Pilda aceasta mai este numită şi Pilda bogatului neînţelept, sau Pilda
bogatului nebun. Sfârşitul parabolei confirmă faptul că soluţia, care părea cel puţin
raţională, nu a fost deloc fericită. Nebunia este antonimul înţelepciunii. Am fi
tentaţi să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea lui a fost
logică. I-a scăpat un amănunt: eventualitatea morţii. Bogatul nu luase în calcul
moartea, care putea interveni oricând. Îşi elaborase soluţia, fără să ţină seama de
această eventualitate. Ori, o soluţie care nu ia în calcul toţi factorii implicaţi, nu
este o soluţie înţeleaptă.
Vă întrebaţi, probabil, la ce soluţie ar fi recurs dacă lua în calcul eventualitatea
morţii. Cred că lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales dacă intră în
discuţie şi posibilitatea ca moartea să survină foarte repede. Se gândea probabil să
nu ţină totul pentru el, ci să investească o parte din avuţie în „viaţa de după moarte”,
indiferent cum o concepea el. A gândit ca un „nemuritor”, fără să fie!
Acesta este un nivel de înţelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul că, întradevăr,
a limita viaţa numai la a mânca şi la a bea, şi a face din aceasta prilej de
veselie, este prea puţin. Până şi bunul simţ ar contrazice această perspectivă.
Cuvântul Mântuitorului este foarte ferm: „…viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor
sale!”
Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu întreaga
Evanghelie. Faptul însuşi de a se îngriji să aibă ce mânca şi ce bea este o nebunie
din perspectiva Evangheliei, adică o absurditate, un lucru neînţelept. O să vă mire,
dar tocmai această este lipsă de înţelepciune, prostia! Cu atât mai mare este
nebunia, cu cât cineva se îngrijeşte nu numai pentru prezent, ci vrea să-şi asigure şi
viitorul din acest punct de vedere, dacă se poate pentru cât mai mult timp. Mântuitorul
aduce aminte, şi cu acest prilej, că de cele necesare vieţii omului se
îngrijeşte Dumnezeu, el, omul, fiind chemat să se preocupe de lucruri mult
superioare. Aceasta este perspectiva teologică.
Întorcându-ne, însă, la perspectiva lumească, nici aceasta nu justifică atitudinea
bogatului. Chiar dacă omul s-ar limita la această viaţă şi la această lume, soluţia de
a depozita numai pentru sine este una neînţeleaptă. Chiar şi din perspectiva logicii,
a filozofiei imanente, soluţia bogatului era una neînţeleaptă, pentru că, cel puţin, şiar
fi creat relaţii frumoase cu cei din jurul său, dăruind din surplusul recoltei sale.
De altfel, este foarte interesant cum introduce Sfântul evanghelist Luca această
parabolă. Mântuitorul Hristos rosteşte parabola provocat fiind de cineva din mulţime,
care Îi cere să intervină într-o dispută cu fratele său. Îl ruga pe Mântuitorul
să-l determine pe fratele său să împartă corect cu el moştenirea. Mântuitorul îl
apostrofează spunându-i: „Cine M-a pus pe Mine judecătorul şi împărţitorul averii
voastre?” Contextul îi oferă prilejul Mântuitorului să spună că nu în prisosul
averilor constă viaţa noastră, ci viaţa este mult mai mult decât atât.
Sugerează celui care-i adresase rugămintea că relaţia bună cu fratele poate însemna
mai mult decât a avea parte din moştenire. Lucrul acesta este de înţeles la nivelul
logicii elementare şi comune. Dar nimeni nu este dispus să sacrifice partea sa de
avere pentru a păstra relaţia bună cu fratele său.
În continuare, Mântuitorul rosteşte această parabolă ca să demonstreze că este
neînţelept să investeşti numai în propria ta existenţă, pentru că singurătatea, oricât
de îmbelşugată ar fi ea, este un nonsens şi o nebunie, chiar dacă rămânem numai la
nivelul lumii acesteia, al istoriei şi al creaţiei. Dacă, însă, mergem mai departe, la existenţa veşnică, pe care ne-o propune Mântuitorul Hristos, atunci lipsa de
înţelepciune sau nebunia sau prostia este cu atât mai mare.
Bogatul neînţelept din Evanghelia de astăzi nu-şi economiseşte pentru
vremuri grele, ci, spune Evanghelia, îşi economiseşte pentru a-şi oferi un confort
existenţial: „… suflete al meu, ai multe bunătăţi, de acum încolo poţi să stai, să te
odihneşti, să mănânci, să bei şi să te veseleşti!”
În ceea ce priveşte sfatul pe care ni-l dăm noi sau analiştii, în confruntarea cu
iminenta criză financiară, de a economisi, sigur că acesta are, până la un punct, o
logică. Este firesc. Dacă afli că este posibil să fie secetă în vara care vine, consumi
mai puţin din hambar. Aşadar, nimeni nu este împotriva unei elementare gospodăriri
a resurselor, ca să facă faţă unei situaţii extreme. Dar nu despre aceasta este
vorba aici, ci despre o anumită ideologie, mentalitate, care exercită atâta presiune
asupra noastră, încât ne transformă viaţa într-o preocupare, într-o angoasă, într-o
nelinişte permanentă de a ne asigura noi propria existenţă. Şi pentru consum!
