Dacă ai sta astăzi înaintea lui Hristos și L-ai întreba: „Ce-mi mai lipsește?”, ai avea curajul să accepți răspunsul?
Există întrebări pe care le punem pentru a primi un răspuns și întrebări pe care le punem pentru că, în adâncul nostru, sperăm să ni se confirme ceea ce vrem deja să credem. Întrebarea tânărului bogat din Evanghelie pare, la început, una dintre cele mai frumoase întrebări pe care le poate pune un om: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Nu întreabă cum să câștige mai mulți bani, cum să aibă mai multă putere sau cum să fie admirat de oameni. Întreabă despre viața veșnică.
Și totuși, când Hristos îi răspunde, omul pleacă trist.
De ce?
Pentru că există o diferență uriașă între a dori un răspuns de la Dumnezeu și a fi pregătit să trăiești după răspunsul primit.
Poate că aceasta este una dintre cele mai incomode întrebări pe care ni le poate pune Evanghelia: dacă Dumnezeu ți-ar spune astăzi exact ce trebuie să schimbi în viața ta, ai avea curajul să faci schimbarea?
Nu să fii de acord cu ea.
Nu să spui că este adevărată.
Nu să dai din cap în fața unei predici.
Ci să o faci.
Pentru că tânărul din Evanghelie nu pare să aibă o problemă cu poruncile. El spune că le-a păzit din tinerețile sale. A venit la Hristos cu o anumită siguranță. Era un om religios, un om moral, un om care își făcuse partea. Și totuși, în momentul în care Hristos îi spune ce îi mai lipsește, se descoperă locul în care omul nu mai poate merge.
„Ce-mi mai lipsește?”
Aceasta este întrebarea.
Și poate că fiecare dintre noi ar trebui să o pună într-o zi în care nu avem nimic de demonstrat, într-o cameră liniștită, fără oameni în jur, fără telefon, fără zgomot, fără explicații pregătite dinainte.
„Doamne, ce-mi mai lipsește?”
S-ar putea să fie o întrebare periculoasă.
Pentru că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna în felul în care ne-ar plăcea.
Noi ne-am obișnuit să-I cerem lui Dumnezeu să schimbe împrejurările. Să ne dea sănătate, să ne rezolve problemele, să ne ajute copiii, să ne păzească familia, să ne dea un loc de muncă, să ne scoată dintr-o situație grea. Și este firesc să cerem toate acestea. Rugăciunea este și strigătul omului aflat în nevoie.
Dar există un moment în care Dumnezeu poate întoarce întrebarea spre noi.
Tu ce ai de schimbat?
Tu ce ai lăsat să intre în suflet?
Tu ce nu vrei să ierți?
Tu de ce te agăți?
Tu ce numești „slăbiciune”, deși știi că este o patimă?
Tu ce ascunzi de ceilalți?
Tu ce ascunzi chiar și de tine?
Și mai ales: ce ai pune înaintea lui Dumnezeu dacă ai fi obligat să alegi?
Aici începe neliniștea.
Pentru că omul contemporan este obișnuit să aleagă. Alege ce cumpără, unde locuiește, ce mănâncă, ce privește, cu cine vorbește, ce postează, ce crede, ce imagine își construiește. Îi place ideea că este liber și că nimeni nu are dreptul să-i spună ce să facă.
Dar Hristos nu vine să ne confirme toate alegerile.
Uneori vine să ne spună că alegerea noastră ne distruge.
Și tocmai aici apare adevărata libertate.
Nu este greu să faci ceea ce îți place. Greu este să poți renunța la ceea ce îți place atunci când înțelegi că acel lucru te îndepărtează de Dumnezeu.
Este ușor să spui „eu sunt liber”.
Mult mai greu este să te întrebi dacă poți să te oprești.
Dacă poți să lași telefonul din mână.
Dacă poți să nu răspunzi unei provocări.
