Sfântul Teofan Zăvorâtul – La Înălţarea lui Hristos –
Bucuria bisericii, ce prăznuieşte înălţarea Domnului, care este cea mai mare proslăvire a Lui.
Şi aceştia (Apostolii) s-au închinat Lui (Domnului înălţat), şi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Lc. 24, 52)
Despărţindu-ne de cei pe care îi iubim sincer, nu putem să nu fim necăjiţi, nu putem să nu simţim întristare – pe când Apostolii se întorceau de pe muntele Măslinilor, unde se despărţiseră de Domnul, cu bucurie mare.
- Învăţătorul Cel iubit, singurul Care le descoperea tot adevărul şi alunga întunericul îndoielii care se abătea uneori asupra sufletelor lor, pare a-i lăsa singuri, iar ei se bucură;
- singurul lor Acoperitor şi Ocrotitor îi lasă între iudei, popor vrăjmaş lui Hristos şi a tot ce este al lui Hristos, iar ei se bucură;
- Hristos Domnul, cu Care stând de vorbă inima lor se umpea de bucurie vie, îi lasă într-o lume plină de nemulţumiri, de necazuri şi de tot felul de nenorociri, iar ei se bucură.
Simţământ de neînţeles! Nici noi nu o să-1 pricepem, fraţilor, dacă îi vom privi pe Apostoli ca pe nişte simpli oameni şi dacă vom gândi despre ei omeneşte.
Până la învierea Domnului, când erau mai aproape de noi ca gânduri şi ca simţăminte, şi inima lor, asemenea inimii noastre, s-a umplut de necaz când Domnul le-a vestit că vrea să plece de la ei; însă acum, după ce Domnul înviat le-a vorbit patruzeci de zile despre întocmirea împărăţiei Lui pe pământ, când prin suflarea celor împărtăşite de către El Duhul le-a curăţit şi le-a luminat gândurile şi simţămintele şi poate că le-a descoperit cu precădere taina înălţării Domnului; acum, zic, nu îl mai pricepeau trupeşte pe Hristos Cel înălţat, şi ca atare nu se mai puteau întrista pentru despărţire, cum facem noi; acum înţelegeau şi ei limpede că mai bine este să plece de la ei Domnul, încredinţarea de faptul că înălţarea Domnului este unită cu bunătăţi înalte nu numai că alunga din sufletele lor orice umbră de întristare, ci, dimpotrivă, îi umplea de bucurie mare şi negrăită.
În vremea noastră, fraţilor, nu este neapărată nevoie să punem în lumină înaltele roade ale înălţării Domnului pentru a alina întristarea pricinuită de aceea că Domnul a părăsit pământul, întristare ce ar putea întuneca lumina praznicului de faţă.
Sfânta bucurie pe care au trăit-o Apostolii la înălţarea Domnului a fost moştenită de Biserică şi se aude acum în cântările de laudă către Cel ce S-a înălţat.
Şi totuşi, trebuie să cunoaştem puterea înălţării Domnului, suntem îndatoraţi să pătrundem evlavios cu gândul în taina ei şi în însemnătatea pe care o are pentru întocmirea mântuirii noastre, pentru a înălţa şi înaripa – poate chiar pentru a deştepta – simţământul de bucurie neprefăcută cu care prăznuieşte înălţarea Domnului Sfânta Biserică.
Îngăduiţi-mi să ocup acum evlavioasa voastră luare-aminte cu cugetarea la această înaltă însemnătate şi putere a înălţării. Ce înseamnă înălţarea pentru însuşi Mântuitorul, Cel înălţat? Pentru însuşi Mântuitorul, înălţarea este, după cum învaţă Părinţii Bisericii, cea mai înaltă proslăvire a Lui şi îmbrâcarea Sa cu putere împărătească, Dumnezeiască.
Cea mai înaltă proslăvire a Lui. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Un om desăvârşit este şi în sine înalt şi slăvit — cu cât mai înalt şi mai slăvit trebuie să fie atunci când în firea lui Se îmbracă Dumnezeu, când Acesta Se uneşte cu el prin unire lăuntrică? Aici, slava Lui zidită este înălţată până la slava Ziditoare, Dumnezeiască.