Pentru consum, nu mai vorbim! Altă ispită majoră, consumul.
Românii sunt în plin consumism, să spun aşa. După o perioadă de câteva decenii,
când nu au avut ce consuma, iată, acum consumă din plin, iar de cele mai multe ori
au şi cu ce plăti. Ne luptăm apoi, cu slăbitul, cu neputinţele care vin din consumul
fără măsură. Dar foarte importantă este angoasa, neliniştea, cum să se asigure?
Acesta este discursul esenţial al Mântuitorului Hristos. Omul nu se poate asigura
pe sine, oricât de inteligent ar fi, oricât de echilibrat, de econom. Dumnezeu ne dă foarte multe semne. Criza însăşi este un astfel de semn. Cine îşi putea închipui că
un sistem financiar atât de evoluat, aşa cum se propunea el însuşi, poate să aibă o
sincopă de asemenea proporţii? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am înţeles.
Eu nu mă pricep, dar aşa ni se spune.
Cel mai scump lucru la ora actuală sunt banii,
deşi băncile sunt în jurul nostru, mai multe decât bisericile. Şi totuşi nu mai sunt
bani. Se demonstrează, aşadar, eşecul unei ideologii, care era centrată tocmai pe
economisire: banca egal economie; banca egal investiţie rentabilă; banca, egal
asigurare. Pe lângă bănci există şi sistemele de asigurări, care sunt tot un fel de
bănci, care ne făgăduiesc asigurări, în curând şi pentru veşnicie!
Am înţeles că sunt
unii foarte bogaţi, care caută bănci să-şi asigure veşnicia, dacă cumva între timp se
descoperă secretul nemuririi sau al învierii din morţi. Această aşezare la nivelul
mentalităţii faţă de lucruri este combătută de Hristos, de Biserică şi de credinţa
noastră. Să nu te alipeşti de această lume şi de oferta ei ca de ultimul scop, ca de
ultima raţiune, ca de ultimul sens al vieţii tale, lucru care poate fi pătruns chiar şi
cu cea mai simplă minte.
Concluzia pildei, o spune Mântuitorul Hristos, este recomandarea
ca omul să se îmbogăţească în Dumnezeu. Ce înseamnă să te îmbogăţeşti
în Dumnezeu?
Este o exprimare un pic greoaie, dar o putem înţelege prin extrapolare.
Ce înseamnă să mă îmbogăţesc în cineva? Înseamnă să investesc timp,
osteneală, dragoste pentru a-l păstra pe cel drag aproape. Noi ştim ce înseamnă să
investeşti în relaţiile cu oamenii. Aceasta înseamnă să te îmbogăţeşti în oameni, în
prieteni. Investiţia se va dovedi profitabilă, pentru că de la cei dragi vor veni multă
bucurie, mult folos, multă bunătate, multă dragoste. Sunt bogat că am o soţie
extraordinară, sunt bogat că am nişte copii care mă umplu cu ascultarea lor, cu
strădania lor, cu rezultatele lor şi aşa mai departe.
Să vorbim în termenii pe care ni-i propune situaţia actuală: a se îmbogăţi cineva în
Dumnezeu înseamnă a învesti în Dumnezeu. „Investiţi în Dumnezeu” ne propune
Mântuitorul Hristos. Este cea mai rentabilă şi cea mai neriscantă investiţie. De
altfel, spune Mântuitorul Hristos, nu investiţi în lumea aceasta, în bogăţiile acestei
lumi, pentru că bogăţiile acestei lumi ba sunt furate de hoţi, ba le rod moliile, ba
vine o criză şi se alege praful de tot; ci investiţi în averea cerească, în Dumnezeu,
unde nici hoţi, nici molii nu sunt.
Cum poate cineva investi practic în Dumnezeu, spune Hristos, puţin mai jos, în
continuarea parabolei: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi
care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică!” (Luca 12, 33). Milostenia este alternativa „adunării în hambare“,
a economisirii pentru tine, a investiţiei în tine. A face milostenie înseamnă a
învesti în Dumnezeu.
În limba română se mai păstrează cuvântul de mulţumire când primeşti
milostenie: „Bogdaproste!“, care se traduce prin „Dumnezeu primeşte!“
Vă reamintesc scena judecăţii finale a lumii, când criteriul ultim va fi măsura în
care am fost solidari cu cei în nevoi. Justificarea acestui criteriu este relevantă
pentru discuţia noastră: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti
fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40).
Aceasta este marea investiţie. Aceasta este oferta, aceasta este provocarea ultima, pe care Evanghelia şi
Mântuitorul Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei şi prin chemarea ei o
repetă la nesfârşit. Nu vă alipiţi de această lume, oricât de frumoasă ar fi ea, pentru
că nu este sensul ultim al existenţei voastre. Sensul ultim este mult mai mare,
oferta este mult mai generoasă şi se cheamă Dumnezeu.
Cine a gustat, un pic, din ceea ce înseamnă dragostea, bunătatea cuiva, cine se
bucură să vadă faţa omenească mai mult decât propria bogăţie, cui îi este dragă
soţia sau soţul, cine a făcut experienţa acestei iubiri, să încerce şi experienţa iubirii
de Dumnezeu. Va avea de câştigat!
Pr. Constantin Coman – “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”