Dacă poți să închizi un site.
Dacă poți să refuzi o invitație.
Dacă poți să spui „nu” unei plăceri.
Dacă poți să ierți atunci când ai toate motivele să păstrezi supărarea.
Dacă poți să te ridici din pat pentru rugăciune atunci când nimeni nu te vede.
Dacă poți să mergi la spovedanie și să spui exact ceea ce ai încercat să ascunzi.
Acolo începe întrebarea tânărului bogat să devină întrebarea noastră.
Pentru că bogăția lui nu era doar ceea ce avea în hambare și în case. Problema era legătura inimii lui cu ceea ce avea. Hristos îi atinge exact locul în care omul nu mai era liber.
Și tânărul pleacă.
Nu furios.
Nu batjocoritor.
Pleacă trist.
Imaginea aceasta este cutremurătoare.
Un om poate să-L întâlnească pe Hristos și totuși să plece.
Poate să audă adevărul și să nu-l urmeze.
Poate să înțeleagă ce trebuie să facă și să nu poată renunța.
Poate să fie aproape de Dumnezeu și, în același timp, să țină strâns de lucrul care îl desparte de El.
Și poate că acesta este motivul pentru care întrebarea „Ce-mi mai lipsește?” este mai grea decât pare.
Pentru că există posibilitatea să primim un răspuns pe care nu-l dorim.
Poate că îți lipsește iertarea.
Și tu ai vrea să-ți vorbească despre pace.
Poate că îți lipsește pocăința.
Și tu ai vrea să-ți vorbească despre binecuvântare.
Poate că îți lipsește desprinderea de o patimă.
Și tu ai vrea să-ți spună că ești bine așa cum ești.
Poate că îți lipsește dragostea față de un om pe care îl disprețuiești.
Și tu ai vrea să primești o altă poruncă, una mai ușoară.
Poate că îți lipsește curajul de a spune adevărul.
Și tu ai prefera să primești o explicație care să-ți justifice minciuna.
Poate că îți lipsește timpul pentru Dumnezeu.
Și tu ai vrea ca Dumnezeu să-ți dea încă o zi de douăzeci și patru de ore.
Dar nu timpul este întotdeauna problema.
Uneori problema este ceea ce facem cu timpul pe care îl avem.
Avem timp pentru telefon.
Avem timp pentru știri.
Avem timp pentru rețele sociale.
Avem timp pentru discuții despre oameni pe care nici măcar nu-i cunoaștem.
Avem timp să privim viețile altora.
Avem timp să comentăm.
Avem timp să ne indignăm.
Avem timp să ne comparăm.
Și, când vine vorba de rugăciune, dintr-odată nu mai avem timp.
Poate că, dacă L-am întreba pe Hristos ce ne lipsește, răspunsul nu ar fi complicat.
„Îmi lipsește Dumnezeu din viața mea”, ar putea spune omul după o clipă de sinceritate.
Dar atunci apare o altă problemă.
Ce facem cu această recunoaștere?
Pentru că putem transforma și adevărul într-o simplă emoție.
Putem citi un eseu.
Putem asculta o predică.
Putem fi mișcați.
Putem spune: „Așa este.”
Și apoi să închidem telefonul și să continuăm exact ca înainte.
Adevărul care nu schimbă nimic în noi devine doar informație.
Iar Hristos nu a venit să ne ofere informații despre mântuire.
A venit să ne cheme.
„Vino după Mine.”
Aceasta este partea pe care omul o aude greu.
Hristos nu spune doar: „Înțelege.”
Spune: „Urmează-Mă.”
Nu este suficient să știi drumul.
Trebuie să mergi.
Nu este suficient să știi că trebuie să ierți.
Trebuie să ierți.
Nu este suficient să știi că trebuie să te rogi.
Trebuie să te rogi.
Nu este suficient să știi că un anumit lucru îți face rău.
Trebuie să ai puterea să-l lași.