Aşadar Domnului Mântuitorului nostru I s-ar fi cuvenit, după firea Lui, să fie întotdeauna îmbrăcat cu slavă neveştejită şi cu mărire fără sfârşit. Dar întrucât trebuia, potrivit neurmatului sfat al lui Dumnezeu, ca începătorul mântuirii noastre să fie desăvârşit prin pătimire (v. Evr. 2, 10), Domnul a ascuns pentru o vreme slava Sa cea Dumnezeiască într-o adâncă lipsă de slavă, Dumnezeirea Şi-a ascuns-o în omenitatea cea umilită, domnia — în chipul smerit de rob: pe scurt, S-a micşorat întru totul, ca să nu treacă în chipul cel proslăvit prin chinurile răstignirii pe cruce.
Acum, când crucea a fost deja ridicată, când prin durerile pătimite pe ea de Domnul au fost tămăduite rănile omenirii, a fost înlăturată pedeapsa de la lumea noastră, moartea a fost călcată, iadul a fost stricat – acum ce îl mai poate împiedica pe Domnul să Se îmbrace cu slava pe care a avut-o la Tatăl mai înainte de a fi lumea? Deşertarea de sine şi-a împlinit lucrarea – pentru ce să mai rămână în ea?
Numele lui Dumnezeu a fost arătat – mai rămânea, după legea Dreptăţii dumnezeieşti, să fie proslăvit şi Cel prin Care a fost arătat. Şi acum îl vedem pe Iisus încununat cu slavă şi cinste pentru moartea pe care a suferit-o (Evr. 2, 9). Dumnezeu L-a preaînâlţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume (Filip. 2, 9), aşezându-L de-a dreapta Sa în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele care se numeşte nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor (Efes. 1,21-22).
La înălţare, Mântuitorul S-a îmbrăcat cu stăpânire şi putere împărătească, Dumnezeiască. Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată de Mântuitorul pe pământ, era încă măruntă, ca un grăunte de muştar. Trebuia ca ea să fie răspândită în toate laturile pământului, să fie împodobită şi mărită potrivit vredniciei sale, să fie întărită şi apărată împotriva a tot ce o duşmăneşte, să fie întocmită şi cârmuită de El până la plinirea a tot ce a fost mai înainte rânduit în Veşnicul Sfat Dumnezeiesc pentru această împărăţie.
Pentru aceasta însă, întemeietorul şi întocmitorul ei trebuia să aibă stăpânire nu numai asupra neamului omenesc, din care este alcătuită această împărăţie, ci şi asupra îngerilor, ca să-i trimită spre slujire celor ce vor să moştenească mântuirea;
- asupra duhurilor rele, ca să îi apere pe oameni de viclenia, răutatea şi silnicia lor;
- asupra naturii, ca să îndrepte curgerea ei spre întoarcerea la credinţă, întărirea şi proslăvirea fiilor împărăţiei;
- îndeobşte, asupra întregii lumi, ca să dea lucrurilor ei un asemenea curs, încât oamenii să poată veni cu uşurinţă la El, iar prin El la Dumnezeu, şi ca astfel împărăţia lui Dumnezeu să crească, să se întărească şi să se proslăvească.
Tocmai de aceea Domnul înălţat, când a şezut de-a dreapta Tronului măririi, a primit toată stăpânirea în cer şi pe pământ (Mt. 28,19). Dumnezeu L-a uns împărat al împăraţilor (v. Apoc. 19,16), toate le-a supus sub picioarele Lui (Efes. 1, 22), a făcut să I se plece tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor mai dedesubt (Filip. 2,10), aşa încât nimic nu l-a rămas nesupus, nimic, afară de Cela ce l-a supus Lui toate (I Cor. 15, 27).
Tocmai prin această putere împărătească, prin această înţeleaptă păzire a Bisericii şi îndreptare a ei către slava care i-a fost menită rămâne Domnul totdeauna în ea şi va rămâne în toate zilele, până la anii aşezării tuturor (Efes. 1, 10). Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi El însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca să fie Dumnezeu toate întru toţi (I Cor. 15, 28).
