În Pilda lucrătorilor răi, Mântuitorul nu vorbește despre niște oameni care au făcut o greșeală oarecare. Vorbește despre oameni cărora li s-a încredințat ceva și care, după ce au primit darul, au început să se poarte ca și cum acel dar li s-ar fi cuvenit. Stăpânul pleacă, via rămâne în mâinile lor, iar timpul trece. La vremea roadelor, însă, vine momentul în care trebuie să dea socoteală.
Pilda se află în Evanghelia după Matei, în capitolul 21, și este una dintre acele parabole în care Hristos lasă să se vadă, aproape fără nicio perdea, drama libertății omului. Dumnezeu oferă, omul primește, iar apoi apare ispita teribilă de a confunda darul cu proprietatea.
Stăpânul sădește via, o împrejmuiește, sapă teascul, construiește turnul și o încredințează lucrătorilor. Totul este pregătit. Ei nu au făcut începutul viei. Nu ei au sădit-o. Nu ei au pregătit pământul. Au primit-o gata pentru a o lucra și pentru a aduce roade.
Aici începe întrebarea care ne privește pe fiecare dintre noi: ce ne-a încredințat Dumnezeu și ce facem cu ceea ce am primit?
Pentru că via nu este numai lumea în care trăim. Via poate fi sufletul nostru, familia noastră, copiii pe care îi creștem, oamenii care ne-au fost puși aproape, darurile cu care ne-am născut, timpul pe care îl avem, credința pe care am primit-o, responsabilitatea pe care o purtăm într-o comunitate sau într-o Biserică. Toate acestea ne sunt încredințate pentru o vreme.
Nimic nu ne aparține în sens absolut.
Putem spune „casa mea”, „familia mea”, „copilul meu”, „munca mea”, „banii mei”, însă, înaintea lui Dumnezeu, toate acestea sunt daruri primite spre administrare. Omul este administratorul unei vieți pe care nu și-a dat-o singur și al unui timp pe care nu îl poate opri.
Drama lucrătorilor din pildă începe atunci când ei uită acest lucru.
Stăpânul trimite slujitorii să primească roadele, iar lucrătorii îi prind, pe unul îl bat, pe altul îl ucid, pe altul îl lovesc cu pietre. Stăpânul mai trimite și alți slujitori, iar istoria se repetă. În cele din urmă îl trimite pe fiul său, spunând: „Se vor rușina de fiul meu.” Dar lucrătorii, văzându-l, spun: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem moștenirea lui.”
Este greu să citești aceste cuvinte fără să te gândești la absurditatea lor. Cum poate omul să creadă că, dacă îl elimină pe Fiul, va deveni proprietarul viei?
Și totuși, aceasta este una dintre cele mai vechi ispite ale omului: să creadă că Dumnezeu trebuie scos din ecuație pentru ca el să poată deveni stăpân deplin peste propria viață.
Aceeași ispită apare astăzi într-o formă mult mai elegantă. Nu mai spunem neapărat: „Să-L omorâm pe moștenitor ca să avem via.” Spunem: „Viața este a mea și fac ce vreau cu ea.”
Trupul este al meu, timpul este al meu, banii sunt ai mei, relațiile sunt ale mele, cariera este a mea, iar Dumnezeu poate rămâne undeva la margine, atât timp cât nu intervine în planurile mele.
Problema este că omul poate elimina numele lui Dumnezeu din discurs fără să-L poată elimina din realitate.
Dumnezeu rămâne Stăpânul viei.
Iar roadele tot trebuie aduse.
Aici pilda devine foarte actuală, pentru că lumea în care trăim vorbește enorm despre drepturi și foarte puțin despre responsabilitatea care vine împreună cu ele. Omul modern este învățat să întrebe ce i se cuvine, ce poate obține, cât poate consuma, cât de departe își poate extinde libertatea. Mult mai rar este întrebat ce trebuie să întoarcă înapoi din ceea ce a primit.
Un copil primit de la Dumnezeu nu este doar o bucurie, ci și o responsabilitate. O funcție nu este doar o poziție, ci și o slujire. Banii nu sunt doar posibilitatea de a cumpăra, ci și o ocazie de a face bine. Inteligența nu este doar un avantaj personal, ci și o responsabilitate față de cei care au nevoie de ea. Credința nu este o decorație identitară, ci o chemare la o viață schimbată.
Iar timpul este poate cel mai limpede exemplu.
