În mai 1883, într-un articol din ziarul Timpul, Mihai Eminescu scria o frază care pare scrisă ieri: „Trădătorul e geniu, plagiatorul devine bogat, pungașul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii! Asta-i judecata poporului nostru.” Un poet mort de febră și de sărăcie la treizeci și nouă de ani, ținut la marginea puterii toată viața, a descris cu o precizie de chirurg mecanismul prin care o societate își inversează propriile valori și numește virtute exact lucrurile pe care ar trebui să le pedepsească.
Ce e uimitor nu e că fraza rămâne actuală. E ceva mai tulburător: fiecare cuvânt din ea găsește astăzi o formă nouă, mai sofisticată, mai greu de recunoscut decât cea din secolul al nouăsprezecelea. Trădătorul de atunci lucra pentru o putere străină și primea o pungă cu galbeni pe furiș. Trădătorul de acum poate conduce o companie, poate scrie legi, poate vorbi la televizor despre patriotism economic în timp ce mută profitul unei țări întregi într-un paradis fiscal cu nume exotic. Nimeni nu-l cheamă trădător. I se spune vizionar, om de afaceri global, jucător pe piața internațională.
Plagiatorul lui Eminescu fura versuri sau idei și le trecea drept ale lui. Cel de azi conduce universități, ocupă catedre, apare pe copertele revistelor de management, pentru că opera lui a fost asamblată dintr-o mie de surse imposibil de urmărit una câte una, ascunse într-o mare de citate necitate și de referințe estompate cu grijă. Bogăția lui nu mai vine dintr-un singur furt, ci dintr-un sistem întreg construit să răsplătească asamblarea abilă mai mult decât gândirea originală, iar publicul, obosit și grăbit, nu mai are timp să verifice sursa unei idei înainte de a aplauda.
Pungașul politic al lui Eminescu era, până la urmă, un personaj local, cunoscut prin cârciumi și prin saloane, ușor de arătat cu degetul într-un oraș mic. Astăzi pungașul politic are conturi în mai multe țări, echipe de imagine, avocați specializați exact în a face nedovedibil ceea ce toată lumea știe. Poate pierde un proces și poate câștiga alegerile din același an, pentru că electoratul a fost învățat, treptat, să confunde acuzația cu persecuția și persecuția cu autenticitatea. Cu cât e mai atacat, cu atât pare mai sincer în ochii celor care s-au săturat de politicienii „corecți”.
Cămătarul de altădată stătea la o masă de lemn și punea dobândă pe un împrumut de câțiva galbeni, în văzul lumii, așa că oricine putea să-l urască fățiș. Cămătarul modern e o instituție, un algoritm, un contract de douăzeci de pagini scris într-un limbaj pe care nimeni nu-l citește până la capăt. Dobânda lui nu se mai numește camătă, se numește rată a dobânzii ajustată la risc, comision de administrare, penalizare contractuală. Cel care se îndatorează nu-l mai poate privi în ochi, pentru că nu are cui, și tocmai lipsa unui chip vinovat face ca indignarea de altădată să nu mai găsească unde să se așeze.
Speculantul de idei rămâne, dintre toți, cel mai greu de prins, pentru că marfa lui e chiar limbajul virtuții. Poartă cauze nobile ca pe niște haine schimbate după sezon, vorbește despre libertate, despre dreptate, despre popor, fără să rămână niciodată suficient de mult într-o convingere pentru ca ea să-l coste ceva. Principiile lui sunt reale exact atâta vreme cât sunt profitabile, iar când vântul se schimbă, le abandonează cu aceeași ușurință cu care le-a luat, fără să simtă nevoia unei explicații, pentru că a fost învățat, ca toți ceilalți din vremea lui, că memoria publică ține puțin.
Ceea ce lega toate aceste figuri în ochii lui Eminescu nu era răutatea lor individuală, ci complicitatea celor din jur. Poporul le da nume frumoase. Nu erau numiți hoți pentru că societatea avea nevoie de un vocabular care să-i ferească de propria rușine, un limbaj în care lăcomia devine competență, cinismul devine realism, iar lipsa de scrupule devine îndemânare. Acest mecanism nu ține de o singură țară sau de un singur secol. El apare oriunde o comunitate ajunge să admire mai mult reușita decât felul în care a fost obținută, oriunde întrebarea „cum ai făcut asta?” e înlocuită tăcut cu „cât ai făcut din asta?”.
Lumea de azi a perfecționat acest mecanism prin viteză și prin scară. O minciună bine spusă ajunge la milioane de oameni înainte ca dezmințirea, oricât de temeinică, să apuce să plece de la poartă. Un om care fură la scară mare capătă acces la avocați și la platforme de imagine pe care un hoț mărunt nu le va avea niciodată, așa că, paradoxal, cu cât furtul e mai mare, cu atât devine mai greu de numit ca atare. Iar cei care ar trebui să judece — presa, instituțiile, opinia publică — sunt ei înșiși parte a acelorași piețe, aceleași algoritmuri, aceleași interese, ceea ce face ca vocea care ar trebui să spună lucrurilor pe nume să fie, adesea, prima care le găsește un eufemism.
Eminescu nu scria un rechizitoriu împotriva hoților, ci împotriva felului în care o societate ajunge să-i iubească. Diferența e esențială. Un hoț poate fi prins și pedepsit. O societate care a învățat să-l admire va produce alt hoț în locul lui, cu un nume nou și cu o poveste și mai convingătoare decât a celui dinainte. Textul din 1883 nu e o profeție despre decăderea morală a unei singure țări, ci un diagnostic despre ce se întâmplă oriunde limbajul public încetează să mai numească lucrurile așa cum sunt.
A citi azi acest citat nu înseamnă a căuta un vinovat anume, un politician sau o companie pe care s-o arătăm cu degetul și să ne simțim mai buni decât el. Înseamnă a ne întreba, fiecare pentru sine, câte dintre cuvintele pe care le folosim zilnic — viziune, pragmatism, flexibilitate, oportunitate — nu sunt cumva doar variante actualizate ale acelorași vechi eufemisme prin care poporul, cum spunea Eminescu, își judecă și își absolvă, deopotrivă, propriile păcate.
#MihaiEminescu#ZiarulTimpul#Tradatori#Plagiatori#Camatari#Speculanti#Principii
