10,25: “Iată însă că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând:
Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? ”
Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe
pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul
Tatălui Său.
Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea,
după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care
nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu
ce cuvinte voi spune îndată.
Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a
iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El
zice că porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături
noi.
Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase
de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelică cea mântuitoare.
Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursă pe Hristos şi să-L audă
că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura dată de El este mai bună decât porunca dată de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi
zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
El vine la Mântuitorul cu ipocrizie, şi prefăcându-se că Îl cinsteşte şi având o
cugetare mincinoasă, ca şi cum prin vorbele frumoase ar fi putut să-I ascundă
ispitirea ce I-o făcea Lui. Dar ar fi putut să-I spună Lui, cineva dintre cei care
cunoşteau bine taina întrupării şi iconomiei ei: “Dacă ai cunoaşte legea, şi puterea
vederii şi înţelesului duhovnicesc (teoria) ascunsă în ea, ai şti prea bine Cine este
Cel pe care te apropii să-L ispiteşti, adică Cela ce cunoaşte gândurile ascunse şi
care are putere să vadă inimile oamenilor ce vin la El. Tu Îl numeşti
“Învăţătorul” deşi nu vrei să înveţi de la El; te prefaci că Îl cinsteşti, aşteptând
să-L prinzi în curse.”
Priveşte de asemenea reaua intenţie din cuvintele acelui învăţător de lege. Căci ar
fi putut să zică: Ce să fac ca să mă mântuiesc, sau ce să fac ca să plac lui
Dumnezeu, şi să primesc răsplata?
Dar lasă deoparte astfel de vorbe, şi folosind cuvintele Mântuitorului se face pe
sine însuşi de batjocură, întrucât avea obiceiul Mântuitorul tuturor Hristos, să
grăiască adesea despre viaţa cea de veci, cu cei ce veneau la El, învăţătorul acela
de lege când a vorbit – aşa precum am spus – se folosea de cuvintele lui Hristos.
Dar dacă ai fi iubitor de învăţătură cu adevărat, învăţătorule de lege, ai fi ascultat
poruncile date de El care aduc pe oameni la viaţa cea veşnică, dar fiindcă tu Îl
ispiteşti în chip mişelesc şi viclean, nu vei auzi nimic din acestea decât doar
poruncile rânduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este
limpede de tot – nu au ca răsplată viaţa de veci, ci au o plată dată aici în lumea
aceasta, şi dau izbăvirea de necazuri şi de asemenea dăruiesc în schimb bunătăţi
destul de alese. “Căci de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului
veţi mânca. Iar de nu veţi voi, şi nici nu veţi asculta de Mine, sabia vă va mânca”
(Îs. 1, 19-20).
10,28: ” Şi a spus Iisus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. ”
După ce a grăit învăţătorul de lege cele scrise în legea veche, Hristos, Cel ce
cunoaşte toate cercetând răutatea lui, şi mustrând cugetul lui cel viclean, i-a spus:
“Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”.
Deci a pierdut prada sa învăţătorul de lege şi s-a rupt mreaja înşelăciunii sale.
Aşadar vom spune lui cele grăite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmărit ca o
pradă şi ai fost prins” (Ier. 2, 14)
Dar, după ce învăţătorul de lege n-a reuşit să prindă prada Sa, s-a întors spre
îngâmfare. De la înşelăciune a venit la mândrie. Căci patimile cele rele îl
înconjoară pe el unele după altele. Căci el întreba pe Hristos nu pentru că voia să
înveţe, ci, fiindcă.- spune evanghelistul voia să se arate pe sine drept (sau: vroia să
se îndreptăţească pe sine).
Priveşte cum glăsuieşte el, din iubire de sine şi în acelaşi timp din mândrie: “Dar
cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe
mine însumi? Căci eu sunt mai presus de toţi (îi întrec pe toţi) sunt învăţător al
legii. Judec pe toţi, şi nu sunt judecat de către nimeni. Osândesc şi nu sunt osândit.
Mă deosebesc de toţi. Sunt mai bun (mai virtuos) decât toţi. Tuturor le poruncesc.
Toţi au nevoie de mine (mă solicită) iar eu n-am nevoie de nimeni.
Cine deci este aproapele meu, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni,
desigur, învăţătorule de lege nimeni nu este ca tine, te rânduieşti pe tine mai presus
de toţi? Lasă la o parte mândria ta (litt = dă drumul la sprânceana ta) aminteşte-ţi
de Parimiast (alcătuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sunt
înţelepţi” (Pilde 13, 10).
