Sfântul Luca al Crimeii spunea că ziua în care n-am ajutat pe cineva, fie cu vorba bună, fie împărtășindu-i din inimă necazurile și suferințele, este o zi pierdută.
Cuvântul Sfântului Ierarh Luca al Crimeii ne lovește astăzi inima ca un clopot de alarmă într-o noapte tăcută. El ne aduce aminte de o măsură a vieții pe care, în alergarea noastre zilnică, o uităm cu o ușurință înfricoșătoare: ziua în care n-am ajutat pe cineva, fie și numai cu o vorbă caldă, fie împărtășindu-i din inimă necazurile, este o zi definitiv pierdută.
Anii trec peste noi, tâmplele ne încărunțesc, mâinile ne obosesc, iar la capătul drumului ne dăm seama, cu o strângere de inimă, că nu am devenit nici mai buni, nici mai fericiți.
Și de ce oare?
Pentru că am căutat fericirea ca pe un trofeu personal, ca pe o proprietate privată, uitând că adevărata bucurie este doar aceea pe care o poți împărtăși, pe care o poți dărui și în care îl poți îmbrățișa pe cel de lângă tine.
Acest adevăr dureros devine o rană și mai adâncă atunci când ne îndreptăm gândul și rugăciunea către sutele de mii, către milioanele de frați ai noștri care au luat drumul străinătății.
Câtă suferință tăcută se ascunde în această realitate a diasporei noastre! Oameni care și-au lăsat în urmă casele părintești, pridvoarele în care au copilărit, bisericile în care s-au botezat și mormintele moșilor și strămoșilor lor, pentru a pleca printre străini.
S-au dus mânați de lipsuri, din dorința de a le asigura copiilor o pâine mai bună, din dorința de a-și ajuta părinții bătrâni sau de a-și clădi un viitor pe care țara lor nu li l-a putut oferi la timp. Și au plecat cu inima strânsă, purtând în geamantan nu doar câteva haine, ci și tot dorul, toată identitatea și toate amintirile lor.
Dar ce au găsit mulți dintre ei acolo, dincolo de granițe? Au găsit, poate, orânduială, au găsit salarii mai bune, au găsit drumuri mai drepte și magazine pline. Dar, odată cu acestea, au întâlnit și cel mai mare monstru al lumii moderne: însingurarea.
Ce cumplită este viața dusă într-o țară în care nimeni nu-ți cunoaște limba sufletului, în care vecinii nu-și spun „Bună ziua”, în care fiecare trăiește ferecat în propria casă și în propriul program!
Cât de grea este pâinea câștigată printre străini când o mănânci singur, la o masă rece, la capătul unei zile de muncă epuizantă, uitându-te doar la un ecran de telefon pentru a mai vedea chipul copilului rămas acasă sau al mamei care imbătrânește fără tine!
În străinătate, dorul devine o boală fizică, iar singurătatea devine o cruce grea. Acolo, mulți dintre frații noștri realizează pe propria piele adevărul spus de Sfântul Luca: poți aduna bani, poți trimite acasă pachete peste pachete, poți ridica case în satul natal în care poate nu vei locui niciodată, dar dacă zilele tale se scurg fără o părtășie reală, fără un om căruia să-i spui ce te doare și fără posibilitatea de a alina suferința altuia, anii aceia riscă să devină ani pierduți. Banii din cont nu-ți țin de cald când te simți părăsit, iar succesul material nu-ți poate șterge lacrima care curge tăcută în perna unei camere închiriate la marginea unui oraș străin.
Și totuși, iubiții mei, chiar și în această străinătate rece, Evanghelia și credința noastră ortodoxă ne deschid o cale de înviere. Pentru că unde se adună doi sau trei în Numele lui Hristos, acolo este și El în mijlocul lor.
Bisericile noastre din diasporă — acele comunități smerite amenajate uneori în spații închiriate sau în vechi lăcașuri — au devenit adevărate oaze de salvare. Acolo, fratele din Moldova se întâlnește cu fratele din Ardeal sau din Muntenia, acolo auzirea limbii strămoșești vindecă din dor, iar împărtășirea din același Potir unește sufletele dezbinate de depărtare.
Acolo este locul unde diasporeanul poate aplica direct învățătura Sfântului Luca al Crimeii: privind în stânga și în dreapta lui, va vedea un alt român la fel de obosit, la fel de singur, la fel de însetat de o vorbă bună.
Dacă ești departe de casă, nu lăsa străinătatea să-ți împietrească inima! Nu te izola în propria ta luptă pentru supraviețuire! Caută-ți frații, întinde o mână celor care au sosit de curând și sunt dezorientați, împarte o pâine caldă cu cel care nu are, ascultă necazul celui care nu are cui să se plângă. O vorbă bună spusă unui conațional de-al tău la capătul unui schimb de noapte, o îmbrățișare frățească duminică la ieșirea de la Sfânta Liturghie, un telefon dat unui prieten rămas singur într-un alt oraș — acestea sunt faptele care salvează o zi de la risipă!
Așa se transformă străinătatea dintr-un loc al exilului și al amărăciunii într-un loc al mântuirii și al solidarității.
Să ne rugăm Milostivului Dumnezeu pentru toți cei care trăiesc departe de țară, pentru mamele care plâng după copiii rămași acasă, pentru tatăl care muncește pentru a trimite bani celor dragi, pentru tinerii care își caută un rost printre străini.
Să le dăruiască Domnul tărie, dar mai ales să le păstreze inima caldă și neîmpietrită.
Să nu lăsăm anii să treacă pe lângă noi doar numărând zilele până la concediu sau banii adunați, ci să-i umplem cu iubire, cu ajutor reciproc și cu fapte bune.
Căci doar așa, fie că suntem acasă, fie că suntem la mii de kilometri depărtare, vom putea cunoaște singura fericire autentică și veșnică: aceea de a trăi în dragostea lui Hristos și în frățietate unii cu alții.
Amin.
#Diaspora#Strainatate#credintaInDiaspora#BisericaInDiaspora