Ce înseamnă înălţarea Domnului pentru toată lumea văzută şi cea nevăzută? La însemnătatea înălţării Domnului în această privinţă cuprinzătoare nici n-am putea cugeta cu socotinţa noastră slabă, scurtă şi aplecată către cele de jos, dacă nu ne-ar călăuzi pe această cale a contemplării cu evlavie a slavei Domnului înălţat Apostolul Pavel, care, având mintea lui Hristos, a măsurat toată adâncimea, înălţimea şi lărgimea puterii înălţării Lui.
Cel ce S-a pogorât, zice, Acela este Care S-a suit mai presus decât toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efes. 4, 10)… căci întru El bine a voit (Tatăl) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-însul toate cu Sine să le împace – fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri – făcând pace, printr-însul, prin sângele crucii Sale (Col. 1, 19-20) – bine a voit să unească toate sub un cap întru Hristos – şi cele din ceruri, şi cele de pe pământ întru Dânsul (Efes. 1,10).
Adică, după învăţătura Apostolului, prin înălţarea Sa Domnul a împlinit lumea şi a unit în Sine sub un singur cap tot ce este în Cer şi pe pământ. Înaltă şi de taină este învăţătura aceasta. Poate s-o înţeleagă şi să o tâlcuiască deplin numai cel ce are minte asemănătoare minţii Apostolului Pavel. Din partea noastră, vom cuteza numai să adăugăm următoarele gânduri, prin care credem că ne vom apropia întrucâtva de dumnezeiasca învăţătură apostolească.
Natura reprezintă un lanţ necontenit de fiinţe, care începe de la clasele inferioare şi se întinde până la însuşi regnul duhurilor pure. Integritatea acestui lanţ – prin urmare şi integritatea naturii întregi – cere ca fiecare clasă de fiinţe să trăiască şi să acţioneze potrivit locului său – naturii sale şi menirii sale.
Pentru că numai în acest caz armonia rânduielii sale poate rămâne fără încălcare.
Când omul a căzut, când s-a făcut călcător de lege, când a început să nu mai trăiască aşa cum se cuvenea, şi ca atare s-a dezghiocat, ca să zic aşa, din locul în care îl aşezase preaînţeleapta dreaptă a Făcătorului, atunci armonia rânduielii naturii a fost încălcată, o verigă din neîntreruptul lanţ al fiinţelor ei a căzut şi în univers s-a ivit un anumit gol.
Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din cer, S-a îmbrăcat în om, S-a pogorât până în adâncul căderii lui, l-a curăţit, l-a sfinţit şi în Sine însuşi l-a înălţat la rangul în care se afla înainte şi în care trebuie să se afle după natura sa. Prin această lucrare a nesfârşitei bunătăţi dumnezeieşti, golul apărut prin cădere în univers a fost umplut, rânduiala lui încălcată a fost repusă în drepturi, lanţul stricat a fost refăcut.
Tocmai această putere ascunsă a înălţării ne-o descoperă Apostolul când spune: Cel ce S-a pogorât, zice, Acela este Care S-a suit mai presus decât toate cerurile, ca pe toate să le umple, căci întru El bine a voit (Tatăl) să sălăşluiască toată plinirea.
Ce înseamnă, în fine, înălţarea Domnului pentru neamul omenesc – pentru noi înşine -, fraţilor? Pentru noi, înălţarea Domnului este totul. În ea sunt slava şi mărirea noastră, în ea este neîndoielnica nădejde a mântuirii, din ea ne vin dumnezeieştile puteri cele spre viaţă şi bună cinstire, ea este cetatea nădejdii noastre. Domnul Iisus Hristos este Domnul nostru. Ca atare, toată tăria, toată roada înălţării Lui ne aparţine, propriu-zis, nouă. Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri cu precădere nouă, oamenilor (Efes. 4, 8).
