În drumul nostru spre întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Biserica ne-a rândui
câteva duminici semnificative, adevărate popasuri duhovnicești, pentru a ajunge
cu bine la finalul călătoriei.
Prima duminică, borna zero, este închinată Ortodoxiei, prin care înțelegem
că dreapta credință este temelia vieții noastre duhovnicești.
Fără acest reper istoric și dogmatic se nasc confuzii, astfel încât din necunoaștere
putem opina că toate credințele sunt bune.
A doua duminică, închinată Sfântului Grigorie Palama, ne luminează drumul
cu o lumină care nu este din lumea aceasta.
Sfântul Grigorie este cel care ne învață că Dumnezeu nu stă undeva departe,
retras în cer, ci Se face accesibil și devine apropiat credincioșilor prin energiile
Sale necreate. Fără concretețea teologiei palamite se pierd urmările înomenirii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor,
Se face cunoscut lor.
A treia duminică este închinată Sfintei Cruci, cea care marchează jumătatea
drumului. Despre această duminică vom vorbi în cele ce urmează.
Astfel, crezând drept și cunoscându-L pe Dumnezeu, auzim glasul Evangheliei:
„Oricine voieşte să vină după Mine…”. După cum începe Evanghelia, înțelegem
că omul a fost creat de Dumnezeu ca partener de dialog, ființă liberă, cu
capacitatea de a voi sau a refuza prezența Lui.
Un Dumnezeu care te obligă să-L cauți, acela nu te poate cuceri
În aceasta constă măreția lui Dumnezeu: de a fi urmat doar din dragoste, nu din
teamă de pedeapsă, nu din frică de iad. Să ne gândim puţin la libertatea pe care
a avut-o Adam în Rai. Atunci când Dumnezeu a dorit să-l statornicească (pe
Adam) în bine, pentru ca omul să devină nemuritor, i-a oferit testul iubirii sau
testul fidelității: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei
muri negreşit!”(Facerea 2, 16-17). Porunca a fost simplă, chiar ajutătoare. Este
asemănătoare cu ceea ce spune mai târziu dătătorul Legii, prorocul Moise: „Iată,
eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul… Alege viaţa ca să
trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronomul 30, 15, 19).
Adam preferă neascultarea, în spatele căreia se naște un ocean de consecințe
nefaste, de transformări pentru ființa umană și pentru întreaga creație. Astfel,
Adam, în mod liber, nu ascultă de Dumnezeu și devine muritor. A fost nevoie
de un Nou Adam, care să asculte de Dumnezeu și să moară și El pe nedrept
pentru a zădărnici puterea morții și a învia. În acest context înțelegem cuvântul
adresat de Mântuitorul Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine…” Pentru a-
L urma pe Mântuitorul Hristos este necesar să dorim acest fapt. Apoi, urmează
pasul doi: lepădarea de sine.
Din punct de vedere psihologic, nu există o definiție clară a sinelui. Este parte a
personalității noastre, se formează de către minte imediat după naștere; este
rezultatul omului în relația cu mediul înconjurător și cu alți oameni.
La nivel academic, C.G. Jung spune: Sinele este considerat cel mai important,
dar și cel mai greu de înțeles dintre arhetipuri. Sinele este un rezervor primitiv și
neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor
impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice al refulărilor.
Din punct de vedere teologic, sinele este adâncul ființei noastre, componentă a
sufletului, componentă a personalității umane. Înainte de cădere, sinele lui
Adam era luminat, găsindu-și bucuria și plăcerea în a-L contempla pe Dumnezeu.
După cădere, structura lăuntrică a omului, sufletul, a fost afectat la nivel de
rațiune, sentiment și voință (include și sinele), iar trupul cunoaște suferința,
boala și apoi moartea. Ei bine, cum Adam cuprinde întreaga omenire în sine, am
devenit moștenitorii unor consecințe care și nouă ne-au afectat sinele.
Într-unul dintre volumele Ne vorbește părintele Cleopa, marele duhovnic spunea:
„Iubirea de sine are multe fiice: lauda de sine, părerea de sine, cugetarea de
sine, îndreptățirea de sine”.
