Evanghelia pe care o punem astăzi la inimă ne înfățișează Pilda nunții fiului de împărat, o icoană mișcătoare a Jertfei Mântuitorului pe Golgota și a chemării pe care Dumnezeu o adresează întregii omeniri. Sfântul Evanghelist Matei ne arată cum un Împărat mare a pregătit nunta fiului Său. Însă, când slujitorii au mers să-i cheme pe cei dintâi poftiți, s-au lovit de un zid de nepăsare și împietrire. Răspunsul lor a fost o judecată grea care i-a tulburat adânc pe farisei: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici!”
Cei poftiți inițial reprezentau pe rigoriștii vremii, pe cei atenți doar la ei înșiși, la regulile lor exterioare și la propria lor dreptate. Aceștia erau orbiți de îngâmfare și mulțumiți de sine. Prinși în grijile veacului — în țarinele, afacerile și negoțurile lor —, au considerat că invitația Împăratului este o opțiune secundară. Cât de ușor cădem și noi astăzi în această ispită! Cât de des înlocuim chemarea lui Hristos cu prioritățile noastre de o clipă, uitând că tot ce avem este un dar de la El. Fariseismul nu a murit atunci, ci trăiește în fiecare dintre noi ori de câte ori venim la Biserică doar din obișnuință, cu inima rece, crezându-ne superiori celor din jur doar pentru că bifăm o rânduială.
Văzând refuzul celor dintr-intâi, Stăpânul nu închide ușile palatului. Mărinimia Sa depășește încăpățânarea omului. El își trimite slujitorii — pe sfinții apostoli și pe slujitorii Altarelor din toate timpurile — la răspântiile drumurilor. Ce sunt aceste răspântii? Sunt răscrucile existenței noastre. Sunt locurile în care drumurile noastre s-au înfundat, unde ne-am rătăcit sau ne-am poticnit. Răspântia este patul de spital, este vestea care ne cutremură, este pierderea unei persoane dragi, este falimentul sau clipa de singurătate grea când simțim că lumea ne-a părăsit.
La aceste răspântii nu mai stau cei mândri, ci cei flămânzi, cei triști, cei abandonați. Acolo sunt orbiți de lacrimi, șchiopii care nu mai au putere să meargă, bolnavii și paraliticii care adesea simt cum suferința lor le paralizează și sufletele celor care îi iubesc. Aceștia sunt oamenii de la marginile vieții, cei nebăgați în seamă. Însă Stăpânul știe că acolo, în ciuda zdrențelor și a durerii, se află inimi capabile de iubire și de recunoștință. Slujitorii adună pe toți câți îi găsesc, și răi și buni, iar sala de nuntă se umple de oaspeți.
Acești oameni simpli simt imediat gestul de încurajare al Împăratului. Ei nu vin cu pretenții, ci cu o bucurie uimită că au fost băgați în seamă. Și deși sunt adunați așa cum erau, din respect față de Cel ce i-a chemat, își fac minimul efort de curățire. Ei își schimbă hainele sau le iau pe cele mai curate pe care le au; își așază smerenia și dorința de curățenie peste zdrențele sărăciei lor. Nu li se cere o desăvârșire morală imposibilă înainte de a intra, ci o condiție minimă: să le pese că au fost chemați la nunta Fiului de Împărat!
Tragedia pildei se descoperă însă atunci când Împăratul intră în sală să-și vadă oaspeții. Privirea Sa pătrunde dincolo de mulțime și se oprește asupra unui singur om. Un om fără haină de nuntă. Cine este acest om? Nu este un om sărac care n-a avut cu ce să se îmbrace, căci toți ceilalți erau la fel de săraci. Este chipul creștinului nepăsător, al omului nesimțitor la darul primit. Este cel care a intrat în Biserică, stă la masă, se bucură de binecuvântări, dar refuză cel mai mic efort de a se schimba. Este omul care vrea mila lui Dumnezeu, dar refuză să-și îmbrace sufletul în hainele chemării: smerenia, iertarea și pocăința.
Haina cea dinlăuntru, așa cum ne învață Părinții Bisericii, este veșmântul sufletului spălat în suferință, în lacrimi de părere de rău și în nădejde. Fariseii aveau veșminte exterioare împopoțonate, dar sufletele le erau pline de mândrie. Săracii de la răspântii purtau zdrențe, dar au adus o inimă frântă și smerită. Omul fără haină de nuntă însă, a intrat cu sfidare și nepăsare, considerând că i se cuvine totul fără să schimbe nimic la viața lui. Pedeapsa rostita de Împărat — aruncarea în întunericul cel mai din afară — nu vine dintr-o lipsă de milă, ci arată că mila nu anulează responsabilitatea. Invitația este un dar gratuit, dar rămânerea la nuntă testează pregătirea și primenirea sufletului.
Fiecare Sfântă Liturghie este o chemare directă la Nunta Fiului de Împărat. Potirul care ni se oferă este Masa Banchetului Ceresc. Cum ne înfățișăm în fața Lui? Căutăm noi oare să ne spălăm haina sufletului prin Taina Spovedaniei, prin iertarea celor ce ne-au greșit și prin fapte bune? Sau venim din obișnuință, îmbrăcați în aceleași haine vechi ale urii, ale bârfelor și ale nepăsării? Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți din prima clipă, dar ne cere să ne pese că ne-a chemat. Ne cere să aducem un dram de respect și de dorință sinceră de îndreptare.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne deștepte din somnul nepăsării și să ne dăruiască duhul pocăinței, ca să nu ne aflăm nepregătiți în ziua întâlnirii cu El.
Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul veacurilor și Mântuitorul sufletelor noastre, Cel ce ne chemi pe toți la ospățul cel veșnic al Împărăției Tale, privește cu milă spre noi, cei ce rătăcim la răspântiile acestei vieți pline de griji și neputințe.
Cunoști zdrențele păcatelor noastre și neatenția cu care adesea răspundem chemării Tale celei sfinte.
Dăruiește-ne, Doamne, lacrimi curățitoare de pocăință, smerenie adâncă și inimă veghetoare. Curățește veșmântul sufletelor noastre de toată întinăciunea mândriei și a nepăsării, și ne îmbracă în harul Tău cel luminos.
Fă-ne vrednici să stăm fără de osândă în cămara Ta de nuntă și să ne bucurăm veșnic de Pâinea Vieții și de dragostea Ta cea negrăită.
Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
