Părintele Savatie Baștovoi
Ea se înscrie în îndoiala pe care trebuie să o avem față de îngerii luminoși în care se poate îmbrăca răul, sau îngerul care poate vesti o altă Evanghelie de care ne vorbește apostolul Pavel.
Credința și încredințarea sunt lucruri diferite. A crede orice minune nu este o virtute, dimpotrivă, este o cale sigură spre cădere. Toma s-a îndoit nu pentru că nu avea credință – el nu avea încredințare. Încredințarea este descoperirea care se face în Duhul Sfânt, vederea minunii, nu credința oarbă. Toma era într-o stare de bucurie în presimțirea întâlnirii cu Cel iubit. El era atât de bucuros și de nerăbdător să-L vadă pe Hristos Cel înviat, încât se temea că totul este neadevărat. Este acea formă de necredință pe care o avem când ni se spune că a venit cineva iubit fără să ne anunțe: nu cred, cum a fost posibil?, zicem noi. Așa a reacționat și Toma: mi-ați dat o veste atât de minunată încât nu pot să o cred! De aceea Hristos nu-l ceartă, ci îl cheamă să-L atingă.
Nimeni din ucenici nu l-a atins după Înviere, deși toți au fost frământați de îndoiala lui Toma. Această îndoială reiese din felul cum procedează cu ei Hristos: văzând că se îndoiesc de prezența Lui aievea, le-a cerut ceva de mâncare. Nu le-a zis să-și bage degetele în coasta Sa, dar le-a arătat într-o altă formă că este reală arătare, mâncând în fața lor. Deci, toți ucenicii au fost încercați de îndoială, dar nimeni din ei nu a avut sinceritatea lui Toma să o spună atât de direct: vreau să pun degetul în rana Lui ca să mă conving! Prin Toma, toți ucenicii au pus degetul în rana lui Hristos.
Și noi toți. Iubirea are pragurile ei de îndoială pentru a se ridica și mai sus. Îndoiala lui Toma a sporit iubirea, căci a fost o îndoială venită dintr-o prea mare bucurie la aflarea veștii că Hristos a înviat. Hristos a înviat, dragii mei!
[…]
În patimile Sale Hristos a murit, iar moartea s-a resimțit în tot Universul, astfel că și soarele s-a întunecat. S-au întunecat și oamenii, toată făptura a trăit o moarte spirituală, manifestată prin pierderea harului, a credinței, a curajului – Petru se leapădă, apostolii se ascund de frica arhiereilor – nu sunt acei apostoli curajoși de după Înviere care au propovăduit și au primit moartea mucenicească.
În aceeași stare era și Toma, desigur. De aceea nu s-a aflat cu ceilalți, era într-o cădere sufletească. Dar s-a ridicat îndată la aflarea veștii, așa cum Petru a sărit să alerge la mormânt.
Hristos S-a arătat pe cale ucenicilor, s-a arătat pe malul mării – nu erau toți împreună, i-a adunat pe rând după Înviere. Iar Toma a aflat la urmă – nu cred că este un păcat frica lui. E o frică omenească pe care au trăit-o toți apostolii, sub diferite forme și pe care Hristos nu a mustrat-o, căci erau în zilele când harul s-a retras din lume, zilele pătimirii și a morții lui Hristos. De aceea, atunci când a intrat la apostoli, unde ei erau ascunși de frică, nu le-a zis: fricoșilor și necredincioșilor și păcătoșilor! Ci a zis: Pace vouă.