La rândul său, Evagrie Ponticul, părinte al pustiei egiptene, vorbește despre cele
opt gânduri ale răutății, între care șase dintre ele afectează cu predilecție sinele:
(lăcomia pântecelui, desfrânarea), iubirea de arginți, mânia, tristețea, trândăvia,
slava deșartă și mândria. Sinele, deci, fără Dumnezeu devine un ego împătimit,
iar omul în structura lui dihotomică trup – suflet devine cu totul teluric, gol de
demnitatea sa cerească. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia,
pentru că sunt numai trupuri (Facerea 6, 3). Pe acest sine „bolnav” dorește
Dumnezeu să-l lepădăm.
Când ne „venim în sine‖, semănăm cu fiul risipitor care a avut pocăința și totodată
curajul de a se întoarce la Tatăl, la iubirea Lui. În această pildă a întoarcerii
fiului risipitor avem de-a face cu un „sine‖ dezorientat, debusolat, depărtat
de izvorul harului, ca mai apoi să luăm contactul cu un sine vindecat, revenit în
albia firescului.
În educația actuală a copiilor se pune accentul tot mai mult pe dezvoltarea personală,
unde se vorbește de stima de sine și încrederea în sine, care au un rol benefic
în dezvoltarea sănătoasă a copilului. Însă această educație poate distorsiona
înțelesul profund al relației copilului cu alți oameni și cu natura înconjurătoare,
dacă nu este grefată pe învățătura Bisericii. Iar dacă părinții copiilor
sunt fără nici o legătură cu Biserica, atunci dezvoltarea copiilor va avea de
suferit în plan spiritual. Este adevărat, vor fi dotați intelectual, chiar și emoțional,
dar nu spiritual.
Lepădarea de sine – pentru cel care vrea să-L urmeze pe Hristos – este tăierea
voii proprii. Adică, ești pus să faci voia altuia. Monahul este cel care încearcă
această experiență în virtutea voturilor monahale pe care le-a depus, între care
se află și ascultarea. Cel care ascultă de altcineva (decât de sine însuși) își curăță
sinele de aroganță și mândrie. Doar așa te poți naște din nou în duh.
În familie, supunerea soților unul altuia în duhul lui Hristos aduce aceleași transformări
lăuntrice, mântuitoare. Tăierea voii ne conduce în „pridvorul‖ smereniei
și începem nu numai să-L urmăm pe Hristos, ci și să-I semănăm: „Învățați-
vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor
voastre” (Matei 11, 29).
„… să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
A ne lua crucea înseamnă a ne asuma viața pe care o avem, a accepta ce ne
rezervă viața: neajunsuri, nereușite, boli, relații de familie nedorite. Cine
urmează Domnului poate duce crucea vieții sale mai ușor, pentru că El ne ajută
să ne purtăm crucea. Modelul nostru este Mântuitorul Iisus Hristos. El a intrat în
istoria lumii, și-a asumat Crucea omenirii și a trăit așa cum ar fi trebuit să trăiască
Adam, în ascultare de Dumnezeu. Iar cele care au intrat în firea umană
căzută – suferința, boala și moartea – nu mai au putere implacabilă asupra fiilor
lui Dumnezeu: „Crucea lui Hristos este izvorul tainelor noastre” spune Fericitul
Augustin.
Desigur, Domnul Iisus Hristos nu S-a făcut om ca să scoată umanitatea din
hotarele ei firești. Oamenii tot suferă, tot se îmbolnăvesc, tot mor, însă asumarea
acestora devine crucea noastră sfințitoare și mântuitoare. Așa ajungem la
Înviere. Din această perspectivă, nu poate exista înviere fără asumarea crucii
personale. Bunăoară, există cruce a suferinței, a bolii și a morții și fără
Mântuitorul Iisus Hristos. Așa se explică de ce în lumea occidentală se cere cu
insistență eutanasierea oamenilor aflați în stadii avansate de boală. Mentalitatea
poate fi înțeleasă deoarece suferința nu este atenuată de credința și nădejdea în
Iisus Hristos, iar crucea purtată de noi nu mai este nimicirea păcatului, cum
spunea Avva Isaia. În plus, fără Dumnezeu nu înțelegi de ce trebuie să suferi.