Și aici ajungem la un adevăr care poate părea paradoxal: omul care Îl întreabă sincer pe Hristos ce îi lipsește trebuie să fie pregătit să piardă ceva.
Pentru că răspunsul lui Dumnezeu poate veni sub forma unei renunțări.
Nu pentru că Dumnezeu vrea să ne lase fără bucurie, ci pentru că uneori ne ținem atât de tare de lucrurile care ne fac rău, încât confundăm pierderea unei patimi cu pierderea fericirii.
Omul dependent crede că, dacă renunță, rămâne fără plăcere.
Omul orgolios crede că, dacă iartă, pierde.
Omul care trăiește pentru bani crede că, dacă se oprește, nu mai are siguranță.
Omul care are nevoie permanentă de aprobarea celorlalți crede că, dacă nu mai este admirat, nu mai valorează nimic.
Și omul care și-a construit întreaga identitate în jurul propriei persoane poate ajunge să creadă că, dacă Îl pune pe Hristos pe primul loc, își pierde libertatea.
Evanghelia spune exact contrariul.
Când omul se desprinde de ceea ce îl stăpânește, începe să fie liber.
Tânărul bogat avea multe.
Dar nu putea pleca fără ele.
Și tocmai aici se afla sărăcia lui.
Poți avea o casă mare și să nu ai liniște în ea.
Poți avea bani și să nu poți cumpăra o noapte de somn.
Poți avea sute de oameni în jur și să nu ai pe cine să suni când sufletul tău se prăbușește.
Poți avea succes și să nu mai știi cine ești.
Poți avea copii și să nu fii prezent în viața lor.
Poți avea o familie și să trăiești ca un străin în propria casă.
Poți avea credință în cuvinte și să nu o ai în felul în care trăiești.
Aceasta este sărăcia pe care nu o vede nimeni.
Și poate că Dumnezeu nu ne va lua lucrurile pe care le avem.
Poate că ne va cere doar să nu le mai punem înaintea Lui.
Să nu ne mai închinăm lor.
Să nu ne mai definim prin ele.
Să nu ne mai temem că fără ele nu mai suntem nimic.
Pentru că omul nu este ceea ce deține.
Nu este salariul lui.
Nu este casa lui.
Nu este funcția lui.
Nu este frumusețea lui.
Nu este numărul de oameni care îl urmăresc.
Nu este nici măcar trecutul lui.
Înaintea lui Dumnezeu, omul este persoană.
Este făptură.
Este fiu chemat la întoarcere.
Și tocmai de aceea întrebarea tânărului bogat nu trebuie să ne sperie.
Trebuie să ne trezească.
Poate că avem nevoie de curajul de a sta înaintea lui Dumnezeu fără să ne apărăm.
Fără să-I explicăm de ce suntem așa.
Fără să-I spunem că ceilalți sunt mai răi.
Fără să-I enumerăm toate lucrurile bune pe care le-am făcut.
Fără să ne comparăm.
Doar noi și El.
„Doamne, ce-mi mai lipsește?”
Și să așteptăm.
Poate răspunsul va veni în liniștea unei biserici.
Poate într-o spovedanie.
Poate printr-un om pe care l-am rănit.
Poate printr-un copil care ne spune un adevăr pe care nu vrem să-l auzim.
Poate printr-o boală.
Poate printr-o pierdere.
Poate într-o dimineață în care ne trezim și înțelegem că am alergat ani întregi după ceva care nu ne putea salva.
Dumnezeu are multe feluri de a ne trezi.
Problema este dacă mai avem curajul să ne trezim.
Pentru că răspunsul lui Dumnezeu nu este întotdeauna confortabil.
Uneori este chiar dureros.
Dar există o durere care vindecă și există o liniște care ne omoară încet.
Tânărul bogat ar fi putut rămâne.
Nu știm ce a făcut mai târziu. Evanghelia nu ne spune.
