Sursa: Sagesse Orthodoxe
Evanghelia pe care o citim în a 22-a Duminică după Rusalii – Bogatul nemilostiv și
săracul Lazăr – poate fi interpretată ca lipsă a noastră de pocăinţă. Aceasta, potrivit
troparului, este o împietrire a minţii faţă de suflet şi față de nevoia acestuia. Celui
ce are o astfel de minte, i-am spune: Îngrijeşte-te de tine! Gândeşte-te la mântuirea
ta! Ascultă-ţi suspinele sufletului! De multe ori am vrea să ne pocăim, ne-am dori
să avem acele lacrimi despre care vorbesc sfinţii. Sufletul nostru cel bolnav de
păcat şi de patimi cerşeşte astfel darul pocăinţei, însă fără mari rezultate. Fiecare
dimineaţă ne găseşte în aceeaşi stare, iar harul atât de trebuincios mântuirii nu ne
este dat. De ce?
Nepăsarea faţă de mântuire
Mintea unui păcătos este nepăsătoare faţă de mântuire. Este preocupată de problemele personale, întocmai ca bogatul cel nemilostiv care iese în fiecare dimineaţă
să-şi cumpere ziarul şi cornul pentru micul dejun, rămânând nesimţitor faţă de
soarta cerşetorului ce stă la poarta lui. La fel, mintea omului robit păcatului, mai cu
seamă păcatului mândriei, nu simte suferinţa sufletului său. De fapt, nu se îngrijeşte
de el. Măcar îşi aduce aminte, oare, că are un suflet simţitor, suferind, însetat
de iertare şi de mântuire?
În starea de înrobire care este a mândriei, omul îşi dispreţuieşte totodată sufletul
iubitor, inima în stare să cunoască şi trupul. Cel stăpânit de duhul mândriei este un
sclav ce-şi este suficient sieşi, o caricatură a dumnezeirii. Aici el este precum un
câine, un animal care acordă importanţă doar vieţii trupeşti – făgăduită şi ea vieţii
veşnice. Prin dispreţuirea sufletului, a inimii şi a trupului, mintea osândeşte omul
întreg iadului, iad lipsit o veşnicie de neostoita sete de iubire. În viaţa aceasta, cel
mândru nu-şi dă seama că este secătuit, nesimţind setea, astfel că este trebuinţă de
iad ca să o simtă.
Mântuirea prin iad?
Astfel, oricât de sinceri am fi în dorirea noastră de a ne pocăi, dacă mintea ne este
înlănţuită de mândrie, nu putem dobândi darul aşteptat. Ne suntem noi înşine principalul obstacol: credem că vrem să ne schimbăm şi, totuşi, propria minte refuză să se plece dinaintea a ceea ce este în noi sărac, flămând şi însetat. Ea, mintea, nu
pogoară în inimă.
Cel mândru spune „nu”. Îşi este sieşi vrăjmaş, singur se osândeşte,
îşi este propriul călău, întreţine o scindare ce duce la moarte între el şi sinele
lui, astfel că mintea, trupul, sufletul şi inima îi sunt îndepărtate, despărţite. „Nu mă
arunca în iad”, spune troparul. Însă, probabil că numai iadul, dacă nu ar dura o
veşnicie, ar putea fi pentru cel rău cale către mântuire, dacă adevărat este că, în
sfârşit, acolo cel mândru se va smeri şi îşi va afla sufletul, inima şi trupul, printr-o
deznădăjduită rugă de îndurare. Acest fapt constituie o adevărată problemă…
