Pr. conf. dr. Gheorghe Holbea
Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)
Luca 8, 26-39
În duminica aceasta, a 23-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica ne pune în
față, prin Sfântul evanghelist Luca, un episod cutremurător, dar plin de înțelesuri
duhovnicești, din lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Evanghelia ne aduce
alături de Mântuitorul în Galileia, acolo unde se desfășoară prima parte a lucrării
Sale dumnezeiești.
De altfel, capitolele 8 și 9 din Evanghelia după Luca descriu
încheierea activității în Galileia, urmărind să ilustreze adeverirea mesajului pe care
Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit să-L aducă, anume că Împărăția lui
Dumnezeu este aproape și că viața în această Împărăție presupune schimbarea
principiilor care ritmau până atunci viața oamenilor. În același timp, pe parcursul
acestei ultime părți de activitate în Galileia, evanghelistul Luca ilustrează câteva
episoade care au drept scop revelarea Mântuitorului drept Împărat, așezat de
Dumnezeu peste această Împărăție.
Astfel, chiar înainte de episodul relatat de Evanghelia de astăzi, Hristos se arată
stăpân peste elementele naturii, potolind furtuna de pe lacul Galileii (Lc 8, 22-25).
După ce poruncește vântului și valurilor să se oprească, scoțând la iveală și puțina
credință a ucenicilor Săi, Mântuitorul coboară pe țărm în partea vestică a lacului,
locuită de o populație păgână. Decizia de a opri pe un teritoriu păgân, profetică în esența ei, vrea să arate că Împărăția pe care Acesta o vestește nu se limitează la
poporul evreu, așa cum, probabil, ar fi dorit aceștia. Intrarea pe un teritoriu păgân,
gest scandalos pentru orice evreu evlavios, presupunea, în același timp, întinarea
rituală, fiind marcată de evanghelist prin mai multe elemente: existența demonilor,
a mormintelor și a porcilor.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere duhovnicesc, întregul peisaj descris de
evanghelistul Luca se înscrie într-un registru infernal, teritoriul părând a fi sub stăpânirea demonilor. De altfel, chiar demonul, vorbind în numele legiunii care-l
stăpânea pe nefericitul om, consideră că ținutul este proprietatea lui: „Ce ai cu
mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc 8,
28). Altfel spus, „ce cauți pe teritoriul meu, de ce mă chinuiești în propria-mi
casă?”.
Puse în context, toate aceste detalii creează o imagine mai amplă, de care este nevoie
pentru a putea înțelege gesturile Mântuitorului. Textul scripturistic nu o
spune, însă probabil în acel ținut își afla cartierul general o legiune romană (5.000-
6.000 de soldați), pentru care populația din acele părți creștea turme mari de porci,
știut fiind că soldații romani preferau carnea de porc. Pentru oamenii care trăiau în
aceste locuri, și care erau, probabil, terorizați de prezența trupelor militare cantonate
în vecinătatea caselor lor, turmele de porci aveau o valoare imensă, întreaga
lor existență, sau bună parte din aceasta, fiind pusă pe seama creșterii acestora.
Pentru acești oameni, porcii reprezentau criteriul unei vieți pașnice în împărăția
romană și erau gata să sacrifice inclusiv viața unui om.
Coborând în această parte a lacului, Mântuitorul Hristos face nu doar o minune, o
exorcizare, ci săvârșește o lucrare misionară, căutând să vestească Împărăția lui
Dumnezeu și să exemplifice ce înseamnă să trăiești în ea și celor care se aflau sub
puterea demonilor, fiind posedați fie direct, ca demonizatul din Evanghelie, fie
indirect, ca populația care-L întâmpină pe Mântuitorul, după vindecare, și care e
stăpânită de dorința de avere ce distorsionează realitatea creată.
Incapacitatea de a sesiza valoarea vindecării
Deși nu apucă să vestească Împărăția cerurilor, odată coborât din corabie, fiind
abordat imediat de cel demonizat, Mântuitorul este, aproape instantaneu, mărturisit
drept Fiu al lui Dumnezeu de demonul care vorbește prin gura omului. Prin această
mărturisire, evanghelistul Luca scoate în evidență, după potolirea furtunii de pe
Marea Galileii, că Iisus Hristos este nu doar stăpân al forțelor naturii, ci este stăpân
și peste demoni și că are autoritate asupra lor.