Slava înălţării Domnului este slava noastră. Cinstea şi slava de Dumnezeu Domnul înălţat le-a primit, fără îndoială, după omenitate, fiindcă Dumnezeirea Lui a strălucit totdeauna cu neschimbată slavă dumnezeiască. Dar pentru cine a luat El această omenitate, dacă nu pentru noi? Pentru noi S-a născut, pentru noi â pătimit, pentru noi a înviat şi S-a înălţat. Noi în El ne-am născut la viaţa cea nouă, în El am pătimit, în El am înviat, ne-am înălţat la cer şi am şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.
Pe noi, învaţă Apostolul, Dumnezeu împreună ne-a înviat şi ne-a pus a şedea întru cele cereşti întru Hristos Iisus (Efes. 2, 6). Omul a căzut adânc – atât de adânc, pe cât de sus visase să se ridice. Negrăita bunătate dumnezeiască, mântuindu-1 în Hristos, îl înalţă acum pe atât de sus, pe cât a căzut de adânc.
Veţi fi ca nişte dumnezei – iată ce piatră de poticnire a pus viclenia drăcească! Şi adevăraţii creştini sunt acum, într-adevăr, ca nişte dumnezei în Hristos Iisus, Domnul nostru. „Să cânte, dar, toţi oamenii cântare de biruinţă lui Hristos, Celui ce S-a suit cu slavă la Cer şi ne-a aşezat împreună cu Sine de-a dreapta Tatălui!” (Parafrază a unui tropar din cântarea 1 a Canonului înălţării (n. red. ruse).)
Slava înălţării Domnului este nădejdea neîndoielnică a mântuirii noastre. Prin călcarea de lege, omul s-a făcut vrăjmaş al lui Dumnezeu, s-a despărţit de El, a rătăcit prin beznă şi nu a mai îndrăznit să se apropie de Tronul Dumnezeirii. Domnul 1-a aflat pe el, cel rătăcit, L-a luat asupra Sa şi 1-a unit iarăşi cu Dumnezeu. Acum îl vedem pe om în Cer, la Tronul Dumnezeirii, împăcat cu Dumnezeu şi înfiat de El.
Ca un bun păstor, zice Sfântul Epifanie al Ciprului, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a lăsat în înălţimile cereşti nouăzeci şi nouă de oi – îngerii – ca să găsească oaia cea pierdută, şi după ce a găsit-o, a luat-o pe umerii Săi şi, înmânând-o acum Tatălui Său, zice:
„Tată! Am aflat oaia cea rătăcită, pe care şarpele cel viclean, amăgind-o cu viclenie, a abătut-o pe cărările păcatului şi a întunecat prin slujirea la idoli curăţia cunoştinţei de Dumnezeu. Văzând-o cufundată în mocirla păgânătăţii, am scos-o grabnic cu atotputernicia Mea, am spălat-o în apele Iordanului şi am uns-o cu bună mireasmă a Sfântului Meu Duh, iar acum am venit la Tine prin înviere, purtând dar vrednic de Dumnezeirea Ta: această oaie duhovnicească”.
Slavă Domnului, Care S-a înălţat şi prin înălţarea Sa ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a unit iarăşi cu El!
Prin înălţarea Domnului ne-au fost date toate puterile dumnezeieşti cele spre viaţă şi bună cinstire. Prin înălţarea Sa, Domnul a dat mărire neamului omenesc, împăcându-1 cu Dumnezeu şi dându-i înfierea dumnezeiască.
La început însă aceste înalte bunătăţi s-au întâlnit însă numai în El – în Persoana Lui mijlocitoare, răscumpărătoare. Pentru ca orice om, la rândul său, să se îmbrace cu slava Lui, să se împace cu Dumnezeu şi să primească înfierea, are neapărată nevoie ca înainte să se îmbrace cu moartea lui Hristos, să îşi însuşească puterea meritelor Răscumpărătorului şi să se asemene Lui în toate.