Îl primim în fiecare dimineață și îl cheltuim fără să știm cât mai avem. Avem impresia că ne aparține, deși niciunul dintre noi nu poate spune cu certitudine că va vedea ziua de mâine. Când seara se încheie, orele nu se mai întorc.
Ce am făcut cu ele?
Ce roadă au adus?
Aici se află una dintre întrebările mari ale pildei.
Stăpânul nu vine să întrebe cât de frumoasă era via. Vine să ceară roade.
Dumnezeu nu ne va întreba doar cât am acumulat, cât am construit sau cât de bine am știut să ne apărăm interesele. Va exista și întrebarea pe care nu o putem evita: ce a rodit via pe care ți-am încredințat-o?
A crescut în tine răbdarea sau ai devenit mai aspru?
Ai ajuns să ierți sau ai adunat resentimente?
Ai folosit ceea ce ai pentru binele altora sau ai trăit numai pentru tine?
Copiii tăi au văzut în tine un om care se roagă și care iubește sau au văzut doar un om preocupat să câștige?
Cei care au lucrat lângă tine au simțit dreptate și respect sau au cunoscut numai frica?
Soțul sau soția ta au găsit în tine un loc de odihnă sau au simțit că trebuie să se apere chiar și acasă?
Acestea sunt roadele.
Și tocmai aici pilda devine incomodă pentru noi, pentru că ne arată că putem avea o viață aparent bine organizată și, în același timp, să avem o vie fără rod.
Putem merge la biserică, putem cunoaște rugăciuni, putem vorbi despre Dumnezeu și putem păstra în jurul nostru o imagine respectabilă, însă Dumnezeu privește mai adânc decât imaginea.
El caută rodul.
Sfântul Ioan Botezătorul spusese același lucru într-o altă formă: „Faceți, dar, roade vrednice de pocăință.” Nu este suficient să regreți. Nu este suficient să spui că ai înțeles. Pocăința adevărată începe atunci când în viață apare ceva nou.
Dacă înainte răneai și acum înveți să te oprești, există rod.
Dacă înainte mințeai și începi să spui adevărul, există rod.
Dacă înainte nu puteai ierta și acum faci primul pas, există rod.
Dacă înainte trăiai numai pentru tine și începi să te gândești și la omul de lângă tine, via începe să rodească.
Hristos nu ne cere o viață spectaculoasă. Ne cere o viață care rodește.
Și mai este ceva în această pildă care nu poate fi trecut cu vederea: Dumnezeu este răbdător.
Slujitorii sunt trimiși din nou și din nou. După prima împotrivire, stăpânul nu distruge imediat via. Mai trimite oameni. Le oferă timp. Le oferă posibilitatea de a se întoarce.
Această răbdare a lui Dumnezeu este una dintre cele mai mari taine ale vieții noastre.
De câte ori am primit și noi un timp pe care nu îl meritam?
De câte ori am greșit și am avut totuși o nouă dimineață?
De câte ori am spus „mă voi schimba” și Dumnezeu ne-a mai lăsat timp?
De câte ori am plecat de la spovedanie hotărâți să trăim altfel și, după câteva zile, am căzut din nou?
Și Dumnezeu nu ne-a închis ușa.
Ne-a mai dat timp.
Asta nu înseamnă că păcatul este neimportant. Dimpotrivă. Faptul că Dumnezeu este răbdător face responsabilitatea noastră și mai serioasă. Dacă cineva îți iartă mereu greșelile, nu înseamnă că poți continua să-l rănești fără să te schimbi.
Răbdarea lui Dumnezeu nu este permisiunea de a rămâne neschimbat.
Este șansa de a te întoarce.
Iar momentul cel mai cutremurător al pildei este venirea fiului.
Biserica a văzut în fiul trimis de stăpân o prefigurare limpede a lui Hristos. Proorocii fuseseră trimiși înaintea Lui, iar oamenii îi respinseseră; apoi vine Însuși Fiul.
Dumnezeu nu trimite doar un mesaj.
Îl trimite pe Fiul.
Hristos vine în via noastră și ne vorbește despre Tatăl, despre împărăție, despre adevăr, despre pocăință și despre iubire. Iar omul poate să-L primească sau să-L respingă.
Aici se află tragedia păcatului: nu este doar încălcarea unei reguli, ci refuzul unei relații.
Hristos nu vine ca un controlor care verifică dacă am completat corect formularul vieții. Vine ca Fiul care ne cheamă înapoi la Tatăl.
Și noi putem să-I deschidem ușa sau să-I spunem, prin felul în care trăim: „Via este a mea.”
