De la suspiciune la libertatea iertării
„Judecățile noastre automate ne izolează, iar arătatul cu degetul spre celălalt este doar încercarea noastră disperată de a nu ne privi în propria oglindă.”
Dacă am avea ochi duhovnicești să privim astăzi în adâncul inimilor noastre, am vedea adesea o imagine sfâșietoare: suflete care s-au transformat în adevărate fortărețe. Ziduri groase, înalte, ridicate piatră cu piatră din dezamăgiri, din trădări vechi, din dureri neplânse și din frici adânci.
Câți dintre noi nu ne-am surprins spunându-ne în șoaptă, ca pe o axiomă a supraviețuirii: „Oamenii îți vor face rău… Fiecare își vede doar de interesul lui… Nu te mai deschide nimănui, pentru că devii vulnerabil și te vor călca în picioare”?
Aceste gânduri vin automat. Ele par să ne protejeze, par să fie scutul nostru într-o lume dură. Dar, în realitate, ele sunt o capcană tainică. Ele ne transformă în propriii noștri temniceri. Prin aceste concluzii pripite și prin suspiciunea permanentă, pierdem cele mai frumoase și binecuvântate aspecte ale vieții: bucuria părtășiei, căldura încrederii, frumusețea iubirii necondiționate și pacea duhovnicească.
Mai mult decât atât, prin însăși frica noastre, ajungem să provocăm exact ceea ce ne sperie mai mult: devenim reci, distanți și defensivi, atrăgând în jurul nostru aceeași răceală pe care o incriminăm la ceilalți.
Astăzi suntem chemați să ne oprim din această cursă obositoare. Să privim cu sinceritate în oglinda propriului suflet și să ne punem întrebarea cea mare: De ce arătăm mereu spre celălalt, când de fapt rana este în noi?
Trăim într-o cultură a vorbirii excesive. Vorbim mult, comentăm totul, judecăm viețile altora cu o ușurință înspăimântătoare. Privim la televizor, pe rețelele de socializare, la colțul străzii sau chiar în interiorul familiilor noastre și avem impresia că le știm pe toate.
Ne întrebăm mereu: Ce face celălalt? Cum trăiește celălalt? De ce a greșit? Cine este el să facă asta?
Considerăm, cu o îngâmfare inconștientă, că cunoaștem parcursul celorlalți. Le etichetăm intențiile, le măsurăm căderile și le pronunțăm sentințe. Dar cât de orbi suntem!
Sfântul Ioan Scărarul ne avertiza: „Cine judecă pe aproapele este ca un om care stă pe marginea prăpastiei și vrea să tragă pe altul jos, prăbușindu-se el însuși mai întâi.”
Adevărul sfâșietor este că noi nu cunoaștem bine nici măcar propriul nostru parcurs. Câți dintre noi înțelegem cu adevărat de ce reacționăm violent într-o anumită situație? Câți dintre noi ne cunoaștem traumele din copilărie, motivele reale ale anxietăților noastre sau adâncurile neputințelor noastre? N-am apucat încă să înțelegem mai nimic despre lupta tainică din propriul nostru piept, dar ne erijăm în judecători ai lumii.
Cum putem avea îndrăzneala să evaluăm crucea altui om, când noi abia ne purtăm propria cruce împleticit? Nu știm ce nopți cu lacrimi a trăit celălalt, ce abuzuri a suferit, ce răni poartă din neam în neam sau câtă luptă duce cu propriii draci interiori pentru a păstra fie și o brumă de decență.
De ce nu tăcem? De ce nu ne închidem gura cu smerenie în fața tainei fiecărui suflet omenesc?
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a lăsat o învățătură de o profunzime psihologică și duhovnicească uluitoare: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3).
În această frază se ascunde o cheie mare de vindecare: orice ne deranjează visceral la celălalt indică spre o parte rănită sau neasumată dinăuntrul nostru.
Vă recomandăm
Sa nu preferi nimic iubirii lui Hristos Vol.2 - Ioachim Parr
30,00 lei
Vezi cartea pe Libris- Când te irită nespus egoismul cuiva, de multe ori este pentru că propriul tău egoism nesatisfăcut strigă după atenție.
- Când te deranjează răceala altuia, este adesea pentru că în tine există o frică imensă de a fi respins, o rană de abandon care nu s-a închis.
- Când judeci aprig greșeala cuiva, este pentru că în adâncul tău te lupți cu o ispită asemănătoare sau cu o vinovăție pe care ai îngropat-o adânc.
Celălalt devine o oglindă. Când arătăm cu degetul spre cineva, un singur deget arată spre el, iar celelalte trei arată înapoi, spre noi înșine.