Bani, putere, confort, lenevie, distracție… și lista patimilor în care sunt deghizați
demonii poate continua. De altfel, părinții Bisericii nu vorbeau despre lăcomie,
iubire de arginți, desfrânare etc., ci despre duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginți
sau duhul desfrânării, luând în considerare tocmai această cultură duhovnicească a
Antichității târzii și începutului de Ev Mediu în care lumea duhului reprezenta
fundamentul și țesătura invizibilă din spatele fenomenelor naturale.
Este ceea ce Sfântul apostol Pavel le spune efesenilor: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății,
care sunt în văzduh” (Ef 6, 12).
În toți acești idoli își pun mulți dintre oamenii
moderni nădejdea, pentru că, trebuie reținut, diavolul are asupra omului doar atâta
putere cât îi este oferită de om.
Cu alte cuvinte, ajunge să fie stăpânit de diavol
acela care îi cedează stăpânirea asupra sa.
Un om aflat într-o stare pătimașă nu va
mai reuși să se stăpânească pe sine în fața provocării aduse de patimă. Și astfel,
propria libertate ajunge să fie jertfită pe altarul unui idol care promite nemurirea,
dar care nu poate oferi decât o supraviețuire meschină și o palidă plăcere de moment.
Pentru creștini, existența este mai presus de simpla acumulare de orice natură. Ea
presupune legătură, comunicare și, eventual, relație de iubire. În ultimă instanță,
rațiunea de a fi a omului este aceea de a căuta cu înfrigurare, chiar dacă deseori
fără să conștientizeze, sursa existenței sale, adică pe Dumnezeu, iubirea absolută.
De aceea, bucuria existenței umane este de a iubi și de a fi iubiți. Doar că, de foarte
multe ori, sub influența duhurilor întunecate, omul ajunge să se iubească doar pe
sine. În loc să se dăruiască pe sine pentru a se îmbogăți, ajunge să confunde
puterea iubirii cu iubirea de putere.
Și toate acestea pentru că nu înțelege, asemenea personajului dostoievskian
Stavroghin, din romanul Demonii, iubirea infinită a lui Dumnezeu. Imposibilitatea
acestuia de a depăși izolarea, prilejuită de orgoliul său demonic, creează ruptura
între el şi Dumnezeu. Asemenea omului modern, Stavroghin devine torturat de
conștiința iubirii neîmplinite, acesta fiind condamnat la infern din cauza neputinței
de a iubi, acceptând doar o existență teoretică, rațională a lui Dumnezeu, fără să
facă experiența unirii cu Dumnezeu prin iubire.
Omul devine ceea ce consumă
Evanghelia de astăzi ne învață, mai ales în vremurile tulburi pe care le trăim de
câteva luni încoace, că aceia care se încred în Hristos trebuie să-L mărturisească .
Acesta, fără frică sau jenă. Este nevoie nu doar de credință lăuntrică, ci mai ales ca
acea credință să fie vizibilă, să fie rostită. Comportamentul nostru este cel care
atestă tăria credinței noastre. Diavolul, prin omul demonizat, a căzut la pământ și i
s-a închinat așa cum o face supusul împăratului. Cade la pământ și recunoaște
autoritatea lui Hristos. Spre deosebire de acesta, conaționalii lui sunt uimiți de
puterea lui Hristos, însă Îl invită să le părăsească teritoriul.
Vindecarea demonizatului ne învață, totodată, cum spunea părintele Nicolae
Steinhardt, să fim tot timpul conștienți de posibila demonizare a sufletului nostru.
Lumea și natura desfigurată oferă, la tot pasul, motive de atașament față de lucruri
care nu pot împlini dorul pe care omul îl are după Creatorul său. Curios fapt!
Evanghelia începe cu un om posedat de demon și se termină cu mai mulți oameni
posedați de propriile lor posesii. Începe cu un bolnav, puternic posedat de demonii
mâniei, răzbunării, tristeții, și se încheie cu fostul bolnav care vrea să rămână
alături de Domnul Hristos, însă și cu oamenii aparent sănătoși care preferă să
rămână cu porcii.
Iar experiența de zi cu zi ne arată că devenim ceea ce păstrăm aproape de noi. Dacă
vrem să rămânem cu Domnul, ne vom împărtăși de Trupul și Sângele Lui și ne
vom face asemenea Lui. Dacă preferăm bunurile limitate, de orice natură, fără
discernământ, ne vom transforma în ceea ce consumăm și vom ajunge să fim robi
ai instinctelor animalice, care vor deveni mai posesive și mai nemiloase pe zi ce
trece.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să fim alături de El în toate zilele vieții
noastre! Amin!