Poate că, după ani, s-a întors.
Poate că nu.
Textul îl lasă plecând trist.
Și tocmai această absență a unui final ne pune pe noi în locul lui.
Evanghelia nu ne spune ce a făcut tânărul după ce a plecat.
Pentru că întrebarea trebuie continuată în viața noastră.
Tu ce faci după ce auzi răspunsul?
Pleci?
Te superi?
Te justifici?
Spui că Dumnezeu cere prea mult?
Sau rămâi?
Poate că aici este diferența dintre un om care doar Îl admiră pe Hristos și un om care începe să-L urmeze.
A-L admira pe Hristos este ușor.
Ne plac cuvintele Lui despre iubire.
Ne place chipul Lui milostiv.
Ne place să auzim că Dumnezeu ne iubește.
Dar Evanghelia are și cuvinte care ne taie împotriva firii.
Iubește-ți vrăjmașul.
Iartă.
Roagă-te.
Dă.
Nu judeca.
Ia-ți crucea.
Leapădă-te de tine.
Urmează-Mă.
Aici se vede dacă Hristos este doar o idee frumoasă în viața noastră sau dacă este Domnul vieții noastre.
Și poate că întrebarea pe care ar trebui să o luăm cu noi din această Evanghelie nu este „Cât de bogat sunt?”, ci „Ce mă împiedică să merg după Hristos?”
Poate fi un lucru mic.
O obișnuință pe care o ascundem.
Un telefon pe care nu-l mai lăsăm din mână.
O relație care ne îndepărtează de Dumnezeu.
O patimă despre care spunem că o putem controla.
O mânie pe care o hrănim de ani.
Un orgoliu pe care îl numim demnitate.
O răceală față de familie pe care o numim oboseală.
O lipsă de rugăciune pe care o numim lipsă de timp.
Și poate că tocmai acel lucru mic este „averea” noastră.
Lucrul de care nu vrem să ne despărțim.
De aceea întrebarea este atât de grea.
„Doamne, ce-mi mai lipsește?”
Pentru că răspunsul poate fi foarte aproape.
Și s-ar putea să-l știm deja.
Poate că nu ne lipsește încă o informație.
Ne lipsește o hotărâre.
Ne lipsește curajul de a face ceea ce știm că trebuie făcut.
Ne lipsește puterea de a spune „ajunge”.
Ne lipsește smerenia de a recunoaște că am greșit.
Ne lipsește dragostea de a ne întoarce către cineva pe care l-am rănit.
Ne lipsește curajul de a sta înaintea lui Dumnezeu fără măști.
Iar când toate acestea devin prea grele, rămâne cuvântul lui Hristos:
„La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”
Asta înseamnă că nu trebuie să plecăm triști pentru că nu putem singuri.
Putem spune:
„Doamne, nu pot să las asta. Dar vreau să pot. Ajută-mă.”
Poate că aceasta este rugăciunea de la care începe o viață nouă.
Nu atunci când devenim perfecți.
Nu atunci când scăpăm de toate slăbiciunile.
Ci atunci când încetăm să ne mai ascundem de Dumnezeu.
Așa că, dacă într-o zi ai sta înaintea lui Hristos și L-ai întreba:
„Doamne, ce-mi mai lipsește?”
nu te grăbi să pleci dacă răspunsul te doare.
Rămâi.
Stai înaintea Lui.
Lasă-L să atingă locul pe care l-ai păzit atât de mult.
Pentru că poate că exact acolo unde tu vezi pierdere, Dumnezeu pregătește libertate.
Și poate că ceea ce ți se pare cel mai greu de lăsat este tocmai lucrul care te împiedică să primești ceea ce cauți de atâția ani.
Iar într-o zi, poate, întrebarea nu va mai fi:
„Ce-mi mai lipsește?”
Ci:
„Doamne, ce mai trebuie să las ca să pot veni după Tine?”