Mecanismul este simplu și dureros: este mult mai ușor să vorbim despre celălalt, să-l criticăm și să-l analizăm, decât să ne privim propria goliciune duhovnicească. Vorbăria, bârfa și critica sunt anestezicele pe care le folosim pentru a nu simți durerea propriei noastre neputințe. Vorbim mult pentru a nu auzi strigătul de ajutor al propriului nostru suflet.
Textul de la care am pornit face o observație de o tristețe profundă: „Sufletul a devenit rigid, rigid și dificil, dar sufletul în realitate nu este așa.”
Dumnezeu nu a creat sufletul omeneesc ca pe o piatră colțuroasă, rece și de nepătruns. La început, sufletul a fost creat diafan, sensibil, capabil să simtă durerea altuia, flexibil precum o viță de vie și deschis către lumina harului.
Ce l-a făcut să devină rigid? L-au făcut rigid dezamăgirile la care am răspuns prin ură în loc de iertare. L-au făcut rigid momentele în care ne-am simțit trădați și am decis: „De astăzi nu mai am încredere în nimeni!”. Fiecare act de neiertare, fiecare suspiciune hrănită zilnic, fiecare judecată pripită a pus peste sufletul nostru un strat de zgură.
Până când, într-o zi, ne trezim că avem o inimă de piatră. Nu mai putem plânge de mila altuia, nu ne mai putem bucura sincer pentru realizarea prietenului nostru, nu mai putem iubi fără să calculăm riscurile. Am devenit rigizi și dificili — greu de iubit de către ceilalți și incapabili de a ne iubi pe noi înșine.
Dar aceasta este o minciună a vrăjmașului! Sufletul tău nu este așa în realitate. Sub stratul gros de armură și suspiciune, sufletul tău încă tânjește după blândețe, după îmbrățișare, după curăție. El vrea să respire, vrea să iubească, vrea să fie liber! Rigiditatea este o mască a fricii, nu adevărata ta natură.
Cum putem ieși din acest cerc vicios? Cum putem schimba prejudecata și critica pripită într-o privire plină de compasiune și înțelegere?
Primul pas este oprirea din drum. Să ne oprim din vorbit și din arătat cu degetul. Când simțim că ne copleșește valul de critică față de cineva, să ne oprim și să ne întrebăm în tăcere: „Doamne, ce spune această iritare despre mine? Ce rană nevindecată din mine se zbate acum?” Această simplă întoarcere a privirii înăuntru oprește otrăvirea sufletului.
Să învățăm să ne închidem gura atunci când nu știm. Iar despre parcursul altui om, adevărul este că nu știm niciodată totul. Să lăsăm judecata pe seama Singurului care cunoaște adâncurile inimilor — Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Iubește tăcerea mai mult decât orice, căci în ea vei afla roade pe care limba nu le poate descrie.”
Da, este adevărat: dacă te deschizi, există riscul ca unii oameni să-ți facă rău. Hristos Însuși s-a deschis lumii și a fost răstignit. Dar alternativa este mult mai rea: dacă te închizi, ești mort înainte de a muri. Este mai bine să suferi iubind și având încredere, decât să trăiești într-un mormânt de piatră al suspiciunii, ferit de rău, dar complet străin de viață.
Când prinzi pe cineva că te deranjează sau că îl judeci, nu-l mai vorbi de rău cu alții. Treci la acțiune duhovnicească: roagă-te în tăcere pentru el. Spune simplu: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-l pe fratele meu și pentru rugăciunile lui, miluiește-mă și pe mine, păcătosul.” În momentul în care te rogi pentru cel pe care aveai de gând să-l critici, piatra din inima ta începe să se topească.
Proorocul Iezechiel purta în Vechiul Testament o făgăduință minunată din partea lui Dumnezeu: „Voi scoate din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Iezechiel 36, 26).
O inimă de carne este o inimă care simte, care poate fi rănită, dar care poate și să iubească profund. O inimă care nu se mai teme de oameni pentru că își pune nădejdea în Dumnezeu.
Să nu ne mai lăsăm amăgiți de concluziile automate ale lumii acesteia. Oamenii nu sunt doar răi, iar lumea nu este doar un spațiu al trădării. Lumea este plină de dor, de căutare și de suferință. Dacă noi vom avea curajul să ne spargem armura, să ne recunoaștem propriile răni și să privim spre ceilalți cu ochii milostivirii, vom descoperi că sub fiecare chip de om se ascunde o icoană care așteaptă să fie curățată de praf.
Să cerem de la Domnul astăzi darul de a ne vedea pe noi înșine în oglindă, puterea de a ne tăcea gura în fața tainelor altora și harul unei inimi blânde, care să nu mai fie rigidă, ci plină de lumina și dragostea lui Hristos.
Amin.
