori, ca și apostolii, simțim că vâslim din răsputeri, dar nu înaintăm. Ne epuizăm resursele psihice și fizice încercând să ne salvăm singuri, să ne gestionăm crizele, și avem senzația că Dumnezeu tace sau este departe, retras „pe munte”.
Dar de ce i-a trimis Hristos pe ucenici singuri pe mare, știind că va veni furtuna? Pentru a le încerca și maturiza credința. Dumnezeu îngăduie uneori ca încercările să ne atingă nu pentru a ne prăbuși, ci pentru a ne face să înțelegem limitele propriei noastre puteri.
„Eu sunt, nu vă temeți!” și căderea lui Petru
În momentul de maximă tensiune, când ucenicii strigau de frică crezând că văd o nălucă, Mântuitorul le rostește cuvintele care ar trebui să ne răsune în inimă în fiecare zi de încercare: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!”
Apostolul Petru, într-un impuls de dragoste și râvnă, îi cere Domnului: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă”. Iar Hristos îi spune scurt: „Vino!”.
Petru coboară din corabie și începe să meargă pe apă. Cât timp privirea lui a fost ațintită asupra lui Hristos, legile fizicii au fost suspendate. Credința l-a ținut deasupra adâncului. Dar ce se întâmplă apoi?
„Văzând vântul puternic, s-a speriat și, începând să se scufunde, a strigat: Doamne, scapă-mă!”
Aceasta este psihologia căderii omului modern:
- Atât timp cât ne menținem privirea duhovnicească ațintită spre Hristos — prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin nădejde —, pășim peste grijile și furtunile vieții fără să ne înecăm.
- În clipa în care ne mutăm privirea de la Hristos la „vântul puternic” (la știri catastrofice, la spaimele viitorului, la diagnostice medicale, la răutățile din jur), ne cuprinde frica și începem să ne scufundăm. Frica este întotdeauna consecința slăbirii legăturii noastre cu Dumnezeu.
Strigătul de salvare și Mâna întinsă
Lecția uriașă pe care ne-o oferă Sfântul Petru nu este greșeala lui de a se fi îndoit, ci reacția lui în momentul prăbușirii. El nu s-a resemnat, nu a lăsat disperarea să-l înghită, ci a strigat din adâncul inimii: „Doamne, scapă-mă!”
Iar Evanghelia notează un detaliu de o frumusețe negrăită: Iar Iisus, îndată întinzând mâna, l-a apucat…
Hristos nu a așteptat ca Petru să demonstreze că știe să înoate, nici nu l-a certat înainte de a-l salva. L-a apucat îndată. Hristos este mereu la o distanță de un strigăt de noi. Când simțiți că vă prăbușiți în depresie, în deznădejde, în păcat sau în neputință, nu încercați să vă justificați și nu vă lăsați doborâți de vinovăție.
Strigați simplu, din adânc: „Doamne, scapă-mă!”
Doar după ce l-a ridicat din valuri, Domnul i-a spus cu blândețe: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Nu a fost o dojeană de respingere, ci o chemare la o credință mai profundă.
Ce înseamnă să potolim furtuna în viața de astăzi?
Dragii mei, după ce Hristos și Petru s-au suit în corabie, vântul a stat. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.
Cum aplicăm această Evanghelie în viața noastră cotidiană?
- Să primim pe Hristos în „corabia” familiei și a sufletului nostru: De multe ori, casele noastre sunt pline de furtuni — certuri, neînțelegeri, stres, lipsă de răbdare. De ce? Pentru că încercăm să le rezolvăm doar prin logica umană, prin orgoliu sau prin reproșuri. Când Îl chemăm pe Hristos în mijlocul familiei noastre prin rugăciune comună și prin iertare, furtuna se potolește.
- Să ne schimbăm focarul atenției: Vântul va bate mereu în această lume. Încercările nu vor dispărea definitiv până la sfârșitul veacurilor. Secretul creștinului nu este absența furtunii din exterior, ci prezența păcii lui Hristos din interior. Dacă privim doar la valuri, ne vom îneca. Dacă privim la Hristos, vom călca peste valuri.
- Să fim mâini întinse pentru cei din jur: În lumea de azi, plină de oameni care se scufundă în singurătate, lipsuri sau deznădejde, noi, creștinii, suntem chemați să fim „mâna întinsă a lui Hristos”. Un cuvânt de încurajare, o faptă de milostenie, o ascultare răbdătoare pot fi exact puntea de salvare pentru un frate aflat în derivă.
Să nu ne temem de noaptea acestei lumi și nici de valurile care se ridică împotriva noastră. Biserica lui Hristos a trecut prin mii de furtuni în cei peste două mii de ani de existență și nu s-a scufundat, pentru că la cârma ei se află Însuși Biruitorul morții.
Să plecăm astăzi de la Sfânta Liturghie cu această încredere neclintită: oricât de mare ar fi valul, Hristos veghează.
Să îndrăznim să-I cerem ajutorul, să punem mâna noastră în Mâna Lui cea atotputernică și să-I aducem închinare, mărturisind din toată inima: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul sufletelor noastre!”
Amin.