Cine-i în stare însă de asta? Aici este nevoie să ne înviorăm cu credinţa mântuitoare, însă credinţa nu vine de la noi înşine; este nevoie să aprindem în noi înşine iubire tare, să facem să se sălăşluiască în inimă blândeţe, smerenie, bunătate, supunere, însă a dori asemenea aşezări sufleteşti bune ţine de noi, pe când a le lucra – a le stârni şi a le întări în noi înşine – nu reuşim.
Toată nădejdea noastră în această lucrare este puterea lui Dumnezeu şi harului Duhului Atotsfânt. Şi tocmai acest har mântuitor, de care avem neapărată nevoie, nu era pe pământ până când nu S-a înălţat la Cer Domnul. Că încă nu era Duh Sfânt, dă mărturie Ioan Evanghelistul, că Iisus nu era încă proslăvit (În 7, 39).
Domnul însuşi uneşte atât de strâns trimiterea Duhului Sfânt cu înălţarea Sa, încât, spune El, fără înălţarea Lui nu S-ar fi pogorât la noi Duhul Sfânt. De folos este vouă să Mă duc Eu, îi mângâia El pe Apostoli, că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; iar de Mă voi duce, II voi trimite pe El la voi (În 16, 8).
De ce a fost neapărată nevoie de înălţarea Domnului pentru trimiterea Sfântului Duh rămâne pentru noi o taină.
- Fără îndoială că pe de o parte o cere rânduiala întocmirii mântuirii noastre, potrivit căreia Duhul Sfânt trebuia să sfinţească neamul omenesc prin îmbrăcarea lui în meritele lui Hristos, că aceasta nu putea să înceapă atâta timp cât Iisus Hristos nu îşi încheiase lucrarea prin şederea de-a dreapta Tatălui;
- iar pe de alta, starea firii noastre îngreuiate şi îngroşate, care nu putea să încapă Duhul până ce Domnul n-a sfinţit-o în Sine şi n-a făcut astfel lesnicioasă trecerea Duhului, prin El, asupra întregului neam omenesc, care se uneşte cu El prin credinţă.
Dar cum se săvârşesc toate acestea în iconomia mântuirii noastre, noi nu pricepem. Ştim doar că nu era pe pământ Duhul, pentru că Iisus Hristos nu era încă proslăvit. Acum, înălţat, El S-a îmbrăcat cu slava dumnezeiască, şi Duhul Sfânt este în lume. Ştim că Mângâietorul nu S-ar fi pogorât dacă nu S-ar fi înălţat Domnul. Acum, Domnul S-a înălţat, şi Mângâietorul locuieşte împreună cu noi, lucrează în noi, face viaţă şi înalţă la Dumnezeu – în urma lui Hristos.
Slavă Domnului înălţat, Care prin înălţarea Sa ne-a dăruit nouă darul harului Atotsfântului Duh!
Înălţarea Domnului este cetatea nădejdii noastre. Cel care, râvnind după slava Domnului înălţat, începe să caute cele de Sus, unde este Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu, începe să cugete cele de Sus, nu cele pământeşti şi să ascundă viaţa sa cu Hristos în Dumnezeu (v. Col. 3, 3), întâlneşte neapărat în această slăvită lucrare două ispite de căpetenie, care pot zgudui puternic sufletul, pot clătina tăria hotărârilor lui, pot slăbi dârzenia de a umbla fără abatere în urma lui Hristos.
- Acestea sunt, pe de o parte, necazurile dinlăuntru şi dinafară,
- iar pe de alta căderile în păcat de care nu poate nimeni scăpa.
În amândouă privinţele, o pavăză tare pentru suflet este contemplarea slavei Domnului înălţat. Acum n-au decât să se adune asupra capului creştinului toate soiurile de necazuri, n-au decât să se înarmeze împotriva lui toată lumea şi întreg iadul, n-are decât să răsară din adâncul inimii necurăţite războiul lăuntric cu toată răutatea lui, că el nu se va clinti: tăria lui bărbătească va spori şi mai mult, hotărârea voinţei lui se va face şi mai puternică.