Cu adevărat în aceste cuvinte virtutea vieţii constă în dragostea faţă de Dumnezeu
şi faţă de aproapele. Oare aceste învăţături nu au fost modificate de către noi, însă
ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, şi cuprindeau o poruncă mai
întinsă.
Căci iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din toată
puterea, nimiceşte dragostea faţă de bani; faţă de plăcere, faţă de slava deşartă.
Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumeşti îl face ales şi separat de lume
îl uneşte cu Hristos, şi vorbind îndeobşte, face pe om creştin din iudeu.
Iar dragostea faţă de aproapele este bine înţeleasă când ea nu există numai faţă
de acela care este din acelaşi neam, ci faţă de tot cel ce este de aceeaşi speţă
umană, şi când îl face pe om să o însoţească cu dragostea faţă de Dumnezeu.
Şi de asemenea când ea adaugă şi imitarea lui Hristos, adică să iubim pe aproapele
nu numai ca pe noi înşine, ci mai mult decât pe noi înşine, aşa încât să ne punem în primejdie de moarte sufletul (viaţa) nostru pentru prietenii noştri, ceea ce Domnul
a făcut.
Aşadar după ce a fost lăudat de Mântuitorul, învăţătorul de lege pentru că a dat
un răspuns bun, s-a aruncat în mândrie, hotărând că nimeni nu este aproapele
său, întrucât nimeni nu se poate lua la întrecere cu el în ceea ce priveşte
dreptatea să. Aşa fel de gânduri tot aşa de înălţate, are şi fariseul acela care zice:
“Nu sunt ca ceilalţi oameni” neştiind că tocmai aceasta nimiceşte dreptatea, adică a
nu face din dragoste ceea ce faci.
Şi aceasta de acum se arată, că are lipsă de dragoste. Şi are lipsă de dragoste pe
deplin şi faţă de Dumnezeu, şi desigur şi faţă de aproapele său, căci în mod
evident, el cugeta că nu este nimeni aproapele său. Întrucât este un lucru limpede
că acela care nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să iubească pe
Dumnezeu pe Care nu-L vede.
10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari…”
Priveşte cum arată Mântuitorul cine este aproapele nostru, nu defămându-l prin
neamul său şi nici hotărnicindu-l prin virtutea din el, ci indicându-l doar prin firea
sa (de om).
Căci Mântuitorul istoriseşte despre un oarecare om, care a pătimit rău de la tâlhari,
căruia i se cuvine dragostea faţă de oameni din partea oricărui om, întrucât firea sa
de om cere aceasta.
Şi se mai arată în parabola de mai sus şi aceasta, că mai curând găseşte pe
aproapele său cel după fire, omul care nu este mândru, decât cel care este plin de
mândrie.
Căci samarineanul a fost mai bun decât preotul şi decât levitul. Căci aceştia din
urmă au trecut pe lângă omul care se află pe jumătate mort şi care se află într-o
stare dintre cele mai rele, nesimţind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici
untdelemnul dragostei nu l-au dăruit şi au avut o minte lipsită de compătimire şi
crudă.
Iar cel ce era de alt neam şi făcea parte dintre samarineni, a împlinit legea
dragostei. Ascultă deci aceasta: “Atunci răspunzând Iisus”.
10, 34: “Şi suindu-l pe asinul său. ”
Sau în alt fel după cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a înţeles
aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte şi s-a făcut la fel cu ele” (Ps.
48, 21). Şi a bolit de întreaga poftă dobitocească (animalică) şi neînfrânată.
Hristos însă Şi-a făcut început al neamului nostru, El, care nu cunoştea păcatul ne-a
arătat în Sine Însuşi mai întâi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Căci
El a luat slăbiciunile noastre şi a ridicat înlăturând bolile noastre. De aceea spune
în Evanghelie că a suit pe vita sa pe omul care a dobândit îngrijirea sa.
Căci El ne-a aşezat în Sine pe noi, întrucât suntem mădulare ale trupului Său. Dar
El ne-a adus şi la o casă de oaspeţi Biserica, cea care a primit pe toţi şi i-a cuprins
pe toţi. Căci uneori nu vom mai auzi după cuvântul acela strâmt al umbrei din
legea veche şi a slujirii lui Dumnezeu în figuri şi tipuri: “Nu va intra amonitul şi
moabitul în Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergând învăţaţi
toate neamurile” şi “cel ce se teme de Domnul şi lucrează dreptatea din orice
neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).