Toate neplăcerile vieții și la final moartea – fără viziunea hristică – reprezintă un
nonsens.
Cine se pierde pe sine pentru Dumnezeu, de fapt, se câştigă
Sufletul – psyche – este un cuvânt cu multiple sensuri atât în Sfânta Scriptură,
cât și în literatura patristică. Este asimilat uneori cu înțelesul de viață. Mitropolitul
Bartolomeu Anania propunea o traducere a textului mai accesibilă: Cel
ce ține cu orice preț să-și salveze viața, acela își va pierde sufletul. Iar cel care-și
pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela își va salva sufletul.
Cine nu dorește să renunțe la omul cel vechi, la omul împietrit, altfel spus, va
căuta să trăiască fără Dumnezeu, acela își va pierde viața… veșnică. Sau
sufletul. Ce i se spune îngerului Bisericii din Sardes: „Știu faptele tale, că ai
nume, că trăiești, dar ești mort…” (Apocalipsa 3, 1). Iar cel care își va pierde
viața trupească – cu toate înțelesurile și sensurile ei – pentru Hristos și pentru
Evanghelie, acela o va salva fiindcă El, Domnul este Calea, Adevărul și Viața
(Ioan 14, 7).
Oricum, viața aceasta limitată și trecătoare o putem prelungi, însă
ea se va sfârși până la urmă. Deci, cum ar trebui să trăim? Ne ajută Sfântul
apostol Pavel … „cei ce plâng să fie ca și când n-ar plânge; și cei ce se bucură,
ca și când nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și când n-ar stăpâni; și cei ce se
folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul lumii acesteia trece‖ (1 Corinteni 7, 30-31). Pentru un astfel de om – l-aș numi
duhovnicesc – lumea aceasta nu mai este ultimul sens pentru existenţă.
Lecturând viețile sfinților martiri, ne dăm seama că ei nu și-au cruțat viața vremelnică
pentru numele lui Hristos.
Întreaga Ortodoxie laudă tăria sufletelor lor.
E nevoie să recunoaștem că cel mai aproape de înțelesul Evangheliei de astăzi
sunt cei care au ales viața monahală, care este și ea un alt fel de martiraj. Au
reușit să se detașeze de tot ceea ce este mărginit și peren, ca nu cumva viața lor
să fie cucerită de lume și de frumusețile ei și astfel să piardă partea cea mai
prețioasă a ființei lor: sufletul.
Mai departe, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată care este valoarea sufletului în
comparație cu toate bogățiile lumii. Pentru Dumnezeu, lumea întreagă nu
valorează cât un suflet de om, chiar păcătos: „Bucurie se face în cer pentru un
păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 7), deoarece sufletul e de natură spirituală,
nemuritoare, iar întregul univers are finalitate pentru că e mărginit și material:
„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece‖ (Matei 24, 35).
Astfel, din referatul biblic cu privire la facerea omului, observăm că, între toate
făpturile Sale, Dumnezeu acordă cea mai mare cinste omului, fiind creat după
chipul Său (Facerea 1, 27). Aceasta arată că omul este mai presus de întreaga
creație prin sufletul său. Pierderea sufletului înseamnă eșecul vieții umane.
Mulți dintre Sfinții părinți au avut o viață atât de austeră, tocmai pentru a nu fi
amăgiți de lumea înconjurătoare: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi
sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12). Au găsit metode pentru ca viața lor – chiar
dacă se desfășura pe pământ – cu sufletul, cu mintea și cu inima să fie în cer. De
pildă, Sfântul Arsenie cel mare avea un craniu în chilie și de câte ori se întorcea
de la slujbele Bisericii, spunea: „Arsenie, așa vei ajunge și tu!”. Făcea acest
lucru pentru a alunga din sufletul său orice gând viclean și nefolositor, iar trufia
și mândria erau învinse prin gândirea la moarte.
După ce părăsește trupul, sufletul merge înaintea Dreptului Judecător și nu
există ceva din lumea aceasta care ar putea să-l răscumpere, ci doar credința
dreaptă și faptele iubirii în numele lui Hristos săvârșite în timpul vieții îi vor da
șansa mântuirii.
