“Istoria este plină de sânge, mai ales în secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipăm, noi ne batem, noi ne răstignim, noi insinuăm judecăţi. Te împuşc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Şi pe un vierme îl ocoleşti. Vai de judecata asta umană… Dar Istoria nu se încheie cu sângele care se varsă şi nici cu muşuroiul de pământ”.

“Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după 40 de zile de la Înviere, am ajuns la Înălţarea Domnului Iisus Hristos. După cum Domnul Iisus Hristos înainte de a începe propovăduirea a fost ispitit în pustie 40 de zile, aşa şi după Înviere a rămas încă 40 de zile pe pământ şi a povăţuit pe apostolii săi despre scopul venirii Sale în lume, despre Împărăţia lui Dumnezeu.Ne vom opri, în primul rând, la felul în care a petrecut Iisus Hristos pe pământ până la Înălţare. Vom vedea apoi împrejurările în care a avut loc Înălţarea, pentru a răspunde în al treilea rând, la întrebarea: Cine s-a înălţat la cer în Iisus Hristos?

1. De la Înviere până la Înălţare, Iisus a rămas pe pământ, dar a rămas în alt mod decât până la Înviere. Timp de 40 de zile El s-a arătat de repetate ori apostolilor, femeilor mironosiţe, cât şi la un mare număr de ucenici. Prin mărturisirile lor, noi cunoaştem că El purta Trupul Său, dar Trupul Său transfigurat, Trupul care menţinea încă o anumită legătură cu lumea materială, deşi nu era supus legilor materiale.

• Astfel Iisus intra prin uşile încuiate la apostoli;
• se face nevăzut lui Luca şi Cleopa la Emaus;

Nu este recunoscut imediat.

• Maria Magdalena Îl crede grădinarul locului;
• Luca şi Cleopa merg împreună cu El până la Emaus fără să ştie cine este.
• Chiar apostolii la început au crezut “că văd duh“.

Pentru a convinge pe apostoli că este El, că a înviat în Trupul în care a trăit pe pământ şi în care a fost răstignit, Iisus le spune: Priviţi mâinile şi picioarele Mele. Pipăiţi-Mă. Duhul nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi că am.

Tot aşa îi spune lui Toma. De asemenea, a cerut mâncare şi a mâncat în faţa lor ca să arate că nu este duh. Primirea hranei nu a fost o iluzie. El a mâncat în chip real, deşi nu avea nevoie de hrană şi hrana s-a consumat altfel decât în timpul vieţii Sale pământeşti. Totuşi posibilitatea de a mânca, posibilitatea de a fi atins, dovedeşte că nu era desprins cu totul de pământ. În răstimpul celor 40 de zile El aparţinea atât lumii de aici, cât şi lumii de dincolo. El Însuşi precizează că se află într-o stare provizorie, de tranziţie, şi arată şi limita acesteia spunând Mariei Magdalena: “Nu te atinge de Mine că încă nu m-am suit la Tatăl Meu“. Această “suire” este limita şi are loc la Înălţare. Atunci s-a produs o nouă şi ultimă spiritualizare a Trupului Lui.

Dar după Înviere Iisus se află nu numai transfigurat în Trupul Lui. El se află şi într-o altă poziţie – de Biruitor. El a biruit pe satana, iadul, moartea. În urma biruinţei dobândită în umanitatea Lui, Dumnezeu Tatăl L-a ridicat deasupra întregii făpturi. “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ“, spune El acum apostolilor. În calitatea Sa de Împărat al lumii, El investeşte, abia acum, pe apostoli cu o putere deosebită: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Mt. 28, 18-19; Io.; 21-23).

Iisus instituie deci Preoţia specială şi Duhovnicia în această perioadă, între Înviere şi Înălţare. Dacă prin Preoţie El a dat puterea de a învăţa cuvântul lui Dumne-zeu, a săvârşi Sfintele Taine, şi a conduce obştea credincioşilor, prin preotul  duhovnic a dat omului puterea deosebită de a judeca şi izgoni răul din lume, în numele Sfintei Treimi. “Tatăl, toată judecata a dat-o Fiului… pentru că Fiu al omului este“ (Io. 5, 22-27), iar Fiul a dat toată judecata apostolilor şi urmaşilor lor. Ei au primit astfel puterea de a lega pe satana şi lucrările lui şi a dezlega pe oameni de satana, de a-i elibera de sub puterea lui. Astfel, satana este izgonit din om şi din lume şi se zideşte Biserica, în vederea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sămânţa Împă-răţiei a fost implantată încă de la Întrupare în fiecare om, chiar fără nici un merit al acestuia (Lc. 17, 19-21). Ea este comoara de mare preţ îngropată în ţarina trupului nostru, este plămada ascunsă în cele trei măsuri de făină, este grăuntele de muştar ce aşteaptă să crească prin puterea harului Duhului Sfânt şi prin străduinţa omului.

Având în vedere marea misiune cu care a investit pe apostoli în perioada celor 40 de zile, Iisus a vorbit în special cu ei despre scopul venirii Sale în lume, despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre tainele vieţii, trimiţându-i să propovăduiască şi să boteze toate neamurile pământului, în numele Sfintei Treimi.