El este încredinţat că viaţa lui în Ceruri este (v. Filip. 3, 20), acolo unde este Hristos, este încredinţat că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum de slava ce va să se arate în el (Rom. 8, 18), de slava cu care îl vede îmbrăcat pe Hristos Cel înălţat, este încredinţat că cel ce biruie până la sfârşit va primi cinstea de a şedea pe Tronul Slavei, aşa cum a biruit şi a şezut Hristos.
Ca atare, uitând de toate, năzuieşte către cinstirea chemării preaînalte, ca şi cum curgerea împrejurărilor vieţii lui şi tulburările cele vremelnice ale sufletului ar fi ceva care nu îl atinge defel.
Mult mai puternic resimţite şi mai primejdioase decât nevoile şi necazurile sunt căderile în păcat, cărora omul le e supus din slăbiciune sau din lipsă de prevedere. Acestea strâmtorează libertatea gândurilor şi simţămintelor lui bune, opresc mersul planurilor lui bune, îl acoperă de ruşine în proprii ochi, slăbesc îndrăznirea lui înaintea Domnului, iar când încordarea este mare micşorează hotărârea cea sfântă, aruncă în nepăsare şi în negrijă şi apropie de deznădejde.
Apropiată şi groaznică primejdie, însă cel care îl priveşte cu ochiul minţii pe Domnul Cel înălţat nici măcar nu ştie, se poate spune, de primejdia aceasta. Acolo, de-a dreapta Tronului măririi în Ceruri, i se descoperă Arhiereul Care prin sângele Său a intrat odată întru cele Sfinte, veşnică răscumpărare dobândind – a intrat în însuşi Cerul, ca să Se arate acum Feţei lui Dumnezeu pentru noi (Evr. 8, 1; 9, 12, 24); acolo îl vede pe Arhiereul Cel mare, Care a străbătut Cerurile (Evr. 4, 14), Care o singură jertfă aducând pentru păcate, a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Evr. 10, 12)… pururea trăind, ca să mijlocească pentru noi (Evr. 7, 25).
Iar de aici se revarsă în sufletul lui neclintita încredinţare că acum nu mai este osândă hotărâtoare, de neschimbat, încredinţare ce îl însufleţeşte să mărturisească în auzul tuturor nădejdea plină de îndrăznire a mântuirii întru Hristos Iisus: cine îi poate învinui pe aleşii lui Dumnezeu? Dumnezeu îi îndreptăţeşte. Cine va îndrăzni să îi osândească? Hristos Iisus a murit, dar a şi înviat; El este de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi (v. Rom. 8, 33-34).
Ca atare, de va şi păcătui cineva, mijlocitor avem către Tatăl – pe Hristos Iisus Cel drept (I În 2, 1).
Aşadar, fraţilor, proslăvirea şi împărăţirea Domnului, împlinirea şi adunarea sub un cap a celor de Sus şi a celor de jos, înălţarea, împăcarea, sfinţirea şi întărirea oamenilor care caută mântuirea – iată acele slăvite roade ale înălţării Domnului ce ridică acum atât Cerul, cât şi pământul, atât îngerii, cât şi oamenii să dea slavă şi mulţumită Domnului înălţat şi să arate bucurie întreolaltă în El.
„Aşadar să dăm Domnului mărire, să strigăm Lui cântare de biruinţă, să săltăm, să cântăm, să batem din palme Lui! Dumnezeul nostru suie de pe pământ la Cer, îngerii şi arhanghelii îl întâmpină acolo ca pe Stăpânul şi Ziditorul lor!”(Parafrază a unui tropar din cântarea a 8-a a Canonului înălţării (n. red. ruse).).
Însă noi, privind slava lui Dumnezeu cu faţa descoperită, să ne însufleţim, de dragul acestei slave, cu râvna de a ne schimba şi noi la faţă, în acelaşi fel, din slavă în slavă (II Cor. 3, 18). Pentru cei aşezaţi împreună cu Hristos în ceruri, unde îi este mai firesc să petreacă şi cu mintea, şi cu simţirea, şi cu voirea decât acolo unde este Cel ce în Sine ne-a înălţat şi ne-a împreună-aşezat de-a dreapta Tatălui, Domnul nostru Iisus Hristos?! Amin!