În secolul al V-lea, la nord de Antiohia, într-un ținut prăfuit din nordul Siriei de astăzi, un călugăr a urcat pe o coloană de piatră și a rămas acolo până la moarte. Povestea lui pare desprinsă dintr-o legendă, dar despre viața lui au scris contemporani care l-au văzut, i-au vorbit și au notat cu uimire un fel de asceză pe care lumea creștină nu o mai întâlnise până atunci.
De la ciobănit la mănăstire
Simion s-a născut în jurul anului 390, într-un sat din Cilicia, într-o familie de păstori. Copilăria lui nu anunța nimic ieșit din comun. Se spune că, ascultând într-o zi la biserică fericirile din Evanghelia după Matei, ceva s-a schimbat în el. A părăsit turma, a plecat de acasă și a cerut să fie primit într-o mănăstire din apropiere.
Viața de obște nu i-a fost ușoară nici lui, nici confraților săi. Postea mai mult decât se cuvenea, se ruga nopți întregi și căuta forme de nevoință tot mai aspre. Într-o mănăstire condusă după reguli stricte, un asemenea exces devine el însuși o problemă, iar Simion a fost, la un moment dat, îndepărtat pentru că pravila lui personală depășea cu mult rânduiala comună.
Coloana
După ani petrecuți ca pustnic, retras într-o chilie săpată în stâncă, Simion a luat o decizie care avea să-l facă celebru în toată lumea creștină a vremii: s-a urcat pe o coloană. Prima avea puțin peste doi metri. Cu timpul a construit altele tot mai înalte, ultima ajungând, potrivit surselor vechi, undeva la cincisprezece metri deasupra solului.
Motivul nu era teatral. Mulțimile care veneau să-l vadă pe pustnicul din pustie deveniseră atât de numeroase încât Simion nu mai avea liniște pentru rugăciune, iar apropierea fizică a oamenilor, cu cererile și disputele lor, îi tulbura viața duhovnicească pe care și-o dorea. Coloana a rezolvat problema într-un fel neașteptat: l-a scos pe Simion din mulțime fără să-l îndepărteze de ea. Rămânea vizibil, la vedere, dar la o distanță pe care nimeni nu o putea forța.
Acolo sus a petrecut aproape patru decenii. Platforma din vârf nu avea balustradă în primii ani, iar Simion se ținea, se spune, de un stâlp mai mic pentru a nu cădea în somn. Mai târziu ucenicii i-au construit o mică incintă. Se hrănea puțin, dormea și mai puțin, iar timpul rămas îl împărțea între rugăciune și cei care veneau la baza coloanei să-i ceară un sfat, o vindecare sau doar o vorbă.
Predicatorul de pe stâlp
Ceea ce a transformat un gest ascetic extrem într-un fenomen cunoscut în tot Imperiul Roman de Răsărit a fost tocmai contactul cu lumea pe care coloana părea să-l fi tăiat. De două ori pe zi, Simion cobora un fel de scară improvizată de cuvinte către mulțimea adunată dedesubt, vorbind, îndemnând la împăcare, mustrând nedreptatea, rezolvând certuri de moștenire sau dezacorduri comerciale aduse chiar la piciorul coloanei.
Negustori arabi, țărani sirieni, oficiali bizantini și chiar împărați au trimis solii sau au venit personal să-l consulte. Împăratul Teodosie al II-lea i-a cerut păreri în chestiuni bisericești. Delegații veniseră din Persia, din Armenia, din Georgia. Pentru o lume în care distanțele se parcurgeau cu greu și veștile circulau încet, faima unui om care trăia pe un stâlp în deșert și vorbea cu autoritate despre dreptate și pocăință a devenit rapid un subiect care depășea granițele Siriei.
O tradiție care i-a supraviețuit
Simion a murit în anul 459, iar trupul lui a fost dus la Antiohia într-o procesiune care, potrivit cronicarilor vremii, a atras mulțimi la fel de mari ca acelea care îl vizitaseră în viață. La locul unde se ridicase coloana s-a construit ulterior un complex de biserici impresionant, Qalat Seman, ale cărui ruine se pot vedea și astăzi în nordul Siriei, cu piatra rămasă din stâlpul original păstrată în centrul așezământului.
Exemplul lui a dat naștere unei întregi categorii de asceți, stâlpnicii, călugări care i-au urmat modelul în Siria, în Palestina și, mai târziu, în lumea bizantină și slavă. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 1 septembrie, dată care marchează și începutul anului bisericesc, o coincidență care i-a adăugat lui Simion, de-a lungul secolelor, o greutate simbolică suplimentară în calendarul liturgic.
Rămâne, la mai bine de un mileniu și jumătate distanță, o figură greu de încadrat în tiparele obișnuite ale sfințeniei. Nu un teolog de cabinet, nu un organizator de instituții, ci un om care a ales o formă de singurătate atât de radicală încât a sfârșit prin a deveni, paradoxal, unul dintre cei mai accesibili sfătuitori ai epocii sale.