După Sfântul Nicolae Velimirovici, să te rușinezi de Dumnezeu este echivalent
cu a te îndoi de Întruparea Lui din Sfânta Fecioară Maria, de dumnezeirea Lui.
Mai mult, să ne amintim de primele opt secole creștine, în timpul cărora s-a
fixat dogma Bisericii, și de nenumăratele lupte și frământări teologice care s-au
dus pentru ca Evanghelia să nu aibă parte de interpretări eronate, de dezbinări.
Sfântului Petru, arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i s-a arătat în
vedenie Domnul Hristos cu cămașa zdrențuită. Acesta Îl întreabă: „Mântuitorule,
cine Ți-a sfâşiat cămașa? Arie cel fără de rușine Mi-a rupt-o!”
Mântuitorul Hristos rămâne prezent în inimile noastre prin lucrarea Duhului
Sfânt, care face vii cuvintele Lui. Nu putem despărți pe Hristos de cuvintele
Lui, deoarece El Însuși este Logosul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era
la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1-2).
„Iată, Eu vin curând şi plata Mea este cu Mine!”
Expresia „cel care se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam
desfrânat și păcătos…” este ușor nepotrivită pentru că a fi desfrânat înseamnă
automat a fi păcătos. Însă cum se explică? Din punctul de vedere al Vechiului
Testament, desfrânat era considerat cel care renunța la Dumnezeu și se închina
idolilor, dumnezeilor străini. Un idolatru este de fapt un desfrânat. De multe ori,
relația poporului ales cu Dumnezeu este comparată cu relația dintre mire și
mireasă. Majoritatea suferințelor îndurate de poporul evreu au avut loc ca
urmare a infidelității lor față de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui
Iacob.
Oricine renunța la Dumnezeu făcea desfrânare, aşa cum spune prorocul
în Legea Veche: „Acestea zice Domnul Dumnezeu: pentru că M-ai uitat și te-ai
întors de la Mine, de aceea suferă și tu pentru nelegiuirea ta și pentru desfrânarea
ta (…) S-au desfrânat cu idolii lor” (Iezechiel 23, 35).
În zilele noastre, poate cele mai exacerbate păcate sunt: răutatea între oameni și
desfrânarea. După unii tâlcuitori ai cărții Apocalipsa, cifra 666 simbolizează trei
mari patimi care vor domina omenirea de la sfârșitul veacurilor: răutatea între
oameni, desfrânarea și necredința. Desfrânarea, conform cuvintelor Mântuitorului
Iisus Hristos, îi închide omului perspectiva spirituală, deoarece îl
leagă strâns de materie, îl fixează în iubirea de sine și îl face obraznic față de
valorile Evangheliei, care prin natura lor veșnică mustră în mod direct viața
pătimașă.
Finalul pericopei evanghelice este mângâietor pentru cei care au ascultat ce
înseamnă să-I urmezi lui Hristos. Aceștia vor avea parte de viața veșnică, adică
de Hristos și de Împărăția Lui.
Pe de o parte, Împărăția lui Dumnezeu au simțito toți cei care au beneficiat de vindecările minunate săvârșite de Mântuitorul Hristos asupra lor: orbii din naștere, paraliticii, leproșii. Aceștia au pregustat din lumina Împărăției.
Apoi, Sfinții apostoli Petru, Iacob și Ioan, pe Muntele
Taborului, la Schimbarea la Față, au văzut Împărăția lui Dumnezeu, iar pacea și
starea de bucurie trăite l-au făcut pe Sfântul apostol Petru să spună: „Bine ne
este nouă să fim aici” (Matei 17, 4). Mai târziu, la Cincizecime, S-a pogorât Duhul Sfânt și i-a umplut pe Sfinții apostoli cu putere de sus. Și exemplele pot
continua.
Noi putem fi la rândul nostru martori ai Împărăției lui Dumnezeu încă din viața
aceasta, dacă ne îngrijim de cele netrecătoare. Sufletele noastre sunt prețioase,
iar cei care le vor oferi Mântuitorului Iisus Hristos și Evangheliei Sale le vor
salva pentru viața veșnică. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pr. dr. Adrian Niţă
Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1