2. Prin Înălţare, Iisus se depărtează, iese din lume. Şi El nu dispare, nu se face nevăzut ca înainte în timpul celor 40 de zile. De asemenea, El nu se îndepărtează în întindere, în lungime, ci se îndepărtează în înălţime. Iisus Se înălţa “la cer”. El a voit ca ucenicii să fie martori la Înălţarea Sa, a voit ca plecarea Lui din lume să fie văzută de oameni; de ucenici, pentru a cunoaşte noi şi întreaga lume, prin ei, că El S-a înălţat la cer cu tot cu Trupul Lui transfigurat. Înălţarea ne arată că ieşirea Lui din lumea aceasta nu înseamnă desintrupare. El nu Şi-a părăsit Trupul. Depărtându-se de lume, Iisus a rămas Dumnezeu-Om, Dumnezeu întrupat. Dar Trupul Lui a devenit prin Înălţare atât de spiritual, încât S-a putut aşeza cu Trupul în Slava Sfintei Treimi, la dreapta Tatălui, aşa cum a petrecut până la Întrupare.

Pe când Se înălţa, Iisus a binecuvântat. Şi pe când binecuvânta, un nor L-a luat pe El. Ne întrebăm: pe cine a binecuvântat Iisus, numai pe apostoli? Nu. El a binecuvântat pe toţi oamenii, ca ei să ajungă să înţeleagă Înălţarea şi ca să poată deveni vrednici de a se înălţa.

Hristos a murit pentru noi, Iisus a binecuvântat pământul, a binecuvântat munţii, totul a binecuvântat, pentru ca oamenii să le folosească pe toate sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu să le exploateze, nu să se bată pentru ele. Nu. Ca să le folosească pe toate sub binecuvântarea lui Dumnezeu, fiind toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit.

Şi pe când binecuvânta Iisus, un nor L-a luat pe El. Norul care L-a cuprins este acelaşi nor care s-a arătat şi la Schimbarea la Faţă. El reprezintă slava lui Dumnezeu în care a fost primit şi în care a înălţat natura noastră umană.

3. Ce reprezintă Trupul lui Hristos? Am mai spus şi trebuie să repet. După cum Adam ne cuprindea în sine pe toţi, ca strămoş unic, şi toţi ne naştem în păcat, moştenind păcatul lui Adam, tot aşa Iisus Hristos Dumnezeu-Om fiind, ne-a cuprins şi ne-a mântuit în Sine pe toţi, pentru a ne naşte din nou în măsura în care primim botezul Crucii Lui.

Prin Întrupare, Iisus a luat natura umană neprihănită, fără de păcat, din Fecioara Maria, dar la Botez şi-a impropriat de bună voie şi natura noastră păcătoasă, ne-a luat pe toţi în Sine, cu toate păcatele noastre, ca să ne cureţe şi să ne mântuiască. De aceea toate evenimentele săvârşite în Persoana Lui sau cu Persoana Lui se răsfrâng asupra noastră, a tuturora.

• Intrând triumfal în Ierusalim, a anticipat că toată omenirea va ajunge să triumfe întâmpinându-L Împărat.
• Dar Iisus a trecut apoi prin patimi, tot purtându-ne pe toţi în Sine. De aceea, chinul, batjocura, vrăjmăşia, pe care le-a suportat El, reprezintă calea de chin, de batjocură, de suferinţă, de ură şi vrăjmăşie prin care va trebui să treacă omenirea istorică pentru a ajunge la mântuire şi Înviere.
• Când Iisus S-a rugat în Ghetsimani spunând, “de este cu putinţă” să treacă de la El paharul suferinţei, S-a rugat pentru noi. El ştia că de va fi scuipat, bătut, judecat ticăloşeşte, răstignit, şi noi vom fi. El vedea cu ochiul minţii veacurile ce vor urma, în care tot ce este mai sfânt pe pământ va fi crucificat; vedea trădările,măcelurile, ereziile, fărămiţarea Bisericilor şi toate celelalte. Ce au făcut oamenii cu El, aceea vor face unii cu alţii.
• În cuiele care au străpuns Trupul Lui trebuie să vedem “cuiele” care străpung omenirea; Istoria este plină de sânge, mai ales în secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipăm, noi ne batem, noi ne răstignim, noi insinuăm judecăţi. Te împuşc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Şi pe un vierme îl ocoleşti. Vai de judecata asta umană. Te gândeşti: ce-i cu lumea asta, a cui este ea? A lui Dumnezeu sau a lui satana? Deci, vedeţi,  Iisus s-a rugat ca să nu ajungem aici.
• Totuşi, El nu a putut înlătura suferinţa şi Crucea Sa, ca urmare crucea omenirii. Dar, chiar trecând prin Cruce, Iisus a înviat. Şi noi, deci, vom învia!

Istoria nu se încheie cu sângele care se varsă şi nici cu muşuroiul de pământ. Vom învia spre o viaţă nouă şi spirituală şi fizică. Într-acolo mergem prin Învierea Lui.