De aceea, pilda nu este doar despre niște oameni răi de acum două mii de ani. Este despre momentul în care omul începe să creadă că Dumnezeu este musafir în propria lui viață.
Poate să vină duminica, dar să nu aibă voie să intre în deciziile lui.
Poate să fie pomenit în rugăciune, dar să nu aibă voie să atingă relațiile lui.
Poate să fie prezent în biserică, dar să nu aibă nimic de spus despre felul în care își folosește banii, despre cum își tratează familia sau despre ce face atunci când nimeni nu îl vede.
Aceasta este o credință fără rod.
Și tocmai aici se poate afla una dintre marile probleme ale omului religios: să păstreze forma și să piardă viața din interiorul ei.
Lucrătorii din pildă nu au abandonat via. Au rămas acolo. Au lucrat-o. Au ocupat locul. Au avut grijă de ea.
Problema lor era că uitaseră cui îi aparține.
Putem fi și noi foarte aproape de lucrurile sfinte și, totuși, să uităm pentru cine trăim.
Putem sluji într-o Biserică și să ne comportăm ca și cum Biserica ne aparține.
Putem primi o responsabilitate și să o transformăm într-o ocazie de a-i controla pe ceilalți.
Putem primi oameni în grijă și să începem să-i folosim pentru propriul nostru interes.
Aici pilda devine o oglindă pentru orice om care are putere asupra altora.
Un părinte poate deveni un „lucrător rău” atunci când copilul nu mai este văzut ca un dar, ci ca o proprietate asupra căreia are dreptul absolut.
Un conducător poate deveni un astfel de lucrător atunci când oamenii din subordinea lui nu mai sunt persoane, ci instrumente pentru ambițiile sale.
Un preot poate fi ispitit să uite că turma nu este a lui.
Un profesor poate uita că elevii nu sunt materia lui primă.
Un om bogat poate uita că averea nu i-a fost dată doar pentru propria plăcere.
Oricine primește ceva de la Dumnezeu primește, odată cu acel lucru, și o responsabilitate.
De aceea, întrebarea „Ce am?” este mai puțin importantă decât „Ce fac cu ceea ce am?”
Iar aici apare și „piatra pe care au lepădat-o ziditorii”.
Hristos spune: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.”
Această piatră este Hristos Însuși.
Oamenii Îl pot respinge, Îl pot marginaliza, Îl pot considera nepotrivit pentru lumea lor, dar Dumnezeu Îl așază în centrul zidirii.
Și poate că aici este una dintre cele mai mari provocări pentru tânărul de astăzi.
Lumea îi spune: construiește-ți viața.
Fă bani.
Fii cunoscut.
Fii independent.
Arată-le tuturor cine ești.
Hristos îi spune ceva mai adânc: construiește, dar nu fără temelie.
Poți să-ți faci o carieră, dar dacă îți pierzi sufletul, ce ai construit?
Poți să-ți faci o casă frumoasă, dar dacă în ea oamenii se tem unii de alții, ce ai zidit?
Poți să ai mii de urmăritori, dar dacă nu ai pe nimeni căruia să-i poți spune adevărul despre tine, ce ai câștigat?
Poți să ajungi puternic, dar dacă trebuie să-i calci pe ceilalți pentru a rămâne sus, cât de puternică este, de fapt, viața ta?
Hristos nu ne spune să nu construim.
Ne spune să știm cine este Piatra.
Într-o lume care schimbă repede valorile, această piatră rămâne.
Într-o perioadă în care oamenii își schimbă opiniile în funcție de reacția publicului, adevărul lui Hristos nu se schimbă după numărul de like-uri.
Într-o epocă în care imaginea poate fi construită în câteva minute, caracterul are nevoie de ani.
Și caracterul se formează tocmai în locurile în care nu ne vede nimeni.
Acolo se vede dacă via rodește.
De aceea, poate că ar trebui să plecăm de la această pildă cu o întrebare simplă, dar greu de ocolit: Dumnezeu mi-a încredințat o viață. Cum o lucrez?
Nu trebuie să răspundem pentru via altuia.
Fiecare va avea propria lui întâlnire cu Stăpânul.
Și când va veni vremea roadelor, nu vom putea spune: „Dar vecinul meu a făcut mai rău.” Nu acesta va fi criteriul.
Va conta ceea ce am făcut noi cu ceea ce am primit.
Poate că ai primit o familie și ai obosit în ea.
