Iubiții mei,
Sfântul Isaac Sirul își începea o rugăciune către Domnul astfel: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, care pentru prietenul tău Lazăr ai plâns și lacrimi de întristare și de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primește lacrimile amărăciunii mele”…
Și din rugăciunea sa vedem că Sfântul Lazăr, cel pentru care Domnul a plâns, fratele Sfintelor Marta și Maria, este prietenul Domnului astăzi pomenit.
Căci astăzi pomenim îngroparea lui… pentru ca sâmbătă să pomenim învierea lui din morți, săvârșită de către Domnul, după patru zile de la îngroparea sa.
Însă moartea sa, a Sfântului Lazăr, este privită cu nădejde și cu bucurie de cântările liturgice ale acestei zile.
Căci „murind astăzi Lazăr, prietenul lui Hristos, este dus la groapă și au plâns de nefericirea surorilor vecinele Martei; dar Hristos a mers cu bucurie la el, ca să arate popoarelor că El este viața tuturor”.
Lazăr a murit astăzi, dar moartea sa „nu s-a tăinuit de ochiul lui Iisus, Cel atoatevăzător.
Pentru aceea a spus aceasta Apostolilor, strigând: Lazăr, prietenul, a adormit! Merg să-l scol pe el”.
Iar moartea și învierea lui Lazăr sunt o introducere la moartea și la învierea Lui. Căci moartea e somn al trupului și încetare a vieții trupești, adică a viețuirii sufletului în trup, în istorie…pentru că sufletul e viu și nemuritor și de aceea, după despărțirea sufletului de trup, după moartea biologică, el trăiește în veșnicie.
De aceea, cea mai bună raportare la moarte e raportarea la moarte ca la viață.
Pentru că moartea deschide o altă viață sufletului despărțit de trup. Și cel mai important lucru pentru noi e să ne rugăm pentru sufletul, dar și pentru trupul celui adormit.
Căci ați auzit adesea rugăciunile de la Înmormântare, pe care le rostim și la Parastas, si în prima ne rugăm: „trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit, iar sufletul să se așeze în ceata Drepților”.
Adică rugăciunea Bisericii se ocupă și de trupul din mormânt, dar și de sufletul celui adormit, pe care îl dorește în Împărăția lui Dumnezeu.
Iar transformarea trupului în pământ –din care a fost luat de Dumnezeu – și mântuirea sufletului sunt pentru noi odihna bună, curată, veșnică pentru cel adormit.
Însă, totodată, ați văzut și ați auzit cu toții ceva minunat: că Sfinții lui Dumnezeu au, unii dintre ei, trupurile aproape neputrezite și frumos mirositoare și izvorâtoare de mir și făcătoare de minuni, pe când alți Sfinți au doar anumite părți din trupurile lor nestricate și pline de har.
Și ce înseamnă asta? Înseamnă că Dumnezeu a arătat în ei, pentru noi și pentru întărirea noastră în sfințenie, care sunt consecințele vieții sfinte.
Căci omul, care acum e plin de har, va fi plin de har și după adormirea lui. Pentru că sfințenia începe de acum, din această viață, și nu după moarte!
Căci omul care acum e Sfânt și pleacă de aici ca om sfânt, va avea suflet sfânt, plin de lumină dumnezeiască, dar și trup plin de har
și făcător de minuni. Iar nedesfacerea trupului lui în pământul din care a fost luat nu înseamnă că el nu s-a mântuit, ci, dimpotrivă, că el, cel Sfânt, e mai presus de pământ, că el are viață îndumnezeită și de aceea pământul trupului lui a început să se transfigureze încă de aici.
Însă noi cerem pentru toți desfacerea trupului, transformarea lui în țărână, pentru că credem în învierea morților.
Credem în cuvintele Domnului care ne-au spus că, la a doua Sa venire întru slavă, toți cei adormiți vor învia și trupurile lor se vor transfigura.