Dar trebuie să ne întrebăm: la Înălţare ce s-a înălţat, cine s-a înălţat? Dacă citim capitolul 17 de la Ioan, şi citiţi-l vă rog, este ultima rugăciune a lui Iisus Hristos pentru Sine, pentru omenire, pentru Biserică. În toată Biblia nu există o descoperire care să ne apropie atât de mult de viaţa Sfintei Treimi şi de lucrarea Ei în lume, ca această rugăciune. Numai în genunchi să o citeşti, ca să poţi pătrunde conţinutul ei. Iisus spune: Părinte, Eu vin la Tine, primeşte-Mă la Tine şi… dă-Mi slava pe care am avut-o înainte de a fi lumea.

Iisus cere Slava avută înainte de întemeierea lumii. Dar Iisus nu s-a despărţit nicicând de Dumnezeu, de Dumnezeire, El Însuşi fiind Dumnezeu. El poartă însă, de astă dată, natura umană, poartă în Sine întreaga omenire pe care a salvat-o, a curăţit-o, a indumnezeit-o. El se roagă pentru a fi primită şi aşezată de-a dreapta Tatălui natura noastră umană, pe care El a impropriat-o. El se înalţă ca Dumnezeu-Om, care ne cuprinde pe toţi. Poate nici noi nu ştim şi nu preţuim această cinstire deosebită pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu. Noi suntem atât de păcătoşi şi nevrednici încât, asemenea vameşului din Evanghelie, n-am merita nici să ne ridicăm ochii la cer. Şi totuşi Iisus Hristos ne-a ridicat de-a dreapta Sfintei Treimi.

În ziua de astăzi sărbătorim deci şi înălţarea noastră după cum în general săr-bătorile mobile, mişcătoare, care încep cu Postul mare, reprezintă şi sărbătorile vieţii noastre. Dar trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: Ne silim noi ca să merităm ceea ce a anticipat Iisus Hristos? Mă lupt eu cu mine însumi, stărui eu să fiu mai bun, am omorât eu mândria din mine, mi-am omorât lăcomia, vrăjmăşia, minciuna, ca să fie al Lui? Şi omenirea în general, a înţeles ea oare că Dumnezeu a petrecut pe pământ, s-a făcut Om ca să ne ridice la Sine? Omenirea ce face? Se bălăceşte în aceeaşi ticăloşie, în acelaşi sânge, răutate, ură. Este întrebarea care trebuie să persiste pentru toţi şi pentru fiecare.

În ziua de astăzi, a Înălţării Domnului, a înălţării noastre în Hristos, sărbătorim şi pe eroii neamului. Este ziua cea mai indicată pentru pomenirea lor, a celor care s-au adus jertfă pentru noi. Pomenindu-i, ne arătăm recunoştinţa noastră faţă de ei, realizăm legătura noastră cu cei ce au murit în tranşee, în închisori, înecaţi, schilodiţi, ştiuţi sau neştiuţi, cum numai Dumnezeu ştie.

Noi ne rugăm neîncetat: “Sfârşit creştinesc dăruieşte-ne nouă“, dar să ştiţi că pe câmpul de luptă nu este sfârşit creştinesc, doar dacă prin rugăciune eşti în legătură permanentă cu Dumnezeu.

Îmi amintesc că, odată, când eram pe front, înaintea unui atac, sub pământ, în catacombe, au venit soldaţii şi ofiţerii să se roage lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent printre noi. În toţi domina o singură dorinţă şi cerere: Doamne, scapă-mă, pentru copiii mei, pentru casa mea, pentru viaţa mea. Ce caldă a fost acolo rugăciunea, cât de aproape L-am simţit acolo pe Dumnezeu. Toţi acei oameni tineri, voinici, stând în genunchi şi toţi rugându-ne şi încredinţându-ne Celui Prea Înalt. A doua zi după atac, puţini s-au întors, unii mulţumind, alţii plângând. S-a împlinit cu fiecare voia lui Dumnezeu? Acolo s-a îmbinat eroismul fizic cu cel spiritual.

(…)

La Sfânta Liturghie spunem înainte de a ne împărtăşi: “Sfintele [se dau] Sfinţilor“. Toţi suntem chemaţi la sfinţire, la eroismul spiritual de a trăi învăţătura lui Hristos, pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să se zidească pe pământ.

Iisus spune: De voieşti să vii după Mine, împlineşte trei condiţii:

• să te lepezi de tine însuţi, de egoismul, de egolatria ta,
• să-ţi iei crucea, greutatea de a lupta cu tine insuţi şi
• să mă urmezi pe Mine, Hristos.

Iată eroismul spiritual. Eu am cunoscut pe aceia care au fost pe front. Pot spune că ei erau şi eroi ai credinţei creştine, eroi ai lui Dumnezeu care au luptat cu ei înşişi pentru a fi ai lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

Să dea Bunul Dumnezeu ca să înţelegem sărbătoarea Înălţării şi să ne rugăm ca să ne dea putere să ne inălţăm duhovniceşte în Hristos. Harul şi iubirea lui Dumnezeu să vină peste noi toţi.

Amin”.

(Din: Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia marilor sărbători creştine. Predici, vol.1, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000)