Şi fiind adus (în casa de oaspeţi) s-a învrednicit de mai multă grijă încă. Căci,
Biserica fiind strânsă din neamurile cele ce se uciseră pe sine prin închinarea la
mulţi dumnezei, în ea se află Însuşi Hristos după cum este scris: Şi El locuieşte
şi umblă în ea şi dăruieşte tot harul duhovnicesc. De aceea şi conducătorului
casei de oaspeţi (acesta poate să fie înţeles că fiind chip al apostolilor şi al
păstorilor ce au venit după el şi al dascălilor). El i-a dat doi dinari când s-a întors în
ceruri, spre a purta de grijă cu băgare de seamă de cel suferind. Şi El a mai
adăugat: “dacă vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu când mă voi întoarce îţi voi
da ţie înapoi”.
Hristos numeşte doi dinari, pe cele două aşezăminte, pe acelea dar prin legea lui
Moise şi prin prooroci, şi pe aşezământul dat prin Evanghelii şi prin legiuirile
(hotărârile, poruncile, constituţiile) apostolilor.
Fiindcă amândouă aceste aşezăminte sunt ale Unui singur Dumnezeu, şi poartă un
singur chip (icoană) a Unui singur Împărat de sus, ca şi dinarii, şi de asemenea au
întipărite (gravate săpate) şi reprezintă (închipuiesc) acelaşi semn (figura, marca,
chip = haraktir) în inimile noastre datorită cuvintelor şi învăţăturilor lor celor sfinte
întrucât în el a grăit acelaşi Duh Sfânt.
Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) şi înaintea lui Marcion aceşti oameni
lipsiţi de credinţă în Dumnezeu cu desăvârşire, au pus pe seama a doi dumnezei
deosebiţi, aceste aşezăminte. Dar cei doi dinari, sunt a unui singur împărat, şi dinarii au fost daţi căpeteniei casei de oaspeţi de către Hristos în acelaşi chip şi cu
aceeaşi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe aceştia luându-i păstorii
Bisericilor celor prea sfinte şi înmulţindu-i prin învăţăturile lor cu osteneli şi trude,
şi mai cheltuind şi de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit aceşti bani
prin cheltuirea lor (căci acesta este argintul acela gândit, din care de se cheltuieşte
nu scade, ci sporeşte şi creşte, şi acesta este temeiul şi raţiunea învăţământului şi a
predaniei).
Iar când se va întoarce Stăpânul în ziua cea din urmă, vor spune fiecare din ei: –
“Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iată am mai cheltuit şi de la mine, şi am
câştigat alţi doi dinari, prin care turma mea a sporit” Şi Hristos răspunzând va
zice: “Bine slugă bună şi credincioasă, întru puţine ai fost credincioasă, peste
multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului Tău” (Mt. 25, 16-21).
10, 36: “Deci care dintre aceştia trei socoţi tu, că este aproapele celui căzut în
mâna acelor tâlhari? ”
Pe bună dreptate a întrebat Domnul, care dintre cei trei, crede că este aproapele
celui care a pătimit rele. Iar învăţătorul de lege a zis: “Cel ce a avut milă de el”.
Căci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a
îndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.
Fiindcă vrednicia preoţiei este lipsită de folos, pentru cei ce o au, şi de asemenea
este fără nici un folos să se numească învăţători de lege, cei care par numai să fie
astfel de învăţători, dacă ei nu se fac slăviţi chiar prin faptele lor. Căci iată s-a
împlinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste faţă de aproapele său.
Acest om era samarinean, dar nu era de dispreţuit. De aceea aduce mărturie, cel
dintâi dintre ucenici, adică fericitul Petru care scrie aşa într-un loc: “Cu adevărat
cunoaştem că Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci cel ce se teme de El şi face
dreptate, din orice neam ar fi este plăcut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).
Căci Domnul cel care iubeşte virtutea primeşte pe toţi cei ce îndrăgesc faptele cele
bune, şi îi îmbrăţişează, şi îi face apropiaţi şi casnici ai Săi, şi îi învredniceşte de
bunătăţile viitoare.
(Din „Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”, Sfântul Chiril al Alexandriei,
Editura Pelerinul Român, Oradea 1998)