Însă fiecare om va avea în vasul trupului său transfigurat conținutul vieții sale de pe pământ cu mult potențat. Cu mult potența de creșterea sufletului lui în slava lui Dumnezeusau mult desfigurat în chinul depărtării de Dumnezeu.
Căci și Sfinții se sfințesc continuu în Împărăția lui Dumnezeu, dar și păcătoșii se depersonalizează continuu în Iad.
Primii se fac nespus de frumoși, ultimii se urâțesc înfiorător de mult.
De aceea, cu toții vom învia, cu toții vor avea trupuri transfigurate la învierea de obște…dar „vor ieși, cei [care] au făcut cele bune, întru învierea vieții iar cei [care] au făcut cele rele, întru învierea osândirii .
Iar prin învierea vieții și învierea osândirii Domnul înțelege Raiul și Iadul.
Căci Raiul Lui e o continuă îmbogățire și întinerire duhovnicească, e o continuă înfrumusețare duhovnicească și transfigurare și umplere de cunoaștere și de simțiri și vederi dumnezeiești ale sufletului, pe când Iadul
este chin și înspăimântare și nefericire veșnică.
De aceea, învierea de obște nu produce o schimbare radicală a conținutului interior al oamenilor, pentru că oamenii rămân ceea ce au vrut să fie.
Pe nimeni bun Dumnezeu nu îl face rău, ci și mai bun, și pe nimeni rău nu îl face bun cu forța, ci îl lasă să trăiască veșnic după alegerea lui.
Iar faptul că Dumnezeu îngăduie oamenilor, creați de El pentru Rai și nu pentru nefericire, să trăiască…în mod veșnic potrivit voii lor celei rele…e o dovadă de mare iubire și de înțelegere pentru om.
Pentru că Dumnezeu ne lasă în alegerile noastre.
Însă ce să facem, Doamne, cu alegerile noastre rele, dacă ele înseamnă chin veșnic?
Învață-ne să alegem cele ce se cuvin și care sunt după voia Ta, căci voia Ta este adevărata noastră viață.
Ce facem cu noi înșine, iubiții mei, dacă viața de aici e determinantă pentru viața de dincolo?
Căci așa cum sănătatea grâului pus în pământ e determinantă pentru viitoarea pâine, tot la fel frumusețea duhovnicească a vieții de aici înseamnă rodirea noastră în Împărăția Lui.
Iar pomenirile Sfinților de peste an au tocmai acest rol: ca văzând viața și adormirea lor să le urmăm exemplul.
De aceea, înmormântarea de azi a Preasfințitului Lazaros, viitorul Episcop al Ciprului, prietenul Domnului, este pentru noi un prilej de a vorbi despre moarte…ca despre viață.
Pentru că pregătirea pentru moarte este o pregătire pentru adevărata noastră viață.
Iar acum, în pragul intrării Domnului în Ierusalim și al ducerii Lui spre moarte… vedem mai bine decât oricând că moartea bună e o moarte fericită, e o moarte spre viață, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e viața celor credincioși.
Iar învierea Sfântului Lazăr este o „adeverire mai înainte” a consecințelor învierii Domnului: „omorârea Iadului” și transfigurarea omului.
Căci Domnul, coborând în Iad, cu sufletul Său îndumnezeit unit cu dumnezeirea Lui, i-a înviat de acolo pe Sfinții Lui. Și prin asta a omorât Iadul, pentru că a scos din Iad pe Sfinții Lui, care nu puteau să iasă fără El.
Dar când a înviat a treia zi din morți, Domnul a înviat cu același trup zămislit în Prea Curată Fecioară Maria, dar cu el transfigurat, plin de
slava Lui.
În așa fel încât apărea când dorea înaintea Ucenicilor Lui, nu era recunoscut ușor, decât prin rugăciune și credință, căci nu mai era supus istoriei, timpului și spațiului.
De aceea sâmbătă, când se face pomenire de obște pentru cei adormiți, învierea lui Lazăr e moment de nădejde și de mângâiere pentru noi și pentru părinții și frații și surorile noastre adormite: pentru că ne încredem în mila și în iubirea de oameni a Dumnezeului nostru treimic.