Poate că ai primit un copil și ai uitat să-l asculți.
Poate că ai primit părinți și ai început să-i consideri o povară.
Poate că ai primit un loc de muncă și ai transformat puterea într-o ocazie de a-i umili pe ceilalți.
Poate că ai primit bani și ai început să crezi că ei îți dau dreptul la orice.
Poate că ai primit credință, dar ai lăsat-o să devină doar o obișnuință de duminică.
Via încă este acolo.
Stăpânul încă așteaptă.
Și faptul că încă așteaptă înseamnă că mai avem timp.
Aceasta este partea luminoasă a pildei.
Hristos nu ne vorbește despre judecată pentru a ne arunca în disperare, ci pentru a ne trezi înainte de a fi prea târziu.
Încă putem întoarce pământul.
Încă putem curăța ceea ce s-a umplut de spini.
Încă putem repara un gard rupt.
Încă putem uda ceea ce s-a uscat.
Încă putem cere iertare.
Încă putem merge la spovedanie.
Încă putem lua telefonul și suna un om cu care nu mai vorbim.
Încă putem intra în camera copilului și să-l ascultăm cu adevărat.
Încă putem privi omul pe care l-am rănit și să-i spunem: „Iartă-mă.”
Asta înseamnă că via nu este pierdută.
Poate doar așteaptă roadele.
Iar roadele nu apar într-o singură zi. Un pom nu devine roditor pentru că cineva strigă la el. Are nevoie de timp, de lumină, de apă, de răbdare și de îngrijire. La fel este și sufletul.
De aceea, să nu ne speriem dacă descoperim că avem încă mult de lucrat. Mai periculos decât un suflet care vede că este bolnav este unul care se declară sănătos fără să se cerceteze.
Poate că astăzi Dumnezeu nu ne cere ceva spectaculos.
Poate ne cere doar să începem să lucrăm din nou via pe care ne-a dat-o.
Să ne uităm cu mai multă atenție la omul de lângă noi.
Să punem puțină pace acolo unde am pus tensiune.
Să spunem adevărul acolo unde ne-am obișnuit cu minciuna.
Să ne întoarcem la rugăciune dacă am lăsat-o să se stingă.
Să ne apropiem de spovedanie dacă sufletul s-a încărcat.
Să facem un bine fără să așteptăm să fim văzuți.
Și, mai ales, să nu uităm cui îi aparține via.
La sfârșitul pildei, Hristos nu lasă loc pentru ambiguitate. Ziditorii au lepădat piatra, însă Dumnezeu a făcut-o piatra din capul unghiului. Omul poate respinge ceea ce Dumnezeu îi oferă, poate amâna, poate fugi, poate încerca să-și construiască o împărăție proprie, dar realitatea nu se schimbă după dorința lui.
Via rămâne a Stăpânului.
Viața noastră rămâne darul Lui.
Iar Hristos continuă să stea la ușa inimii, nu pentru a ne lua ceea ce avem, ci pentru a ne învăța cum să folosim ceea ce am primit.
Poate că întrebarea cu care merită să rămânem astăzi nu este „Cine sunt lucrătorii răi?”, pentru că este foarte ușor să-i găsim în jurul nostru.
Mult mai greu este să ne întrebăm:
Unde sunt eu în această pildă?
Sunt omul care primește darul și uită de Dăruitor?
Sunt omul care lucrează în via, dar începe să creadă că via îi aparține?
Sunt omul care aude glasul Fiului și Îl lasă să intre?
Sau am ajuns să-mi construiesc viața fără Dumnezeu, folosind darurile Lui ca și cum mi s-ar cuveni?
Pilda lucrătorilor răi nu ne cere să privim spre ceilalți.
Ne pune în fața propriei vieți.
Și poate că, dacă avem curajul să privim sincer, vom descoperi că Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată imposibilul. Ne-a cerut doar să nu risipim ceea ce ne-a încredințat.
Să lucrăm via.
Să avem grijă de ea.
Să aducem rod.
Iar când Fiul vine, să nu găsească ușa închisă.
Să-L recunoaștem.
Să-L primim.
Pentru că, atunci când Hristos intră în via omului, ceea ce părea doar muncă începe să capete sens, iar ceea ce credeam că ne aparține descoperim că era, de fapt, un dar pe care Dumnezeu ni l-a pus în mâini pentru ca, într-o zi, să putem spune înaintea Lui, cu smerenie:
„Doamne, aceasta am primit de la Tine. Am încercat să nu o risipesc.”