Aceeași milă și iubire pe care El a arătato atunci când l-a înviat pe Lazăr și ne-a încredințat că Cel ce l-a făcut pe om îi poate reda viața și sănătatea.
Așa că, atunci când facem colivă pentru cei adormiți, când aprindem lumânări și candele pentru ei, când facem milostenie pentru ei, când îi pomenim la Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să facem toate acestea cu
încredințarea că Dumnezeu e Cel care Se lasă mișcat de rugăciunea și de dorul nostru pentru cei adormiți.
Dar ca să Îl mișcăm pe Dumnezeu spre milă, trebuie ca noi înșine, mai întâi de toate, să ne curățim viața, pentru ca în curăția inimii noastre să ne rugăm și să facem milostenii pentru curățirea părinților noștri.
Căci curățirea lor și a noastră o face Dumnezeu prin harul Său.
Noi împărțim colivă, colaci, haine, bani, mâncare…iar Dumnezeu ne dăruie har atât nouă cât și celor pentru care ne rugăm.
Noi dăruim ca niște oameni, lucruri mici și la îndemâna noastră, iar El ne răsplătește ca adevăratul și singurul Dumnezeu, cu har veșnic și cu nemurire.
Însă El vrea să vadă că noi ne mișcăm spre milă…spre iertare…spre dragoste…pentru ca să ne umple de dragoste.
El vrea să vadă cât ne pasă nouă…de cei pentru care ne rugăm și pentru care plângem și de care ne este dor…
De aceea, dacă pentru ei, pe pământ, eram în stare să cheltuim enorm, să cumpărăm cadouri și să dăm mese scumpe, să aducem cântăreți să ne cânte și să călătorim în diverse locuri, de ce nu îi mai iubim și acum la fel?
Sau de ce nu îi iubim și mai mult pe cei adormiți ai noștri, atâta timp cât acum au nevoie cel mai mult de prietenia și de iubirea noastră?
Căci nu cât dăm milostenie îi mântuiește pe ei, ci cu ce inimă și cu ce dor îi ajutăm pe alții, pentru ca să ne ajutăm și pe noi și pe ei.
Contează iubirea nestinsă pentru părinții și frații și surorile noastre.
Contează să ardem de iubire pentru ei.
Căci iubirii acesteia îi vorbește Dumnezeu!
Iubirii celei mari îi vorbește Dumnezeu și pentru ea iartă mulțime de păcate.
Și avem mărturii foarte multe despre mântuirea unor oameni după ce ei au murit, mântuire primită pentru rugăciunile și mijlocirile Sfinților și ale Îngerilor lui Dumnezeu și, mai ales, pentru rugăciunile și mijlocirile
Maicii Domnului.
Căci rugăciunile întregii Biserici sunt cele care ne mântuiesc.
Iar Sfinții și Îngerii Lui fac parte din Biserică, alături de noi toți, cei care suntem mădulare mistice ale Bisericii Sale.
Și când vorbim despre rugăciune și despre pomenire, vorbim despre iubire și despre încredere în Dumnezeu. Căci cine se încrede în Dumnezeu, acela iubește pe aproapele său și, iubindu-l pe el, află viața lui Dumnezeu, care coboară în el.
Așadar, iubiții mei, fiind în săptămâna premergătoare marelui praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, să ne pregătim cu totul pentru primirea Lui.
„Să întâmpinăm și noi pe Hristos Dumnezeu împreună cu pruncii, aducând milostenie în loc de stâlpări, în rugăciunea inimii strigând cu ramuri: Osana! Binecuvântați-L și-L preaînălțați în veci!”.
Pentru că trebuie să Îl primim pe Domnul cu bucurie și cu încrederea nețărmurită că doar El este pacea și mântuirea noastră.
Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postul și în asceza noastră și să ne fericească cu slava Lui cea veșnică!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus-Praedicationes vol 9
